QR Code Business Card
Articol postat de

Final de noiembrie pe Măcin

Ca la orice şedinţă, şi în această seară de miercuri fiecare a venit cu propuneri de ture pentru weekendul ce urmează. Singura propunere care mi-a atras atenţia şi pentru care mi-am ciulit urechile a fost cea a lui Eduard Munteanu. El propunea o tură de o zi, duminică, până în Măcin. Un circuit cu plecare şi sosire în Cerna. Iniţial nu se iveau prea mulţi doritori, dar totuşi erau vreo 5 şi de aceea începusem să mă îngrijorez că nu ar mai fi loc în maşină şi pentru mine, care nu-mi făcusem cunoscută dorinţa. Nu știu cum, parcă deodată toate propunerile au dispărut, doar „duminica pe Măcin” a rămas în discuţie iar Alex a început să scrie detaliile şi să facă lista cu participanţi.
 De obicei când aflu de o nouă tură la care pot participa, anunţ şi pe alţii. Lista nu e lungă: e vorba de Mircea, Mădălin şi Edi – alt Edi… acelaşi Edi din Brăila cu care am fost la cățărat anul trecut. Sincer vă spun că amintirea acelei zile mi-a adus așa un dor de alpinism și de vechea mea camera foto, dar mai ales o nerăbdare de a-mi încerca espadrilele, care stau degeaba de când le-am cumpărat. Le-am luat la mâna a doua prin bursa de pe carpați.org, și mă tem că dacă le mai las mult așa nefolosite, îmi vor rămâne mici.

Revenind la povestea de azi. Pe Mircea l-am anunțat mai întâi, printr-un sms la ședință, imediat ce am auzit propunerea.  Lui Mădălin i-am trimis seara un mail cu detaliile, dar nu a răspuns, iar Edi mai sus amintit nici nu era în oraș, plecase acasă că avea liber de la facultate… A rămas Mircea, dar cu un oarecare semn de întrebare. Până sâmbătă s-a hotărât și el așa că am am pornit la supermarket pentru cumpărăturile necesare. Dar înainte să plecăm, îmi spune că și Alex, un coleg de palier, ar dori să vină. L-am întrebat personal când am ieșit în oraș și a răspuns foarte hotărât că vine, deci am sunat și am anunțat că vom fi 3 persoane. Până seara avea să se finalizeze lista și repartiția pe mașini, așa încât pe la ora 19 primesc un telefon de la Dan în care mă informa că trece să ne ia la ora 7:00.

Noaptea nu prea am dormit-o, ci am stat și am scris, la fel ca noaptea dinainte. M-am culcat pe la 3 dimineața, dar nu am avut probleme cu trezirea. Mi-am împachetat mâncarea și o bluză mai groasă, „just in case”, mi-am umplut sticla cu apă și pe la 6.30 l-am sunat pe Mircea să văd în ce stadiu erau ei cu pregătirile. Se pare că pentru Mircea ăsta era un telefon de „bună dimineața”…adică de trezire, ceea ce m-a pus puțin pe gânduri. Mie nu îmi place să întârzii. Ca regulă, prefer să ajung mai devreme și să aștept, decât să fiu așteptat; dar chiar dacă eu nu întârziam, nu voiam ca mașina să aștepte băieții pe care îi aduc eu în tură. Ce fel de organizare ar mai fi fost asta?

Dar Mircea nu m-a dezamăgit, drept urmare pe la 6.55 ne dădeam bună dimineața în locul de întâlnire stabilit. Spun Mircea și nu „băieții” pentru că, așa cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg nici planurile din ziua anterioară nu sună la fel dimineața, când ești rupt de somn. Altfel spus, Alex al nostru a dat muntele pe somn. Of, ce reputație proastă îmi fac: la prima tură am anunțat venirea lui Mircea, care în final nu a mai venit, iar cum am anunțat participarea lui Mircea și a lui Alex, dar nu a mai venit Alex…. Nu dă bine la portofoliu 🙁

La 07.06 au sosit Doina și Dan, ne-am îmbarcat și după o mică escală pe la „General” de unde i-am luat pe Cătălin și Cătălina, am pornit spre Brăila, deoarece acolo, la trecerea cu bacul, era stabilită întâlnirea cu restul participanților. Cu un sfert de oră înainte de ora 8 ajungeam la locul stabilit unde, după o mică  pauză în care ne-am salutat și redistribuit în mașini, am urcat în bac.

 

La momentul ăsta Mircea îmi mărturisea că e prima lui trecere cu bacul. Eu mai fusesem, dar nu cu mașina, ci la pas, anul trecut pe 1 mai, la un mic grătar; de asemenea mai circulasem pe Dunăre în timpul liceului, când am venit la Galați ca participant la olimpiadă și parte din programul recreativ conținea o excursie cu vaporașul. Aveam deci o oarecare vechime pe valuri :P. De data aceasta am găsit un bac mic, plin cu mașini, și înghețat

O parte din noi am decis să părăsim căldura mașinii în favoarea socializării, așa că am privit de afară cum malul opus se apropia încet. Ba chiar foarte încet, fiindcă am avut de așteptat traficul fluvial: pe de o parte sosirea bacului din sens opus dar mai cu seamă traversarea unei barje. Abia după ce s-a eliberat drumul am simțit cu adevărat că ne mișcăm și am putut vedea mai bine bacul ce venea din sens opus și cât de încărcat era… atât au înghesuit furgoneta aia (pick-up truck) că mai avea puțin și atingea bara de protecție cu platforma.

 

Am trecut deci bacul (tare urâtă mai e trecerea de la Brăila….e în afara orașului, e un șantier în lucru, urât și încurcat, foarte neprimitor Dar am trecut și am pornit pe asfalt către Cerna. De data aceasta drumul nu a fost la fel de frumos ca cel amintit în tura de la Soveja.

În primul rând fiindcă Doina era la volan, deci, concentrată pe șofat, nu am avut cu cine să fac karaoke pe melodiile din playlist, mai apoi, stăteam cam în spate – vorbim de un MCV în care eu cu Mircea stăteam pe locurile 6 și 7. A fost pentru amândoi o premieră, dar dezavantajul era că nu prea auzeam nici muzica nici conversațiile din față. Eram cam izolați. De asemenea mi se făcuse puțin rău din cauza poziționării. Nu cred că am rău de mașină (sau de mișcare) dar mi se face rău dacă stau în spate din cauza suspensiilor. Întotdeauna în spate mașina sare mai tare, la fel ca la microbuze. Dacă stau în față nu am nici o problemă, între osii e ok, dar dacă stau în dreptul  sau după osia din spate, sunt șanse să nu rezist tot drumul. Din fericire nu am avut mari probleme de data asta, fiindcă am avut destule pauze și am mai deschis geamul din când în când.

Alt dezavantaj al poziționării a fost faptul că nu aveam destulă vizibilitate pentru a face poze, geamurile fiind mici, aburite și cu deschidere parțială.

Totuși am reușit, pe la ora 08.36 să capturez primele semne că ne îndreptam spre munți.

Mai apoi, prin Măcin am făcut o pauză de magazin. Mă întreba Cătălina „ce poze fac prin geam?”, mai ales cu dungile de la dezaburire în cadru.

Uite poze de genul ăsta făceam din mașină, printre dungile respective.

Ideea e că geamul din spate nu era aburit, iar liniile nu se prea observă datorită faptului că focalizam în depărtare, pe Dan, și nu liniile de pe parbriz.

După ce am rătăcit puțintel prin Cerna (adică am ratat virajul corect la stânga și am ajuns mult prea înainte) am reușit, finalmente, după străbaterea străzii Eternitatea să ajungem într-un loc de pe traseul propus prielnic parcării mașinilor. (strada o fi primit numele după lungime sau din cauza cimitirului?)

 

Bineînțeles, înainte de plecare se fac ultimele pregătiri: încălțarea bocancilor, fixarea parazăpezilor, reglarea bețelor de trekking, dar mai ales împărțirea unui aperitiv la sticlă, care să pună sângele în mișcare.

Fiindcă nu ne cunoaștem încă foarte bine, am fost și eu invitat să servesc dar am pasat mai departe. Poate ar fi trebuit să menționez în descrierea făcută la intrarea în grupul de discuții că nu consum decât apă, și aia preferabil de la robinet sau izvor, nu îmbuteliată. Nu beau cafea, beau foarte foarte foarte rar (aproape deloc) sucuri și în nici un caz nu beau alcool.

Mircea îmi spunea că sunt nebun, că am pitici pe creier, că e sănătos să bei, și știu că mulți (dacă nu toți) îi dați dreptate, dar sincer, nu mă interesează acest aspect. E cu adevărat unul din piticii mei, un NU înverșunat când vine vorba de alcool. Asta, cred, e bine de știut în caz că aveți vreodată nevoie de un șofer :P. Un alt pitic al meu e să nu cer niciodată să fiu pus la volanul unei mașini, gen: „o, ce mașină faină ai…nu mă lași să o conduc și eu?” – excepție face cazul în care am nevoie urgent să împrumut o mașină – dar nu refuz niciodată când îmi sunt solicitate serviciile de „designated driver”)

Pe la ora 9:06, după ce toată lumea era pregătită și cu tot bagajul în spinare, am pornit în traseul propriu-zis, în ciuda ceții ce ne înconjura încă. Deși ați putut observa în poze, am uitat să menționez în scris că era o dimineață friguroasă și cețoasă, atât de cețoasă încât la bac auzisem ceva vorbe (mai în glumă mai în serios) cum că nu vom putea face traseul propus și că ne întoarcem.

 

Asta se întâmpla dimineața, dar acum, așa cum se observă, câmpul de vizibilitate era mai mare, și ghidul nostru îmi prezenta încredere, așa că nu am avut nici o clipă îndoiala că nu va fi o tură minunată. Tocmai din cauza vremii dar mai ales a faptului că un traseu identic nu mai fusese făcut, apăreau semne de întrebare la fiecare bifurcație. Vedeți în poza de mai jos grupul oprit așteptând indicațiile, grup înconjurat din toate părțile de fotografi: în dreapta cu top roșu pantaloni negri și parazăpezi roșii e Kya cu minunata ei cameră dotată cu GPS, în stânga cu top roșu și pantaloni gri e Alex, în centru, cu top roșu, pantaloni negri și parazăpezi roșii Lucian, iar eu mă aflam în spatele camerei care a făcut poza, de asemeni îmbrăcat cu roșu (zici că ne-am vorbit dinainte)

Când în final ne-am hotărât să pornim, ne-a ajuns din urmă o căruță, în care se afla unul din participanți… recuperat de pe drum … că noi plecaserăm fără el. Abia atunci mi-am amintit că la mașini, am văzut un tip plecând dintre noi înspre copăceii din apropiere….Nici prin cap nu mi-a trecut că nu s-a întors înainte să pornim în traseu. Eu nici nu îl cunoșteam, dar probabil cei care îl cunosc, aveau habar că e dus cu treburi, și au decis că ne va prinde din urmă….altfel spus, nu cred că a fost uitat în urmă

Opririle pentru a verifica harta erau necesare, mai ales în grupuri mari în care, imposibil să nu apară voci care spun că de fapt nu suntem pe drumul cel bun…așadar Edi se oprea din când în când să verifice harta. Cum ziceam, nu era 100% sigur pe traseu fiindcă el îl făcuse în sens invers, puțin diferit și pe vreme bună.

Ce pot să zic, pe mine nu m-a speriat prea tare vremea. Singurele momente când îmi fac griji sunt cazurile când sunt singur la drum, sau sunt organizator…în rest, merg cu grupul. Eram 22 de oameni, în Măcin, cu 4 GPS-uri, busole vreo 3 hărți și cel puțin 22 de telefoane mobile! Adică, serios ce se putea întâmpla? La fel de relaxat eram și la Soveja… Duminica asta eram doar îngrijorat în privința calității pozelor.

 

De data aceasta nu m-am mai trezit la limită, deci am avut timp să ciugulesc ceva înainte de plecare, dar cu toate acestea mă petrecea un sentiment de foame. M-am mulțumit cu batoanele de cereale cu ciocolată care nu-mi lipsesc din buzunar când plec la drum, dar Mircea voia ceva mai consistent fiindcă el nu mâncase nimic.

Fără prea mult stat pe gânduri, a scos din rucsac două sandwich-uri cu care și-a calmat foamea….cel puțin până la pauza de la prânz. Chiar dacă era o vreme cețoasă tot am reușit să trag câteva cadre pe ici și pe colo, nu extraordinar de reușite, dar acceptabile.

  

Neștiind la ce să mă aștept în continuare savuram pe cât posibil împrejurimile. Știam că e o tură mică, așa că mă așteptam să se termine oricând, poate chiar fără să facem pauza de prânz… Momentan ceața nu permitea să admir vârfurile dealurilor dimprejur, dar îmi plăcea aerul mistic al necunoscutului…

  

În absența unui soare care să spargă vaporii din atmosferă, natura era încă îmbrăcată în alb.

Deși la vederea pozelor îți poți închipui o atmosferă rece și neprimitoare, de fapt nu mi-a fost deloc frig. Venisem pregătit cu două perechi de mănuși, îmbrăcat cu vreo 4 straturi plus un alt pulover în rucsac dar la plecare era cald că nici măcar nu mi-am închis fermoarul și nici nu mi-am pus mănușile. Faptul că aveam două perechi de mănuși a prins bine lui Mircea, că el a uitat de ale lui…sau nu le-a găsit înainte de plecare.

Iar o intersecție, iar o pauză pentru reorientare…de data asta s-au scos la bătaie mai multe hărți, mai multe busole… mai multe păreri.

Ba mai mult, eram împărțiți în mai multe grupuri care căutau traseul corect pe diferitele hărți.

În timp ce unii dintre noi se ocupau cu fotografiatul, alții își băteau capul cu orientarea. Așa-i că e frumos cu grupul? Lași pe alții să-și bată capul :))

Oricum, doar nu era să îmi dau eu cu părerea, deși dacă mă întreba cineva aș fi spus să mergem pe arătură, direct înainte, pe urmele de căruță. Sau așa consideram eu, la momentul sosirii în mijlocul grupului.

În scurt timp s-a decis direcția și am urmat drumul oficial, fără nici o arătură :D.

La fel de împrăștiati, am repornit la drum, cu mici pauze pentru poze.
Nu, Kya nu dansa în poza din stânga, ci făcea o poză celor trei călători din fața ei, sau mai exact făcea poza din dreapta 🙂
Și așa fotograful e fotografiat….E foarte interesant să vezi ce vedea cel pe care îl vedeai tu prin obiectiv…încă un avantaj al călătoriilor în grup: vezi diferitele moduri în care privesc oamenii aceleași lucruri sau locuri.

E un foarte bun exercițiu fotografic, chiar recomandat pe unele site-uri de profil: ieșiri în grup dedicate fotografiei. Mersul pe munte nu e chiar aceeași chestie, dar se apropie, mai ales cum a fost în acestă ieșire, în care au fost, din câte îmi amintesc, 9 camere foto.

Nu am primit și văzut decât pozele de la patru dintre acei fotografi deci lipsesc patru „puncte de vedere”.

La un moment dat, chiar dacă ne credeam pe drumul cel bun, băieții s-au oprit să consulte harta și sateliții. În timp ce restul grupului se îndepărta iar eu făceam poze, s-a stabilit că am greșit când am ales mai devreme traseul, și că ar trebui să ne întoarcem, ca să nu mergem de-a dreptul pe arătură. Nu fiindcă arătura ar fi neprimitoare ci fiindcă nu se știa ce surprize ne așteptau când ieșeam de pe ea ..adică ce fel de vegetație sau teren.

Se pare că intuiția mea de mai devreme intuise bine…și trebuia să mergem înainte nu la dreapta. Asta fu  pură coincidență… că habar nu aveam de traseu 😛
Am chemat înapoi echipa și ne-am întors grămadă spre intersecția cu pricina.

  

Da, și eu am considerat planta aia fotogenică…, dar nu i-am acordat întreg cadrul fiindcă mă interesa mai mult grupul 🙂

Când în sfărșit am ieșit de pe arătură, eram cu adevărat într-o tură în natură. Adică, nu știu alții cum sunt, dar mie nu prea îmi place mersul pe drum de țară… eu vreau potecile de pădure, sau mai bine… lipsa totală a potecilor, cum era cazul zonei ce urma.

 

După cum vedeți, nu am nici o îndoială că Mircea s-a simțit bine în această zi.

Și mie mi-a prins foarte bine, și a fost singura zi în săptămâna ce a trecut, în care am fost ok. Înainte, și chiar în zilele ce au urmat parcă nu eram eu… nimic nu-mi intra în voie, nu aveam chef de nimic, aceeași rutină: cursuri – cantină – două ore de somn – lucru la calculator – cinci ore de somn apoi ciclul se repetă.

Poate de aceea (dar și din cauza parțialului) acest jurnal are atâta întârziere.

Nu aș putea să explic ce e cu mine… mă tot întreabă și Mircea când ne întâlnim, dar nu am ce să răspund… pur și simplu nu sunt eu de ceva timp. Poate am nevoie de mai multe astfel de ieșiri, poate am nevoie de o pauză de la tot….ah ce bine mi-ar prinde!

 

De îndată ce am părăsit drumul și am început bălăureala, am început și să urcăm. Nu exagerat de mult, nu vă speriați…vorbim totuși de Măcin, dar destul încât să ne bucurăm de primul punct de belvedere, la ora 10.23 când ne aflam la aproximativ 179metri altitudine.

Vă amintiți ce spuneam de fotografiatul fotografului? Doina a și recunoscut că are o pasiune pentru asemenea capturi. O fi oare din același motiv? Din aceeași dorință de a vedea ce vede persoana fotografiată? De a poziționa în spațiu fotograful?

Am avut o experiență foarte interesantă văzând un film făcut vara aceasta la muncă.

În timp ce câțiva băieți munceau, alții filmau… asta fiindcă nu era nevoie de toți la acele operațiuni, să nu vă gândiți că trăgeau chiulul! Ei bine, eu eram total preocupat cu munca respectivă, dar când am intrat în sfârșit în posesia filmelor a fost o senzație foarte interesantă. E ca și cum ai avea ochi la spate. E extraordinar să vezi și să auzi ce se întâmplă când toate simțurile tale sunt focalizate pe altceva… Să vezi unde erau ceilalți, să vezi ce făcea fiecare, ce vorbeau sau ce glumeau… să ai o privire de ansamblu asupra întregii operațiuni.

Aceeași chestie se întâmpla și în imaginile de mai jos… ca de altfel în toate imaginile în care apar… văd lucrurile într-o altă perspectivă…  îmi place senzația!

  

Bineînțeles, de pe vârf, singura direcție e jos, așa că am început să coborâm, până la un moment dat când am ieșit din pădurice. Ne-am regrupat și auzisem ceva vorbe că ar trebui să facem poza de grup fiindcă traseul e cam gata… În timp ce scoteam trepiedul mă gândeam că aproximările mele au fost greșite, că tura a fost chiar mai scurtă, că nici măcar nu ne-a prins prânzul….dar grupul a pornit la drum…iar acum în mintea mea era nelămurire și dezamăgire: of, iar plecăm fără să avem o poză de grup?…Am încercat să prind cât mai mulți în același cadru apoi am plecat la drum.

Dar tura nu se apropia de final, ci, așa cum aveam să aflu mai târziu, abia începea. Următoarea regrupare avea să fie tot pe un drum de căruțe, în fața unor panouri care marcau un fel de intrare în ceva….Era intrarea oficială în traseul „Vârful Crapcea”. Era ora 10.38 și ne aflam la 120m altitudine.

  

Am stat puțin și am făcut poze, unii au ciugulit rapid ceva din desagă timp în care a ajuns în dreptul nostru un căruțaș. După ce Dan a intervievat calul am aflat că suntem pe drumul cel bun și, deși nenea se oferise să ne ia în căruță, am considerat că mai degrabă mergem pe jos (căruța era pregătită pentru lemne, deci nu avea decât o plasă de sârmă în ladă).
Căruțașul a pornit alene în drumul lui, iar noi l-am urmat, la pas, când lumea era pregătită de plecare.

  

Eu am rămas puțin în urmă că am avut ceva de rezolvat, și mențineam legătura cu Mircea prin stație. Nu mă grăbeam, așa că am făcut câteva pauze foto pe drum. Când m-am regăsit cu grupul, erau toți adunați într-un loc de popas consacrat. Zic asta fiindcă găseai aici câteva bănci și mese de lemn, un coș de gunoi, un WC ecologic (cică așa se cheamă) și o colibă dezafectată.

 

Din nou, Doina s-a asigurat că apar și eu prin poze…Mulțumim. Mircea era cu spatele, nu din timiditate față de cameră, ci fiindcă așa l-a prins vremea… probabil căuta prin rucsac ceva de băut, că de mâncat nu cred că era cazul…abia mâncase, nu?

În scurt timp aveam să ne reîntâlnim cu nenea căruțaș de mai devreme. De data asta era parcat, și aștepta…. ce aștepta?? Nu contează. Ne-am oprit puțin pentru o regrupare, am mai schimbat câteva vorbe cu dânsul despre lupi și șacali, am aflat că lupii aduși să omoare șacalii au fost devorați ca niște pui fripți după postul mare. Ne povestea că a întâlnit o haită de șacali, că erau vreo douăzeci, dar ei nu sar la oameni… citând „și dracu fuge de oameni” De-o fi așa, de n-o fi…nu vreau să aflu…perspectiva unei întâlniri face-2-face cu un animal sălbatic carnivor care de obicei circulă în haită, nu prea mă încântă. Doar să fiu cu un grup de oameni mai mare decât numărul patrupedelor… Dar eu singur, contra unei haite….nu cred că jucăria aia de alungat câinii m-ar fi salvat

 

Ne aflam, cum am spus pe traseu turistic oficial, bandă roșie și  îl vedem pe Dan despicând cu greu copacul în căutarea semnele de orientare….

Nu am înțeles de ce, dar traseul urma apoi un fel de tranșeu prin pădure… nu părea să fie o albie a unui fost râu, ba părea circulată de căruțe, sau ceva vehicule cu anvelope, să fi fost oare atât de circulat drumul ăsta încât s-a erodat pământul?

De ce oare s-a format acest șanț? E așa mare viscol încât era nevoie de „dos” . Nu mi-am pus astfel de întrebări atunci, ci acum. Atunci am găsit foarte benefică acea denivelare de care am profitat pentru  a face poze de la altitudine… dar fiindcă niciodată nu ești prea sus pentru o vedere de ansamblu, tare bucuros eram când am găsit un copac primitor deasupra potecii.

  

Nu era vorba doar dorința de a face poze de la înălțime și dintr-o poziție perpendiculară pe traseu ci mai ales era manifestarea poftei mele veșnic vie de a mă cățăra pe orice. Mulțumesc Doina pentru pozele cu maimuța! E puțin amplificată luminozitatea ca să se înțeleagă că eu eram acolo 🙂

 

Copacul din imaginea următoare ar fi fost un loc mult mai bun pentru cățărat, dar am preferat doar să îl fotografiez. Era atât de verde… Oricum nici nu am încercat să mă urc fiindcă mi-ar fi fost imposibil să o fac doar cu o mână (cealaltă fiind pe cameră).

M-am mai distrat și fotografiind natura, nu doar grupul de plimbăreți.

Un alt avantaj al mersului în grup mare e că poți scurta drumul la viraje. Se vede în imaginea din centru că drumul vira la stânga, și puteam merge de-a dreptul, dar nu aș fi știut asta dacă nu vedeam prin copaci pe ceilalți. Toată fuga pe dealuri și prin copaci mă obosise peste măsură (cred că mi-ar fi zis vreo două doamna doctor, sau nu, că e efort în mișcare, deci am voie :)) ). Era necesar totuși să rămân în urmă să-mi trag sufletul, dar datorită scurtăturii amintite am ajuns repede înapoi în mijlocul grupului.

  

Aici, în virajul amintit am făcut un mic popas. La plecare, Lucian a rămas în urmă așteptând pe Ana, iar Mircea era preocupat cu o creangă din copac. Eu, din depărtare vedeam ca și cum ar culege ceva din copac. Curios cum sunt, m-am întors să văd ce face: se chinuia să dea jos o creangă care atârna…era ruptă de vreo furtună  și se mai ținea doar în câteva fibre. Încercările lui Mircea de a arunca cu lemne în ea au eșuat așa că am dat jos rucsacul și camera, m-am cățărat și am rezolvat problema.

Toate aceste operațiuni ne-au depărtat de grup, așa că am pornit la drum. Nu credeam că s-a creeat așa mare distanța într noi, dar parcă nu mai reușeam să îi ajungem din urmă. Ușor, ușor începuse să se instaleze în mine o temere că am greșit drumul (era undeva în urmă o vagă bifurcație). Am verificat telefonul și avea semnal…just in case. Am continuat să mergem pe drumul clar definit, cu pas grăbit…până când am dat de o parte din tovarăși.

În scurt timp pădurea se termina și am ieșit la lumină găsind și restul grupului. Copii, când plecați cu grupul, stați cu grupul….

Ceața se mai risipise, dar atmosfera era încă încărcată de vapori și cerul era cenușiu. Aici, la 314m altitudine, când ceasul arăta ora 11.49 am găsit primele semne că suntem totuși la munte.

 

Ne-am oprit să admirăm împrejurimile, să facem câteva poze, să ne regrupăm, apoi am continuat drumul, fiindcă nu ăsta era vârful, nu asta era destinația!

În drumul nostru am dat de ceva nu foarte natural… un stâlp înalt.

Din depărtare părea un releu GSM, Mircea așa susținea, spunea că e un repeater….

Bineînțeles că nu asta era (i told you so!), am stat și am dezbătut cu toții… era o „sondă”. Nu știu cum se cheamă de fapt, dar așa denumesc eu stâlpii ăștia puși să măsoare viteza vântului pentru a stabili randamentul unei eventuale mori eoliene.

Pe măsură ce ne apropiam de vârf, am întâlnit o turmă de oi, cu ciobanii și câinii ei.

Am aflat acum că jucăria mea de alungat câinii nu are nici un efect la acești patrupezi fioroși… de fapt nu știu dacă a avut efect la 50% din câinii pe care am testat-o, dar totuși sunt optimist că atunci când va veni vremea să am cu adevărat nevoie de ea va funcționa fără greș (dacă nu e așa frig încât să înghețe bateria).

Am socializat puțin cu ciobanii (vorbesc la persoana întâi plural, referindu-mă la noi, grupul, nu eu personal 😀 ), Edi le-a oferit câte o țigară… am auzit că asta ar fi monedă de schimb pe munte… Cred și eu că pentru ei e greu să fii atâta vreme în pustiu… bunătățile aduse de turiști sunt rare delicii. Mai apoi Dan a împrumutat unul din bețele ciobanilor și a făcut o mică demonstrație de măiestrie. Trebuie să recunosc faptul că a fost destul de impresionant… fie a mai făcut dintr-astea, fie a urmărit cu mare atenție filmele cu arte marțiale…

  

Abia când am ajuns acasă și am descărcat pozele am băgat de seamă că ciomagul nu era unul banal, ci avea modele gravate pe toată lungimea (cel mai probabil cu un cuțit). Așa cum ziceam, statul pe munte atâta timp e plictisitor… ai nevoie de activitate.

După spectacolul de arte marțiale cu bățul, am continuat ascensiunea spre vârf unde am făcut vreo două poze cu împrejurimile și poza de grup. Din păcate, nu am reușit să declanșez camera când toți erau aliniați din cauza telecomenzii, așa că singura poză de grup pe care o am e cea „de test” de mai jos…. Știți că  e culmea fotbalului să dai gol dar în reluare să ratezi, ei bine la mine ironia a fost ca poza de test să iasă, iar cea bună să nu aibă loc… îmi pare rău, data viitoare, dacă vom mai face poză de grup,  voi fi mai atent.
Ne aflam la 346m înălțime, și ceasul arăta acum miezul zilei.

După ce am atins vârful am coborât și ne-am îndreptat spre locuri mai ferite de vânt. Un astfel de loc avea să ne fie loc de luat masa. Ne-am împrăștiat și ne-am grupat, am servit ce cărasem până acum în spate și apoi ne-am văzut de drum.

  

Pauza de masă e bună, bucatele au fost bune (doar ceapa adusă de mine era mult prea iute) dar problema cea mai mare era că ne-a luat frigul, dat fiind faptul că nu mai era eram în mișcare. Cu greu și după mulți pași, am reușit să-mi reîncălzesc mâinile.

Aspectul cel mai plăcut era că ceața se ridicase, lăsa loc priveliștilor minunate și ne permitea să vedem un cer atât de albastru. Mai lipseau doar niște nori pufoși. V-am zis… Mircea era încântat:

Priveliștile erau minunate și noi continuam să coborâm urcând. În poza de jos e vizibil  (în jumătatea dreaptă) locul (rocile) unde a fost făcută poza de sus…

Cum adică „coboram urcând”? Păi principial, coboram de pe vârf, dar pentru asta aveam de urcat alte vârfuri. Înțeles? Văzând un alt punct de belvedere și cu gândul că aș putea prinde grupul de la distanță, după ce m-am consultat cu Edi asupra traseului, am pornit cu pas mărit spre cel mai înalt vârf din drumul nostru și am reușit să capturez mecanturiștii în mișcare. Mă aflam la 249m altitudine, iar ei mai jos cu vreo 15 metri.

 

Așteptându-i mi-am zis că ar fi cazul să fac și un autoportret care să prindă grupul în fundal 😀

Am uitat să menționez că pe aceste culmi bătea un vânt teribil, așa că eu și Alex am scos la iveală măștile de ski. E drept că a lui e mult mai faină, dar eu nu aș fi dat atâția bani… e bună și aia simplă a mea… mai am nevoie doar de o pereche de ochelari și gata!

Într-un final am dat și de o zonă în care relieful arăta mai clar că suntem la munte. Evident că am imortalizat momentul, împrejurimile și pe Mircea cățărat.

 

Era o vreme superbă, un cer senin și ceața se risipise total. După ce mi-am făcut moftul și m-am cățărat pe rocile amintite mai sus, ne-am alăturat grupului și am continuat coborârea

Dar nu credeți că alea au fost singurele pietre pe care m-am cățărat, nu? Tipic mie, m-am urcat pe toate pietroaiele mai interesante, dar de data asta aveam și spectatori… spectatori care aveau și camere foto:

  
Climbing is not enough, the next best thing is jumping!
 

De fapt au fost doar două sărituri capturate, dar fiindcă cei doi fotografi (Alois și Doina, ale căror poze le-am folosit aici) au apăsat la momente diferite pe declanșator, am ieșit în diferite ipostaze.

V-am spus că îmi place tare mult camera asta a lui Kya? păpa-i-aș Full HD-ul și GPS-ul! Datorită pozelor de pe camera ei vă pot spune că mă aflam la 233m altitudine (eu, nu fotograful… el era mai jos cu doi metri).
În poza de mai sus o vedeți pe Doina în timp ce îmi fotografia zborul, pe Dan și pe Andrei. (de la dreapta la stânga)

Iar în poza de mai sus, făcută de Doina, îl vedeți și pe Alois, cu minunata cameră în mână. (credeți că am lăudat-o prea mult? neah!). În depărtare se vede Mircea, cățărat și el pe o piatră… la momentul saltului vă spun sincer că habar nu aveam unde se află. Vedeți? E atât de fain să afli ce se întâmpla în jurul tău când tu te concentrai pe altceva.

Pe Mircea aveam să îl găsesc pe următoarea stâncă înaltă. După ce i-am făcut poză lui și lui Alex, am făcut o poză drumului (vârfului) ce ne aștepta în continuare și grupului ce pornise deja, după care m-am cățărat și eu, lăsând camera la baza rocii.

Foarte frumoasă poza asta făcută de Doina, înfățișându-mă  în timpul cățărării. Mulțumesc mult!

Am continuat drumul și am urcat ceea ce avea să fie ultimul vârf al turei. De aici nu mai eram pierdut… am aflat exact unde suntem fiindcă se vedeau mașinile parcate. (cerculețul portocaliu)

Era ora 14.23 și ne aflam la aproximativ 200m altitudine, pe ultimul vârf al acestei expediții. Mircea se cocoțase pe piatră, deci GPS-ul lui va spune că eram la 202 metri :))

De aici drumul era drept la vale și direct la mașini.

O mică oprire a fost la o tufă de măceșe de unde am cules câteva împreună Dan, în timp ce Mircea discuta cu domnul Florin despre aparate foto. Tare fain e aparatul ăla, eu unul nu mi-am permis să îl cer, dar se pare că Mircea nu e așa timid ca mine (de fapt știam asta deja… de ce mă mai mir??)

În drumul de întoarcere, am schimbat puțin strada, nu am mai mers pe Eternității ci pe Panait Cerna și am avut ocazia să vedem casa memorială, bineînțeles închisă.

Am făcut doar câteva poze apoi am plecat la drum. Ne-am regăsit cu ceilalți la ora 15:12 în parcarea restaurantului unde aveam să servim, așa cum e obiceiul, cina de după tură…sau „ciorba de după tură”.

Aici am avut mici probleme cu ospătarul fiindcă nu m-a lăsat să mai atașez o masă la „L”-ul deja format de ceilalți, sub pretextul că „îi stric tot restaurantul”. Păi bine, și noi unde aveam să stăm?

Cu mine i-a mers,că nu m-am aprins, dar știam că dacă vine Dan face ordine, așa că am așteptat… Bineînțeles că, am mai pus o masă și am stat cu toții. După vreo două împrumuturi de scaune de la mesele vecine, ne-am așezat cu toții, iar pe mine a picat păcatul să stau în capătul mesei… Nu ar fi fost nici o problemă, doar că altă cale de acces nu era, așa că trebuia să mă fac mic la fiecare trecere prin zonă a chelnerului și a celor care aveau nevoie la baie. La un moment dat am renunțat să mă așez până nu s-au terminat de perindat chelnerii.

  

După perioada de așteptare tipică restaurantelor, ne-a sosit mâncarea și ne-am apucat să ciorbim supa…. să sorbim ciorba. A, dar nu toți… că isteții au adus o vacă în loc de burtă, așa că a mai durat până să vină porția lui Cătălin. Și ce haz s-a mai făcut pe seama lipsei burții 🙂 (vă dați seama sper că vorbesc despre o ciorbă de văcuță și o ciorbă de burtă)

  

După masă, a urmat perioada tipică restaurantelor, de așteptare a notei de plată, timp în care ne-am distrat cu glume și probe de iscusință….(nu, ăla nu era buletinul meu….doar o copie de hârtie).
Altă poveste a fost și cu nota de plată… că dădea cu virgulă!
Pe la ora 16:47 părăseam localul, dar era așa întuneric încât aș fi crezut că e mult mai târziu.

Am pornit spre bac, unde am ajuns după aproximativ o oră. De această dată nimeni nu a mai părăsit mașina, nu că nu am fi vrut, nu fiindcă ar fi fost frig ci fiindcă ne blocaseră ăia portierele când ne-au așezat în bac.

Mergeam atât de încet  încât am crezut că iar așteptăm o barjă…. era beznă totală, nu vedeam decât în depărtare niște luminițe. Mă așteptam ca în orice clipă bacul să accelereze, semn că s-a eliberat drumul, dar nici vorbă, ba mai mult, surpriză… iată malul, apărând de nicăieri drept în față!

La Brăila, o parte din noi am oprit în parcarea în care ne-am întâlnit dimineață. Ne-am luat „la revedere” și ne-am repartizat corespunzător în mașini. Era finalul unei ture frumoase, și totodată un reminder că ziua e foarte scurtă. Era abia ora 17:45 dar nu vedeai la doi metri în față fără o mică sursă de lumină.

Toate datele privind altitudinea sunt luate din pozele oferite de Kya dar timpul a fost înregistrat de subsemnatul (camera ei are ceasul dat peste cap… dacă mă luam după pozele respective aș fi scris că „în toiul nopții am fost pe vârful Crapcea și-mi bătea soarele în ochelari”)

Acasă am ajuns puțin mai târziu decât restul lumii, fiindcă noi am fost opriți de un echipaj de poliție. De ce? Singura concluzie la care am ajuns a fost că, de fapt, voiau să verifice ce fel de marfă transportam. Abia după ce s-au convins că de fapt transportam oameni, am pornit și noi spre Galați. Știu, sunt mai ciudat… dar nici măcar nu mai par om? E adevărat că am pus câteva kilograme în ultima vreme, dar totuși!

 ”Bună seara! Ce transportați?

Toate ca toate, dar a fost o tură frumoasă și binevenită, așa cum am zis și mai devreme.
Probabil ultima tură de anul acesta (asta dacă nu se planifică un Ceahlău, la care mă bag mai mult ca sigur… funcție de data stabilită, bineînțeles).

Ce ar trebui să nu uit data viitoare?

  • să îmi iau și al doilea card pentru camera foto;
  • să iau trepiedul cel mare, că ăsta mic nu e bun pentru pozele de grup;
  • să nu mai las așa distanță mare între mine și grup, mai ales că a doua stație era la Mircea, adică lângă mine 🙂 ;
  • să iau 2litri de apă, nu doar unul.
  • și poate ar trebui să îmi mai amintesc niște chestii… dar le-am uitat acum….

Acum, ar trebui să închei, dar treaba e că e Vineri, 02 decembrie ora 04:36 și am început articolul Marți 29 noiembrie la ora 03:33 (la ora aia, în termeni de somnoros, se zice că era tot luni). Astfel, ai putea spune că a durat patru zile să îl scriu….
Adevărul e că am așa o tendință să mă întind la vorbă… nu știu dacă e de bine sau de rău.
Voi să îmi spuneți!

PS (pentru cei din grup): Înainte să trimit pozele, pentru a nu ocupa mult spațiu, le micșorez. Dacă cineva dorește pozele la rezoluția originală, să mă anunțe și i le trimit. Așa cum mă întind la vorbă, și cu pozele e la fel…fac multe, deci ocupă mult spațiu

de la mine, 
numa’ bine
– articol publicat vineri, 02 decembrie 2011, pe blogul personal, preluat și adaptat pentru mecanturist.ro
– Toate drepturile rezervate – 
Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

4 comentarii laFinal de noiembrie pe Măcin

  • Haios! Ma bucur ca ti-a placut zona Cerna, o zona mai putin umblata a crestei Macinului! Dupa un inceput cetos (la propriu si la figurat), vremea a inceput sa se imbuneze, ca si starea de spirit a grupului. Asa e Macinul asta, incet, incet ti se prinde de suflet

  • Mulțumesc Eduard. Dar parcă tot mai faină a o fost tura de duminică… va veni și un jurnal în curând

  • Naum Viorel

    Bravo , Radule !
    Eu abia acu am citit jurnalul . Sa stii ca mia placut . Frumos descris si ilustrat .Se vede stilul propriu , ai velietati de bun autur de reportaje .
    Uite asa dovedim ca tot romanul e ” poet ” cu conditia sa vrea sa impartaseasca si cu altii realizarile lui .
    Multumesc .
    Numai bine !

  • Vă mulțumesc foarte mult domnule Viorel pentru asemenea cuvinte. Așa cum spuneați, oricine poate scrie jurnalele propriilor călătorii dacă dorește cu adevărat să o facă și găsește o plăcere în asta.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*