QR Code Business Card
Articol postat de

Sprânceana de legendă a Penteleului

„În spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munţilor din Buzău..”

Alexandru ODOBESCU – Pseudo Kynegeticos

Masivul Penteleu este situat la extremitatea estică a munţilor Buzăului, fiind despărţiţi de munţii Vrancei şi Podu Calului prin culoarele văilor Bâsca Mică şi Bâsca Mare.Cu altitudinea maximă la 1772 m, impresionează prin culmile sale prelungi, pajişti întinse şi prin perspectiva largă pe care o oferă asupra Carpaţilor de Curbură.

Numele Penteleu ar deriva de la pronunţia grecească a cifrei cinci – „pente”, ştiut fiind că din trunchiul său pornesc răsfirate, ca degetele de la o mână, cinci culmi mari: Cernatul, Miclăuşul, Piciorul Caprei, Viforâta şi Zănoaga. Nicolae Iorga explică denumirea prin derivarea de la numele Pantelimon transformat în Pintilie, Pentelie, Penteleu.

/penteleu/4.jpg

Recunoscut prin „cele mai încântătoare şi cele mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaţilor” (Alexandru Vlahuţă – România pitorească), Penteleul a păstrat în mintea oamenilor imaginea numeroaselor turme de oi, care odată cu topirea zăpezii, iau cu asalt uriaşul masiv așezat în locul de întâlnire al celor trei mari provincii româneşti: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Oieritul, precum şi spaţiul de confluenţă al unor provincii cu evoluții istorice diferite au făcut din Penteleu un tărâm care ne întâmpină cu poveşti şi legende frumoase, personaje şi istorie interesante.

În jurul anului 1500 (nu există dată precisă) pe muntele Penteleu, de ziua Drăgăicii, în locul numit „La Lilieci”, situat lângă Lacul Roşu (acum este colmatat) se organiza un târg la care buzoienii, râmnicenii şi vrâncenii participau cu lână, brânzeturi, dogărie, ţuică, fructe şi miere de albine, iar transilvănenii cu postavuri, vase şi opinci.

Acolo, când infloreau drăgăicuţele, păstorii din ţara Românească, Moldova și Transilvania se întâlneau, iar fetele și feciorii de dincolo și dincoace de Carpați își găseau perechea prin nunțile ce urmau a se face în timpul sărbătorilor.

În tradiția populară, Drăgaica era o mireasă ce umbla pe pământ sau în aer în ziua solstițiului de vară, cântând și dansând împreună cu alte zâne fecioare, peste câmpuri şi păduri.În timpul nopţii introducea bob în spicul de grâu, dimineața stropea cu rouă plantele de leac, iar ziua împărțea rod semănătorilor, ursea fetele la măritat, înmulţea păsările şi animalele.Dacă ziua ei era nesocotită, Drăgaica aducea vijelii și furtuni, iar florile rămâneau fără leac şi miros.

Din a doua jumătate a secolului XVIII, târgul Drăgaicii de pe Penteleu este mutat la marginea oraşului Buzău, devenind una dintre cele mai așteptate sărbători populare românşti.

/penteleu/6.jpg

Cum tot ceea ce este adevărat trece prin timp, descoperim balada ţa si până-n Penteleu, luând de la bogaţi şi dând celor nevoiași.

Născut prin părţile Cislăului, Gheorghelaş (fiul moşneanului Negoiţă), cunoscut şi sub diminutivele de Gheorghiţă şi Gheorghieş, se înrolează în oastea de panduri a lui Tudor Vladimirescu în 1821, cu care participă la luptele date contra arnăuţilor la Pătârlagele, Mânăstirea Cârnu, Nișcov şi Mânăstirea Găvanu.

După moartea lui Tudor Vladimirescu, între 1821-1827 (când a fost ucis) , Gheorghelaș ia drumul haiduciei alături de alți doisprezece tovarăși de arme, ce stăteau mai mult ascunși pe valea „Șapte Izvoare” din Penteleu.O altă ascunzătoare era pe valea pârâului Cașoca la cascada Pruncea în munții Podu Calului.

Inamicul său, armașul Ștefan Macovei, omul banului Dumitrache Ghica, cel ce uzurpase munții Penteleului, Brăiești, Mușa și Furu de la obștile moșnenești, va fi răpus de haiduc pe pășunea de la „Fântâna Bradului”.

O poteră formată din oamenii lui Macovei îl prinde pe Gheorghelaș, fiind trădat de către un cumătru de-al său, Ștefan din Cătina, și îl omoară în locul numit „Chichilăi”, lângă o potecă ce urcă pe piscul Penteleului.

Istoricul literar Gheorghe Dem Theodorescu în volumul său „Poezii populare române” precizează că „haiducul Gheorghiță este cel mai autentic dintre toți, deoarece este singurul care are un mormânt atestat istoricește”.Cel mai probabil ar fi vorba de locul numit „Fagul Alb” din Penteleu.

/penteleu/7.jpg

La sfârșitul secolului XIX s-a născut o altă legendă, cea a haiducului Năchită, de origine din Varlaam.Rămas orfan de tată (plecat fiind după oi la Cernatu, fusese adus cu pielea capului smulsă de o labă de urs) în 1871, pe când avea 18 ani, rămâne cu puține oi, cu arenda pășunilor tot mai mare și este prins la furat de mioare de la ciobanii cu chimirul plin ce urcau pe Penteleu.

Scăpat nevătămat de la pieire, viața lui capătă un curs dramatic spre deznădejdea mamei sale, luând calea codrilor Penteleului alături de iubitele lor.Maria Sterian nu a fost de acord, așa încât Năchită o răpește, dar în calea lor, amețit de băutură ucide o persoană, moment în care autoritățile demarează prinderea lui.Se organizează o poteră, care printr-o confuzie o ucide pe Maria, fără a-l prinde însă și pe Năchită.

Într-o noapte, Năchită se întoarce în locul unde fusese împușcată iubita lui și înfige în pământ o cruce de fag, denumită mai apoi „Crucea Fetei”.Năchită este prins de poteră şi împuşcat chiar de mama sa, care nu suporta ideea ca fiul să-i atârne în ştreang.

Troiţa de lemn de la „Crucea Fetei” există şi astăzi, fiind îngrijită în fiecare primăvară de către ciobani.

/penteleu/8.jpg

În numărul 5-6, 1-15 Martie 1884, al revistei Transilvania, apărută la Sibiu, descoperim o versiune romantică a povestei tragice de iubire în munte, culeasă de către un anume Sava Sioimescu, doar că pe fată o cheamă Leana.

/penteleu/5.jpg

Sus pe munte-n Penteleu

Când e viscolul mai greu

Cine crivățul înfruntă

Şi pe gol pustiu se-avântă?

Cine-n piscul cel înalt

Ca vulturii dau asalt?

Nu e oastea românească,

Ci e ceata haiducească,

Ce-ntr-o noapte a răpit

Și-n păduri s-a rătăcit

Cu cai mari şi albe mioare

Şi cu Leana, mândră floare.

Ceata suie prin brădiş,

Până iese-n luminiş

Sus la şapte Izvoare,

Unde iarna-i viscol mare.

Dar din sat cine sosește

Pe haiduci îi urmăreşte?

Sunt părinţii păgubaşi

Şi ai satului nuntași.

Şi cu mirele în frunte,

Toţi voinici cu flinte crunte.

Când de-acasă au plecat,

Ei cu toţii au jurat

Pe haiduci să-i pedepsească,

Pe Leana s-o desrobească,

Că-i frumoasă ca o stea

Toţi la joc că mi-o prindea.

S-a oprit chiar mândrul Soare

S-o privească-n hora mare.

Sus, haiducii urcă mereu

Până-n vârf de Penteleu

Şi-n pădure se opresc

Şi-un foc mare ocolesc.

Cetea şede haiducește

Bea, mănâncă, chiuiește,

Numai Leana stă privind

Plănuind şi tot gândind,

Cum să scape de-asă soartă

Ori în viaţă ori moartă.

Căpitanul cu blândeţe

Îi vorbi de frumuseţe

Şi de salbe şi de-amor

Ca să uite vechiul dor

Şi cu el în haiducie

Să traiască, ca sţie.

Tristă, Leana-i răspundea:

– „Viaţa mea e-n mâna ta,

Dar să ştii c-a mea iubire,

Traiul dulce, fericire,

Numa’tuncea vei gusta

Când tu codru-l vei lăsa,

Și-aste flinte și pistoale

Le-i schimba-n fier de ogoare

Și-ţi vei face car de boi,

Să n-ai grijă de nevoi.”

– Car cu boi şi plug şi casă

Am avut şi turmă-aleasă.

Dar unul grec, ciocoi cumplit,

Cu zapciul învoit,

Cu încet ei mă prădară

Şi în codru mă-nfundară!

Şi de-aici nu voi ieşi

Până nu le-o voi plăti….

Ţi-a venit acuma rândul

Să-ţi vedem credinţa, gândul:

Mândro, mergi de păşte

Şi de-ndată ne vesteşte

Când pe culmi vei vedea

Că ne calcă potera.

Fata iese din brădiş

Şi păzeşte-n luminiş

Tot gândind c-au să sosească

Cei ce au s-o desrobească.

Către seară şi zăriră

Poteraşii cum veniră,

Prin ninsoare sus pe munte

Chiar cu mirele în frunte

Leana mult se veselea

Şi pe nume-i şi chema.

Dar e viscolul prea mare

Şi a-l ei glas răsunet n-are.

Degeaba ea i-a strigat,

Să nu se facă păcat,

Că-i a portului haiducesc,

Dar a pieptului femeiesc.

Poteraşii n-auziră

De departe mi-o ochiră

Şi un glonte-o nimeriră,

La pământ o şi culcă.

Cine-n piept moartea-i trimise?

Al ei mire ce venise

Din robie a o scăpă

Şi-a ei frunte a-ncunună,

Cum se cade la mireasă

Şi a munţilor Crăiasă.

Pe când potera gonea

Pe haiduci îi risipea,

Leana-n sânge se scălda

Şi-aici sufletul îşi da.

Părinţi, mire o găsiră

Şi cu toţii o jeliră.

Ei cu preotul din sat

Se gătiră de-ngropat

Şi făcură-nmormântare

Chiar aici pe culmea mare!

Şi de-atunci oricine trece,

Vede-aici o piatră rece,

Pe-o movilă de pământ

E al fetei, trist mormânt.

/penteleu/9.jpg

În cotul Carpaților, în zona Gura Teghii-Penteleu a trăit la începutul secolului XX vulturul Ilie – „ultimul zăgan”, aşa cum l-a botezat poetul Marin Sorescu.

Istoria consemnează existenţa lui la Buzău între 1924-1942, prins fiind de pădurarul Furtună din Gura Teghii şi cumpărat de bogătaşul Petre Zangopol, care a îndrăgit acest zăgan, căruia îi făcuse cuib în turnul morii sale din apropierea gării feroviare din Buzău.Vulturul Ilie, iubind mult libertatea, zbura zilnic până în înaltul cerului, admirând oraşul Buzău de la înălţimi.În timp, ajunsese să fie îndrăgit şi iubit de buzoieni.

Dar zborul i-a fost frânt brusc când, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, un soldat de pe peronul gării a ochit inima ultimului zăgan buzoian. Ilie a fost înmormântat ca oricare cetăţean al oraşului în cimitirul Dumbrava.

/penteleu/2.jpg

Bucuria acestui articol este cu atât mai mare cu cât cititorii, dornici să cunoască şi să înţeleagă cât mai bine acest falnic munte, se vor încuraja să păşească pe căile ce duc înspre împărăţia Penteleului.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

1 comentariu la Sprânceana de legendă a Penteleului

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*