QR Code Business Card
Articol postat de

Dobrogea de Nord: vatra de istorie veche. 2. Perioada crestina.

Miezul lunii martie adusese in ţinutul Sulmonei, din nordul Romei, adevărate ninsori de primăvară, covoare de petale scuturate din merii, cireşii si caişii înfloriţi.

Bucuria primăverii timpurii trezea în oameni bucuria vieţii.

După sărbătoarea Annei Perenna urmau cele trei zile de sărbatoare ale lui Bachus, apoi veneau Quinquatriile, cele cinci zile închinate Minervei.

Casa cavalerului Publius Naso era si ea împodobită de sarbatoare, cu ghirlande de flori si verdeaţă. Şi ce sarbatoare…

Numaidecât dupa naştere copilul fu adus în faţa parintelui şi aşezat la picioarele sale. Tatăl îl ridică de jos, ceea ce însemna că îl recunoaşte ca fiu.

Era cea de-a doua zi a sarbatorii Minervei si ursitoarele îi hărăziră o fire dăruită cu lumina inteligenţei, cu gustul pentru frumos şi pentru artă. După purificare in mijlocul familiei copilul primi numele Ovidiu.

 

Copilăria şi-a petrecut-o printre poveşti cu zeităţi, dar mai ales cu legende ale eroilor neamului roman.

După ce a deprins meşteşugul vorbei scrise, tatăl său, cavaler al ordinului ecvestru, coborâtor dintr-o familie de razboinici ai imperiului, îl duce la Roma pentru a-şi continua studiile la o şcoală de gramatică.

(Episodul acesta ne poate aminti de plecarea lui Nică a Petrii la Broşteni, ori de drumul făcut de Octavian Paler spre Bucureşti pe un camion plin cu cartofi.)

,,Gramaticus”, batrânul său profesor, îl îndrumase in regulile scrierii şi pe Horaţiu, poet latin al cărui tată nu era decât un sclav eliberat…

 

La Roma, după asasinarea lui Iulius Cezar de către conspiratorii lui Brutus, uzurpatorii fură, la rândul lor, asasinaţi de un grup de războinici, în frunte cu Marc Antoniu.

În triumviratul instalat în fruntea republicii romane Antoniu preferă să-şi continue campaniile militare din est, (unde avea să cada si el în mrejele Cleopatrei, regina Egiprului), iar Lepidus se dovedi nepotrivit pentru treburile statului, aşa că puterea de la Roma reveni lui Octavian Augustus.

La puţin timp, după eliminarea atât de tragică a lui Antoniu (si a Cleopatrei), Octavian se declară imperator.

Avea să urmeze mai bine de jumătate de veac de ,,pax romana”, o perioada deosebit de prospera a Imperiului Roman.

 

Ovidiu îşi desăvârşise studiile de gramatică, retorică si politica, dar îşi dă seama ca el nu e făcut pentru un post in administraţia statului si cu atât mai puţin în profesiunea armelor.

Se dedica poeziei, dar nu versurilor de preamărire a vitejiei stramoşilor, aşa cum făcuse Virgiliu, poetul oficial al ,,curţii”, cel care desăvârşise ,,Eneida”, epopeea neamului roman. Ovidiu se apleca asupra gingaşului vers de dragoste.

E surprinzator să aflăm cât de rafinată era lumea mondenă si viaţa culturala în acel sfârşit de mileniu…

Familiile de vază ale Romei se declarau protectoare ale artelor, iar in vilele si palatele lor fiinţau cenacluri de poeazie si locuri de întâlnire a tuturor artiştilor.

Astfel ca în casele lui Pillion, ale lui Mecena, ori ale lui Messalla, Ovidiu întâlni pe Tibul, Properţiu, Catul si Horaţiu, toţi poeţi elegiaci, dar prea melancolici si trişti, dupa părerea lui Ovidiu…

Acesta citise aici un poem de dragoste, ,,Povstea unei iubiri”, în care muza, Corina, aducea in vers jocul minunat al dragostei, mai mult zvăpăiat decât melancolic.

Îndrăgit pe dată de catre tineretul din lumea bună a Romei, Ovidiu încercă să largească orizonturile acetei lumi a îndragostiţilor aducând in versurile sale istoriile cuplurilor legendare de indragostiţi. Aparu astfel opera ,,Heroidele”.

,,Să laude alţii trecutul!” avea sa spuna poetul îndrăgostiţilor.

Spre deosebire de cetăţile greceşti, unde femeia avea un rol secundar in viaţă, la romani femeile căpătasera un statul egal cu cel al bărbaţilor, iar libertatea lor aluneca de multe ori spre libertinaj.

În ,,Arta iubirii” Ovidiu avea sa se arate un fin cunoscator al problemei, ajungând sa ofere sfaturi pentru orice situaţie ivita în cuplu, păna la leacuri de dragoste, dar si reţete cosmetice pentru frumoasele timpului.

 

Împăratul Octavian o avea pe Iulia fiică dintr-o căsătorie anterioară, iar Livia, mama vitregă, nu vedea cu ochi buni cum aceasta işi neglijează soţul bătrân care îi fusese impus si îsi petrece serile si sarbatorile in compania tinerilor aristocraţi ai Romei, într-o lume decadentă, hrănita de versurile pline de erotism ale lui Ovidiu.

Cănd Iulia ajunge sa fie exilată chiar de catre tatăl său in una din cetăţile răsăritene ale imperiului, Ovidiu intuieşte pericolul care planeaza si asupra sa si îsi indreapta pana spre alt gen.

Scrie acum ,,Metamorfozele”, o colectie de peste doua sute de poeme, cele mai multe inspirate din vechile mituri si legende romane, dar mai ales elene, în care fiinţe umane blestemate de zei ajung să ia chip de păsări, de flori si de râuri.

 

În imperiu, dar mai ales la Roma, cetăţenii romani duceau o viaţă lipsită de griji. Mai bine de jumătate din zilele calendarului erau sarbatori…

Ovidiu se apropie o vreme de oamenii de la ţară si luă din graiul lor bucuriile acestor sărbători. Srie astfel poemul ,,Fastele”.

Aceste indepartări ale sale de la poezia de dragoste treceau neobservate la Roma, unde versurile sale de dragoste erau recitate la cenacluri, ori erau bine-cunoscute de orice indragostit.

Cănd Octavian exilă din aceleaşi cauze şi pe nepoata sa, pe care o chema tot Iulia, lumea se scufunda şi pentru poetul Ovidiu…

 

Publius Ovidiu Naso primi un ordin de relegare în cetatea Tomisului, executabil in 24 de ore. Motivul? Nu-l vom cunoaste niciodata. În mod oficial.

 

Călătoria pe apă şi pe uscat dură cinci luni.

Despre aceste ţinuturi îndepărtate ale imperiului Ovidiu avea doar informaţii care ar fi ingrozit pe  orice locuitor al Romei.

El însuşi în versurile ,,Metamorfozelor” le numise ,,ţara foametei, a spaimei şi a gerului cumlpit”.

De la Herodot ştia că în această ţară, numită Taurida, oamenii erau jertfiţi de vii pe altare precum odinioară Ifigenia, că sciţii din Sciţia Minor scot ochii prizonierilor de război, că soţiile lor sunt vrăjitoare şi se pt transforma uşor în pasări şi că tot aici Medeea, pentru a-l opri din drum pe tatăl său, îşi omorăse fratele şi-l tăiase bucăţi , pe care le aruncase pe ţărmul mării. De aceea cetatea se numea Tomis, care în greceşte înseamnă ,,cetatea omorului”.

Mai află ca dupa moartea marelui rege Burebista ţinutul ajunsese din nou sub stăpânirea unor triburi barbare.

Prin 29-28 î. Hr. Licinus Crasus, proconsulul Macedoniei, îi alungă pe traci şi bastarni, iar Sciţia Minor deveni un ţinut clientelar, cu un rege get, Roles, aliat Romei.

Acest sistem de stăpânire prin încredinţarea conducerii unui rege de-al locului, dar supus imperiului, va fi întâlnit şi mai târziu, în vremea Imperiului Bizantin, când căpetenii ale popoarelor migratoare ajungeau chiar comandanţi ai armatei imperiale, respectivele popoare fiind folosite ca aparatoare în faţa altor valuri de năvălitori.

 

După ce petrecu primele zile copleşit de gândul nenorocirii sale, poetul plecă cu sufletul pustiu pe străzile pitruite ale Tomisului.

Întregul oraş era aşzat pe o peninsulă scurtă, închisă la capătul dinspre uscat cu un zid de apărare.

Descoperi cu încântare că acest orăşel din sciţia cea îndepărtata avea un teatru frumos, un stadion încăpător şi un circ pentru luptele cu tauri.

Dincolo de termele incăpătoare se înălţau temple închinate lui Apollo, lui Dionisos şi Cybelei, cu coloane din marmură si basoreliefuri cu scene mitologice.

Tomisul era un oraş înfloritor, mai ales de când Histria, rivalul său, rămăsese fără portul înnisipit.

Oraşul-port era organizat după modelul ,,polis”-urilor grecesti, ca o cetate-republică independentă de Atena ori Roma.

Apărarea era încredinţată unei unităţi de 40 de ostaşi, călăreţi şi arcaşi greci, căci la vremea recoltelor stepele dinspre miazănoapte erau bântuite de cete nomade de prădători.

 

Sperând într-o schimbare a deciziei de exil din partea Impăratului Octavian Augustus, Ovidiu trimite la Roma poezii în care descrie viaţa grea şi plina de pericole pe care o duce în singuratate la Tomis.

Aceste versuri aveau sa formeze cele 5 cărţi al ,,Tristelor”.

 

Dupa moartea împăratului, survenită în anul 14 d. Hr., deznadejdea poetului devine fără margini, căci la conducerea imperiului nu ajunge, aşa cum spera el, Germanicus, ci Tiberius, fiul văduvei Livia.

Inţelegând că niciodată nu-şi va mai revedea prietenii şi familia, Ovidiu va scrie ,,Ponticele”, versuri în care îşi întoarce faţa spe locurile şi oamenii de la ţărmul pontului Euxin.

Se pare ca poetul a scris şi o operă in limba populaţiei locale (geţi, sciţi), dar care, din păcate, s-a pierdut.

 

În anul 18d. Hr. poetul Ovidiu se stinge departe de Roma sa iubită…

,,Da! Voi pieri departe, pe ţărmuri neştiute

Şi moartea mea cea tristă va fi pe loc străin

Şi trupul n-o sa-mi zacă în patul meu de-acasă

Şi n-o să fie nimeni să plângă după mort.

Dorinţele-mi din urmă cui le voi spune? Cine

Ma va chema pe nume, va-nchide ochii mei?

Şi fără-nmormântare şi fără cinstea gropii,

Neplâns, mă va înghite acest pământ barbar…”

 

 

Ovidiu nu avea de unde sa ştie că peste nu mult timp regretele sale se vor dovedi fără obiect…

Şi aceasta pentru că la Roma ,,balul iubirii” era pe sfârşite. Peste doar câteva decenii în capitala imperiului ajungea creştinismul, care avea să înlocuiască iubirea erotică, cu iubire aproapelui…

Noua credinţă nu va prinde rădăcini pe un teren religios pustiu, căci de sute de ani din orient ajungeau până la Roma precepte ale unor secte de felul celor pitagoreice, iniţiatice şi secrete, care propovăduiau dintr-u începuturi fericirea vieţii de apoi.

Succesul imediat, dar statornic al noii credinţe se datora faptului ca era o religie a celor obidiţi, majoritari în lumea atât de nedreaptă a antichităţii romane.

Apoi faptul că pe o asemenea întindere ca a Imperiului Roman se vorbea o singură limbă oficială, latina, a constituit un mare atuu al rapidei răspândiri a noii religii.

 

În pământul pontic al Moesiei Minor sămânţa dreptei credinţe avea să fie aruncată de chiar unul din apostolii Domnului, Andrei, cel dintâi chemat.

Sfântul Apostol Andrei era de fel din Betsaida, un sat de pescari de pe malul Lacului Ghenizaret, din Galileea.

În anii 49-50 d. Hr., dupa Sinodul de la Ierusalim, a avut loc tragerea la sorţi între apostoli pentru împărţirea lumii cunoscute în vremea lor în scopul alocării unui spaţiu misionar fiecăruia dintre ei.

Sfântul Apostol Andrei se îndreaptă spre Sciţia Minor, unde predica mai întâi Evanghelia lui Hristos in tinuturile de pe lânga Cetatea Axiopolis (Cernavodă), apoi se îndreapta spre Tomis unde statorniceşte o puternica biserică apostolică, la rangul de episcopie.

Cu toate vicisitudinile din vremea Imperiului Roman de până la Imparatul Constantin cel Mare, Tomisul avea să devină in timp (sec. 6) mitropolie, îndrumatoare în ale credinţei pentru încă 14 episcopii dobrigene: Axiopolis, Capidava, Carsium (Hârşova), Callatis, Constantina, Histria, Tropaeum Traiani, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia, Halmyris, Zaldapa, Dionysopolis (Balcic).

 

Ca şi în cazul poetului Ovidiu, acest colţ depărtat al imperiului avea să devină pentru  început locul de surghiun şi chiar de martiraj al multora dintre creştinii prigoniţi la Roma, ori în alte ţinuturi ale imperiului.

Cele mai sângeroase persecuţii au avut loc în timpul împăraţilor Decie (249-251), Diocleţian (284-305) şi Liciniu (308-324).

Mulţi dintre martirii creştini erau de prin părţile locului, pentru că la Tomis se rânduise încă de la sfârşitul sec. 1 d. Hr. o episcopie creştină.

 

Din şirul lung al episcopilor tomitani primul caruia i se cunoaşte numele este Evanghelicus (290-300). Acesta ar fi botezat in anul 290 pe părinţii primului dintre martirii creştini ai pământului dobrogean, stântul mucenic Astion.

Astion monahul era ucenicul părintelui Epictet-preotul.

Datorită persecuţiilor din vremea împăratului Diocleţian, cei doi şi-au părăsit locurile natale din Asia Mică şi s-au stabilit la Halmyris (Dunavăţ), veche cetate ce se mai chema şi Salmorus, unde au convertit la creştinism un mare număr de păgâni geţi, sciţii, goţi.

Din porunca guvernatorului Latronianus cei doi părinţi sunt închişi la Halmyris şi torturaţi pentru a se lepăda de Hristos.

Dovedindu-se învins de tăria credinţei lor, comandantul roman porunceşte să li se taie capetele, într-o zi de 8 iulie.

 

Un alt episcop al Tomisului a fost sfântul mucenic Efrem. Ucenic al patriarhului Ierusalimului (300-314), părintele Efrem vine în Dobrogea şi propovăduieşte Evanghelia printre popoarele barbare de la gurile Dunarii, răscupărând de la moarte numeroşi sclavi , pe care apoi îi boteza intr-u Hristos.

Şi acest episcop sfârşeşte martiric în mare persecuţie a lui Diocleţian, fiind întemniţat şi chinuit cumplit la Cherson (Crimeea) in anul 304.

 

În luna septembrie a anului 1971, pârâul satului Niculiţel din nordul Dobrogei, venind mare, a descoperit sub şoseaua ce trece prin mijlocul localităţii cel mai vechi şi mai bine păstrat martirion creştin din intreaga Dobroge si printre cele mai rare si preţioase din lume.

Cripta martirica de la Niculiţel, construită din carămidă, cu dimensiunile de cca. 4x4x3, este împărţită in doua mici incăperi supraetajate.

In incăperea de sus s-au gasit patru moaşte intregi de martiri, aşezate intr-o raclă comună, de lemn, dupa tradiţia ortodoxă, cu mâinile pe piept si capul spre apus. Toţi martirii aveau capetele tăiate, din care trei erau asezate la locul lor, iar al patrulea se afla pe pieptul martirului.

Pe peretele din stanga intrării se află săpată in zid urmatoarea inscripţie in limba greacă: ,,Martirii Zoticos, Attalos, Camasis, Filipos”, avand deasupra crucea creştină.

In incăperea de jos s-au găsit aproape o suta de bucăţi de oase sfinte, care apartineau altor doi martiri necunoscuţi.

Deasupra criptei martirice de la Niculiţel s-a construit o bazilică din piatră si cărămidă destul de mare, care a servit, probabil, ca locas de cult al unei străvechi mânăstiri din sec.4-7.

 

Sfantul Ioan Cassian (360-435 d. Hr.) s-a nascut in hotarele Cassienilor si in tinutul pesterilor din Cheile Dobrogei.

Vazand sfintenia si ravna pentru Hristos a calugarilor sciti ce se nevoiau prin locurile sale natale, Ioan Cassian se calugareste de tanar in una din manastirile dobrogene unde deja traia intr-u Hristos Cuviosul Gherasim, ruda si prietenul sau pentru toata viata.

Dorind sa se inchine la Mormantul Sfant, la numai 20 de ani, Cuviosul Ioan Cassian pleaca la Ierusalim impreuna cu sora sa si prietenul Gherasim.

 

Dupa cinci ani petrecuti intr-o manastire din Betleem, cei doi merg in Egipt, leaganul monahismului crestin.

Anii petrecuti in pustie au desavarsit si mai mult trairile cuviosilor dobrogeni, asa ca ajunsi la Constantinopol, marele patriarh Ioan Gura de Aur, ii cheama la el, hirotoniseste diacon pe Ioan Cassian si il face ucenic al sau.

Surghiunirea din scaun a marelui patriarh in anul 404 il determina pe Cuviosul Ioan Cassian sa mearga la Roma pentru a-i lua apararea Sfantului Ioan Gura de Aur in fata papei Inocentiu I.

 

In anul 407, cand afla ca Sfantul Ioan Gura de Aur isi aflase sfarsitul pe pamant armean, cei doi invatati calugari dobrogeni se indreapta spre sudul Galiei, la Marsillia.

Aici intemeiaza doua manastiri dupa regulile monahale aduse din Rasarit, facand astfel legatura intre spatiile spirituale ortodoxe si catolice.

 

Tot de aceste locuri se leaga si povestea unui alt sfânt dobrogean.

 

Sfantul Dionisie cel Smerit (cunoscut in lumea latina sub numele de Exiguul) (470-545 d. Hr.) s-a nascut in tinuturile dobrogene si a luat jugul bun al lui Hristos in una din numeroasele manastiri din jurul Cheilor Dobrogei.

Inca de la o varsta frageda cuviosul calugar dobrodean merge sa se inchine la Mormantul Domnului, apoi se stabileste la o manastire din Constantinopol.

Teolog desavarsit si un bun cunoscator al limbilor greaca si Latina, in anul 496 Cuviosul Dionisie este trimis la Roma, unde devine traducator al canoanelor ortodoxe din limba greaca in latina.

 

In mod deosebit trebuie subliniat faptul ca, avand bogate cunostinte de astronomie, Dionisie Exiguul este cel care a fixat cronologia erei crestine, luand pentru prima oara ca punct de plecare pentru numararea anilor Nasterea Mantuitorului, ,,inceputul nadejdilor noastre”…

Anul 1 al calendarului incepea astfel la 753, ori 754 de ani de la intemeierea Romei.

Eroarea din calculul sau s-a datorat faptului ca in acea vreme nu se cunostea numarul ,,zero”.

Ulterior, cand matematica a fost revolutionata de catre arabi, si printre altele s-a trecut la calcule cu cifra ,,sifr”, adica ,,gol”, socotelile smeritului parinte dobrogean s-au dovedit a fi corecte.

Calendarul actual s-a adoptat in Italia in sec. 7, in Anglia in sec. 8 si in Franta in sec. 9, apoi, cu timpul, in toate tarile lumii.

 

În anul 395, dupa împartirea în doua a Imperiului Roman, Sciţia Minor intră în componenţa Imperiului Bizantin.

 

După anul 534 invaziile pustiitoare ale hunilor, avarilor si bulgarilor duc la o scadere treptata a strălucirii acestei provincii bizantine din perioada imparatului iustinian.

 

În 679 hanul Asparuch (bulgarotonul) se instalează in Moesia Inferior, Dobrogea rămânând sub dominaţie bulgară până in anul 971.

 

După scurte perioade de independenţă relativă, cu conducători ridicaţi de prin părţile locului, cum ar fi Dobrotici, in anul 1386 o mare parte a Dobrogei cade sub ocupaţie otomană.

 

Dar aceasta ar putea fi o alta poveste…

 

 

 

 

Cetăţi în Dobrogea de Nord

 

Cetatea Argamum-Capul Doloşman, lângă loc. Jurilovca

Cetatea Noviodunum-Isaccea

Cetatea Dinogeţia-Garvăn

Fortificaţia romana de la Babadag

Cetatea Enisala-cetate medievală

Cetatea Malmyris-Dunavăţ

Cetatea Troesmis-Turcoaia

Cetatea Arrubium-Măcin

Cetatea Aegyssus-Tulcea

Cetatea Salsovia-Mahmudia

Cetatea Beroe-Ostrov

Cetatea Ibida-Slava Rusă

Cetatea Proslăvita-Nufărul

Cetatea Cetăţuia-Luncaviţa

Cetatea Ulmetum-Târguşor

 

 

Mânăstiri în Dobrogea de Nord

 

Mânăstirea Celic Dere- loc. Poşta

Mânăstire Cocoş-Niculiţel

Mănastirea Saon-Niculiţel

Mânăstire Valea Teilor-loc.Valea Teilor

Mânăstirea Vovidenia-loc. Slava Cercheză

Mânăstirea Uspenia-Slava Rusă (mânastire lipoveneasca, de rit vechi)

Mânăstirea Stipoc-loc. Chilia

Mânastirea Cerbu-loc. Ciucurova

Mânastirea Macin

Mânastirea Izvorul Tamaduirii-lânga Fântâna de Leac, Muntii Măcin

Mânastirea Dinogeţia-loc. Garvăn

Mqnastirea Halmyris-loc. Dunavăţ

 

 

Mic dicţionar dobrogean

 

Alibeichoi (turc)-satul beiului Ali

Altin (turc)-aur

Altintepe (turc)-Dealul cu Aur

Ataman (rus)-şeful pescarilor

Ave-unelte de pescuit din plase

Baba (turc)-tată

Babadag (turc)-Muntele Tatălui

Babaică (rus)-ramă,vâslă

Babiţă-pelican

Bair (turc)-munte, deal

Bairam (turc)-sărbătoare, petrecere

Balaban (turc)-mare

Bugeac (turc0-câmpie, stepă

Bugaz (turc)-canal

Barun (turc)-stâncă, promontoriu

Cadân (turc)-nevastă,soţie

Calabalâc (turc)-mulţime

Cara (turc)-negru

Cara Deniz (turc)-Marea Neagră

Cara Tepe (turc)-Dealul Negru

Cardon (rus)-pichet

Cartai (turc)-vultur hoitar

Caugagia (turc)-bătăuş, arţăgos

Ceair (turc)-vale

Ceair Alceac (turc)-Valea Cenuşei

Ceamur (turc)-chirpici

Ceatal- locul unde Dunarea se rasfiră in braţe

Celic (turc)-oţel, fier

Celic Dere (turc)-Valea Fierului

Cherhana- cladire pentru depozitarea pestelui proaspăt

Chioi (turc)-sat

Ciflic (turc)-moşie, fermă

Ciortan-crap mai mic de 1kg

Cogealac (turc)-barbatesc

Coteţe-construcţii pescareşti din stuff

Crivac-nervură sau coastă a unei barci

Cum (turc)-nisip

Dere (turc)-vale, pârâu, derea

Doloşman (turc)-aidoma unui nebun

Eric-gârla

Enichioi (turc)-Satul Nou

Eski-vechi

Ezer (turc)-lac, baltă

Ghiol (turc)-lac, baltă

Ghionder-prăjină folosită pentru împinsul bărcii atingând cu ea fundul apei

Hahol-ucrainean

Hamangia (turc)-băieş

Iprac-somn mic

Japşă-baltă mică, vara poate seca

Lotcă-barca pescarească de 18-23 de crivace

Maldăr-snop de stuf

Matiţă-sacul năvodului

Mârliţă-puiet de ştiucă de 10-15cm  (stilouri, nota aut.)

Moacă-somn sub jumatate de kg

Moreana-vânt sudic, de primăvară

Nalbant (turc)-potcovar

Punar (turc)-puţ

Sabangia (turc)-sălbatec

Strapazan-puiet de şalău

Strapezan-cui de lemn de care se prinde vâsla

Saran (rus)-crap

Tepe (turc)-deal, colina

Zebil (turc)-drum drept

Urumbair (turc)-Muntele lui Urum

Uzumbair (turc)-Muntele lui Uzum

 

 

 

Bibliografie;

 

C-tin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu-Istoria românilor

Pr. Ioanichie Bălan-Pateric românesc

xxx-Istoria filozofiei româneşi, Vol.I

Platon-Dialoguri

Ovidiu Drâmba-Ovidiu

Cicerone Theodorescu-Versuri

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*