QR Code Business Card
Articol postat de

Grecia – Călătorie prin locuri sfinte

Anul 2010 perioada între 25 şi 30 din luna octombrie


Obiectiv: vizitarea de locuri sfinte


Participanţi: mamă, tată, fraţi şi mătuşă împreună cu restul grupului de turişti


Text şi Fotografii: Alex Grigoraş


Ca să ne lămurim de la bun început, evitând astfel situaţia de a fi luat peste picior, pe scurt aduc în atenţie că textul expus mai jos are tentă cultural creştină şi dacă există persoane ce nu agreează spre citire astfel de expuneri, indiferent de apartenenţa lor de cult sau atee, nu cred că are rost să piardă timpul urmărind mai departe cele scrise.

Cu ceva timp în urmă am fost într-o călătorie cu totul aparte, faţă de ceea ce obişnuiesc a face în timpul liber.

An de an Marian, fratele meu, preferă să plece măcar pentru o saptămână, în concediu într-o ţară străină. De regulă îşi pregăteşte singur planurile de călătorie fără să apeleze la vreo agenţie de turism. Avantajul este că îţi faci cum vrei programul şi mergi unde te taie pe tine capul şi ieşi la buzunar mult mai ieftin, eliminând intermediarii avizi de peşcheşuri. Numai că o călătorie reuşită necesită mult timp pentru planificarea ei. Până la zilele libere timpul i-a lipsit cu desăvârşire dar dorinţa de a nu sta acasă a fost mare, aşa că a apelat la o agenţie de turism. Să se gândească ei la toate, la transport, la cazare, la ghizi, la locurile de vizitat şi orice alte detalii ce ţineau de organizare. Iar acest lucru a fost făcut pentru şase zile pline, cu transport şi cazare, în suma de 165 de euro.

De această dată alegerea a fost de a vizita locuri cu o însemnătate spirituală mare, optând pentru a vizita locuri sfinte din Grecia. Evident, dintre turişti nu am lipsit nici eu alături de familie.

După 4 luni de zile la rând, când fiecare sfârşit de săptămână îl petreceam doar sus pe munte, aveam acum ocazia de a merge şi în altă parte.

În astfel de călătorii, dacă ţii neapărat să înţelegi ceva din ceea ce urmează să vizitezi privind locurile de cult, cel mai bun ghid în astfel de situaţii nu poate fi altcineva decât un preot, iar în cazul nostru mintea ne-a fost deschisă de doi preoţi de seamă ai Galaţiului, preoţii Andrei şi Drăgoi, cei ce au pus şi bazele institutului teologic din Galaţi.

Plecarea a avut loc într-o zi de luni. De fapt într-o noapte de luni. Când nici cocoşul nu se trezi noi eram deja în autocar, cu restul de enoriaşi, în drum spre clătirea ochilor cu alte locuri. Până la clătirea ochilor, ai mei au rămas nespălăţi aşteptând somnul de frumuseţe ce nu s-a lăsat niciodată neaşteptat, indiferent de gropile ce zgâlţâiau maşina şi puneau la încercare calmul celor doi şoferi, ce făceau cu schimbul la volan.

Până la ieşirea din ţară s-au făcut vreo două popasuri, drept pauză pentru dezmorţit picioarele şi băut cafea. În spirit de turmă am urmat şi eu indicaţiile sorbind pe urmă din cafeaua ce ar fi trebuit să mă învioreze dar care pentru mine avea acelaşi efect final ca îmbătarea cu apă chioară. Totuşi, parcă ceva efect a avut. Simţeam că acuma mă odihnesc mai bine.

Odată trecută graniţa, eram cu ochii cât cepele, privind prin geam spre capra vecinului. Cam multă laudă asupra ei. Mă gândesc că reclama bună ascunde mizeria sub preş. Casele dobrogene părăsite de localnicii deveniţi  între timp stimabili domni cetăţeni cu ample cunoştinţe lingvistice de italiană şi spaniolă, arată mult mai bine decât dărăpănăturile bulgarilor. Cu siguranţă aici, în ţara slavă, vântul nu bate cu putere, din milă. Dar să nu generalizez, au şi ei locurile lor de invidiat.

Vedem marginile Sofiei, un oraş mare adunând la un loc, sub culoarea fără viaţă a clădirilor vopsite natural în gri, suflarea de seamă a întregului popor slav stabilit la sud de Dunăre.

Prima seară de cazare o petrecem la un hotel ce poartă numele „Karelia” la nu mare depărtare de trecerea în Grecia. De fapt greşesc exprimarea. Prima seară de cazare o dormim, ca şi celelalte de altfel. Nici vorbă de petrecere. Aici am parte de un moment hilar. Eu în cameră stăteam cu un dascăl, paremise, iar cheia rămase la el. Acum numai reţin contextul dar cert este că ieşise din cameră şi nu dădeam de el să recuperez cheia ca să pot intra eu în cameră. Presupusem că era cu preotul şi încercam să dau de el. Mă duc la recepţie să întreb pe unde ar fi dar nu m-am putut înţelege deloc cu recepţionerii. Am tot încercat să le explic în engleză ce vroiam: „-where is the pope?;”- i’m looking the priest!”; „- the man in black…”. Oricât gesticulam să îi dau de înţeles ce vroiam nu am reuşit să o scot la capăt. Dacă ştiam italiană sau spaniolă altfel era animată discuţia.

Spectacolul a ţinut aşa un sfert de oră foindu-mă de colo colo, până când recepţionerul, cu mult calm, stâlcind cuvintele îmi spune: „- De ce nu vrei să vorbeşte româneşte?”… În alte circumstanţe, privind la cele două fete de lângă el,  îl băgam eu undeva, neiertându-l în gând, aşa m-am mulţumit cu rezultatul conversaţiei ce mi-a adus într-un final cheia mult căutată.

Marţi dimineaţa bem metodic cafeaua, mâncăm ceva şi pornim spre graniţă. Cunoaşteţi extremele cuvintelor bun cu rău, sărac cu bogat, autostradă cu uliţă? Ei, cam astai prima senzaţie ce o simţi când intri în Grecia. Pe urmă restul numai contează.

Prima noastră oprire cu adevărat importantă are loc la Salonic nimerind chiar în ziua de 26 octombrie când se sărbătoreşte Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir.

Sfântul Dimitrie a fost martirizat în anul 306, pe deoparte că nu împărtăşea credinţa păgână de a se închina zeilor şi pe de altă parte datorită faptului că el a încurajat pe un ucenic al său pe nume Nestor ca să îl învingă în luptă pe Lie, favoritul împăratului, cel ce omora creştinii drept distracţie. Se spune că din corpul său izvorăşte mir. Peste locul în care a fost îngropat, Sfântul Constantin construieşte o biserică mică care la 100 de ani diferenţă în semnul recunoştinţei faţă de vindecarea miraculoasă un  boier pe nume Leontie construieşte o biserică mai mare iar în timpul săpăturilor găseşte moaştele Sfântului Dimitrie din care curgea mir.

Acum în zilele de astăzi, catedrala cea mai mai mare din oraşul Salonic al cărui hram îl poartă este loc de pelerinaj, venind oameni cu credinţă de a se închina la moaştele Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir.

La subsolul bisericii, locul în care martirul şi-a avut mormântul există un piedestal din care izvorăşte mir. Scepticii pot considera că aceasta ar fi o inginerie ieftină, că atunci când cineva ia mir de acolo nivelul mirului revine la loc fiind împins prin interiorul piedestalului de jos în sus din cine ştie ce butoi ascuns de ochii credulilor.

Creştinii cu frică de Dumnezeu se închină, spun rugăciuni şi cred fără să cerceteze iar sufletul mulţumeşte Sfântului Dimitrie minunilor ce le face şi astăzi, întărindu-le şi mai mult viaţa spirituală.

În schimb, viaţa materială îşi urmează cursul: îmbrânceli, priorităţi la făcut mătănii între cheaburi şi oamenii de rând, preţuri mari dar şi mici pentru amintiri cu sfinţii, zarvă şi cuvinte de duh. Ce mai contează, fiecare este impresionat de ceea ce vede şi crede ce vrea el să creadă despre ceea ce vede.

După vizitarea acestui loc sfânt am avut câteva ore program de voie vizitând puţin oraşul. Din loc în loc am întâlnit ruinele oraşului vechi iar apoi am ajuns la un alt simbol însemnat reprezentat de emblema Salonicului şi anume Turnul Alb de la ţărmul mării Egee.

În vremea când turcii aveau aceste pământuri sub ocupare au făcut în jurul oraşului un zid de apărare marcat din loc în loc de turnuri şi acesta a fost singurul care a mai rămas în picioare. El a fost folosit chiar pe post de închisoare şi loc de execuţie. Când grecii şi-au obţinut independenţa în semn de libertate au vopsit acest turn în alb însă de-alungul timpului sub intemperiile vremii vopseaua s-a dus dar el şi-a păstrat în continuare denumirea.

Timpul în călătorie niciodată nu este lung. Nici nu ştii cum trec orele şi trebuie să te pui în mişcare pentru vizitarea unui alt loc. În continuare am vizitat mânăstirea de maici ce poartă hramul Sfântului Ifrim Sirul, situată la poalele munţilor de legendă numiţi Olimp.

Ifrim Sirul, născut pe pământurile imperiului bizantin în anul 306, chiar dacă nu a fost călugăr a dus o viaţă în smerenie. De-alungul vieţii a  fost autorul a mai multor lucrări cu specific religios, unele de mare importanţă ce pot fi auzite şi în zilele noastre în biserici. El este prăznuit în ziua de 28 ianuarie.

Trebuie să recunosc că am fost foarte impresionat de frumuseţea acestei mânăstiri, foarte frumos îngrijită, spaţioasă şi generoasă în diversitatea verdelui oferit de grădinile bine arenjate. Întotdeauna mânăstirile de maici sunt mai plăcute decât cele călugări.

Ridicând paharul să sorb din aroma îmbietoare a cafelei, am avut o revelaţie. Mintea mi s-a luminat deodată:

–         Alexandre, vorbind cu mine însumi, tu nu bei cafea! Măi să fie, am băut mai multă cafea în aceste zile cât într-un an întreg. Oricum fiţi pe pace, suma viciilor rămâne întotdeauna constantă. ‘Oi fi şi eu mai bun la altceva…

Seara ne prinde la mare. La Paralia. Primul gând după ce ne-am cazat, a fost ca cel al lui Tudor Chirilă: „Nu ştiu, dar fac o baie de cum ajung”… şi aşa s-a întâmplat. E drept că nu prea era cald la sfârşitul lunii octombrie dar cui îi păsa? Toată marea era numai a noastră, că alţi zevzeci în apă numai erau.

Nu este cu nimic ieşit din comun ca după câteva ore de plajă, atunci când e soarele puternic,  să te retragi  în cameră la somn ori poate la un mic „şoping”. Surprinzător poate fi când la mare te duci să îţi cumperi haine groase pentru friguri sănătoase cu multe grade sub zero. M-a cam surprins când îmi spuneau vânzătorii de la majoriotatea magazinelor din Paralia că au făcut bani frumoşi vara din vânzarea blănurilor.

Super! Abia aşteptam să ajung în Braşov la Sport Virus ori Himalaya să îmi iau la reducere slip, prosop şi loţiune pentru plajă.

În ziua de miercuri  ne-am îndreptat de dimineaţă într-un loc minunat cum rar ţi-e dat să vezi. Nu degeaba este monument protejat de Unesco. Meteora, că despre acest loc este vorba, este a doua aşezare monastică după Athos, din Grecia. În acest loc se găsesc 24 de mânăstiri. Unele din ele sunt doar ruine dar altele se păstrează şi acum în stare foarte bună. Accesul la unele din ele se face căţărându-te pe o scară din sfoară.

Ca să vizitezi toate locurile sfinte pe îndelete trebuie să aloci mai multe zile decât doar câteva ore cât aveam noi la dispoziţie.

Ne-am mulţumit să admirăm mânăstirile Sfântul Ştefan şi Marele Meteor, aceasta din urmă fiind cea mai reprezentativă. Marele Meteor este clădit pe platoul celei mai înalte dintre stâncile Meteorei, poartă hramul Schimbarea la Faţă şi se prăznuieşte pe data de 6 august. La moaştele cuviosului Atanasie ctitorul Marelui Meteor, ghizii noştrii ne îndrumă spre închinare pe urmă admirăm chelăria-bucătăria, picturile, crama şi diverse unelte vechi ce induc atmosfera trăită odată de călugări. Vizita la osuar nu a fost prea atractivă considerând această imagine destul de sinistră, ca pe un holocaust.

Întrucât Meteorele sunt splendide chiar pe ploaie şi cu ceaţă în jur, nu se duce lipsă de turişti. Unii vin  să se închine alţii pur şi simplu să se bucure de peisajele din jur iar cei mai îndrăzneţi iau pereţii la escaladat fiind suficiente trasee de căţărare în zonă. Cert este că nu toţi călugării agreează această forfotă, părăsind locurile retrăgându-se departe de privirile vizitatorilor pentru a-şi putea îndrepta mai bine gândurile către Cel de Sus.

Faţă de vizita la Meteore am o singură obiecţie personală. Nu prea am înghiţit partea comercială chiar de la intrarea  în locaşurile sfinte unde ne-am oprit la un magazin pentru a achiziţiona icoane cu diverse întrebuinţări spirituale benefice casei. M-a indignat faptul că după vizitarea magazinului şi lăsatul banilor de rigoare acolo, eram toţi cei din autocar înscrişi la o tombolă unde drept premii erau recuzite religioase. Ademenirea enoriaşilor prin implicarea în jocurile de noroc indiferent de natura lor numai  lucru sfânt nu poate fi. Şi ce încântare era în jur…

La plecare, pentru moment ceaţa se ridică lăsând să se vadă întreaga frumuseţe a locurilor, pe urmă totul se închide. Începe să plouă. Aş fi dorit să stau puţin afară să simt cum picăturile de apă îmi ating corpul. Nu ştiu de ce dar parcă mi-ar fi plăcut. În autocar ocup locul de la geam, uitându-mă afară şi adulmecând fiecare picătură de apă ce se prelingea pe geam.

Am plecat spre portul Glifa de unde am luat feribotul spre insula Evia. Ploaia torenţială făcea să ni se pară călătoria pe apă foarte lungă.

Aveam să ne cazăm peste noapte la mânăstirea cu hramul cuviosului David. Aşa cum spuneam la început mânăstirile de maici sunt parcă mai îngrijite. Aceasta este o mânăstire de călugări.

În apropierea mânăstirii se află o fântână cu apă sfinţită, loc în care se spune că Sfântul Cuvios David şi-a înfipt toiagul iar din acel loc a ţâşnit apă.

Faţă de ctitorul acestei mânăstiri, născut în secolul 16 şi prăznuit în fiecare an pe ziua de 1 noiembrie, se păstrează câteva scrieri interesante. Pentru a ridica mânăstirea Schimbarea la Faţă a Domnului a adunat donaţii iar o bună parte din acestea au venit din partea creştinilor din Rusia. Neavând cu ce să transporte banii şi în special obiectele de preţ primite, a sculptat un buştean în interior, a pus bunurile acolo şi pe urmă l-a aruncat într-un râu zicând: „Când voi păşi eu în insula Evia, ajută Doamne să atingă ţărmul Rovies, buşteanul cu bogăţii.” În cele din urmă minunea s-a adeverit aşa cum s-a rugat.

În acea seară ajunsem la fix cum s-ar spune pentru slujba vecerniei, pe urmă am fost puşi la masă şi apoi am fost trimişi la somn. Căldura în camere venea în special de la suflet iar pentru suplinirea căldurii sufletului aveam la îndemână 3 pături. Important este că am avut unde să dormim. Bine că ne-au primit, mai ales că după ploaia de peste zi se lăsase destul de rece.

O altă localitate vestită în insula Evia pentru pelerinaj este Prokopi, pe care am vizitato în ziua imediat urmatoare. Aici se află biserica cu moaştele Sfântului Ioan Rusul. De când am făcut această călătorie şi până la momentul actual când scriu aceste rânduri, din locurile ce le-am vizitat  şi descrierile făcute de  ghizii noştri, acesta  mi-l aduc aminte mai bine.

El este de origine rusă, născut în anul 1690 şi prăznuit în ziua de 27 mai.

Sfântul Ioan Rusul, înrolat în armata ţarului Petru I, cade prizonier în mâinile otomanilor fiind pe urmă slujitor la casa unui comandant turc. Mulţumit de modul cum îi este îngrijită casa îi permite lui Ioan să îşi păstreze credinţa.

Ca orice mahomedan, stăpânul său urmează calea spre Mecca pentru a mulţumi rodului casei. În timpul acestei deplasări soţia lui a invitat acasă prietenii de familie la masă. Aceasta, cu gândul la soţul ei şi-ar fi dorit ca şi el să se fi bucurat de bunătăţile de pe masă mai ales de pilaf, ce îi plăcea foarte mult. La îndemnul lui Ioan şi luat în râs de cei de faţă îi dă acestuia o farfurie cu pilaf precum că o va trimite prin rugăciune stăpânului său. Timpul a trecut iar stăpânul întorcându-se acasă a povestit celor din jur despre farfuria de pilaf găsită fără a înţelege de unde vine. De atunci Ioan nu a mai fost luat în derâdere fiind privit cu teamă şi respect nemai îndrăznind cineva să îl supere.

O altă minune de seamă a lui Ioan a fost săvârşită după moartea sa când din răzbunare asupra creştinilor biserica ce ţinea moaştele Sfântului Ioan i-a fost dată foc iar în timpul incendierii Sfântul Ioan a fost văzut umblând prin foc ceea ce i-a speriat pe răuvoitori.

Intrând în biserică şi apropiindu-mă de raclă, privind în interiorul ei prin geamul din sticlă am putut observa că trupul încă păstrează urmele incendierii, fiind înnegrit de la fum.

De aici am plecat traversând un viaduct spre Grecia continentală, către Atena. Ne-am oprit în piaţa constituţiei numită de greci Syntagmatos Plateia ajungând la timp pentru a vedea schimbarea gărzii din oră în oră. Soldaţii numiţi euzoni practicau un adevărat ritual fără a se abate de la el cu nici măcar o mişcare. Ei purtau costume tradiţionale a căror fustiţe aveau 400 de pliuri, reprezentând anii de dominaţie otomoană.

Ne facem loc printre porumbeii din piaţă şi ne îndreptăm către Acropole.

Ca definiţie, acropola este partea cea mai înaltă a unei cetăţi destinată spaţiului sacru iar cea mai cunoscută este cea din Atena purtând numele de Acropole.

Înainte de urca pe piatra sfântă a Atenei, la poalele acestei coline am fost pe Aeropag, locul în care Sfântul Apostol Pavel a predicat evanghelia atenienilor consemnată şi pe placa din bronz din apropiere. Ca să le capteze atenţia acesta le-a vorbit despre un lucru care le era lor familial, că altfel nu şi-ar fi putut face introducerea pentru ceea ce  urmărea, şi anume le-a vorbit despre altarul „dumnezeului necunoscut”.  Practic aici a fost locul din care a pornit convertirea atenienilor la noua religie.

În continuare am urcat pe stânca sacră, locuită pentru prima dată în perioada neolitică. În perioada arhaică se instaurează cultul zeiţei Atena, conform diverselor însemnări de pe clădiri.

Niciodată nu este timp suficient să poţi observa cum trebuie locurile vizitate dar atât cât am putut am admirat cele mai importante monumente întâlnite reprezentate de templul Parthenon închinat zeiţei Athena Parthenos, templul Erechtheion ce poartă numele unui conducător din mitologia greacă, templul Atenei Nike numit şi templul victoriei neînaripate ridicat în memoria victoriilor grecilor împotriva perşilor, finalizând cu spectaculosul teatru al lui Dionis. De asemenea, Acropole oferă o perspectivă deosebită în jur asupra oraşului ce încojoară acest mare monument.

După aceasta am plecat spre portul Pireus, cel mai mare port maritim la marea Egee, îmbarcându-ne pe feribotul ce avea să ne ducă pe insula Eghina. Ţelul nostru pentru sfârşitul acestei zile avea să fie mânăstirea Sfântului Nectarie, unde urma să dormim peste noapte.

Sfântul Nectarie făcătorul de minuni, pomenit în ziua de 9 noiembrie, s-a născut în anul 1846. Corpul său după moarte a rămas intact mulţi ani, răspândind în jur mireasma mirului ce izvora din al lui trup.

La moaştele sale vin mulţi pelerini să se închine îndeobşte cei bolnavi, rugându-se la racla sa pentru vindecare.

Cu gânduri şi credinţă în cele sfinte, oamenii nu sunt uitaţi de Cel de Sus iar prin rugăciunile aduse Sfântului Nectarie sunt „suflete” ce s-au vindecat miraculos.  Revenind la căpătâiul Sfântului, ei lasă mesaje şi ce au mai de preţ în semn de mulţumire, dovadă fiind camera în care se află capul Sfântului Nectarie înconjurată de bijuterii.

După închinarea la racla din catedrală, de o frumuseţe deosebită în jur, revenim cu feribotul în portul Pireus şi ne continuăm drumul spre Paralia Katerini.

În depărtare, fără să ne abatem de la autostradă, vedem locul în care a avut loc cea mai renumită bătălie din antichitate şi anume bătălia de la Thermopile condusă de Leonidas împotriva regelui perşilor Xerxes, loc marcat în acest moment cu o aglomerare de conifere.

În drumul nostru ne-am oprit în apropierea oraşului Volos, la mânăstirea de maici Kato Xenia ce ţine brâul Maicii Domnului, una din cele mai valoroase relicve creştine, ce este pomenit în ziua de 31 august.

Tradiţia spune că brâul a fost ţesut de Maica Domnului şi dăruit Sfântului Apostol Toma drept dovadă a învierii şi înâlţării acesteia la cer. De-alungul timpului acesta fost păstrat la Capadocia, Ierusalim, Constantinopol ajungând într-un sfârşit la mânăstirea Vatoped de la muntele Athos fiind ţinut într-o raclă din argint confecţionată pe pământ românesc. O parte din brâul Maicii Domnului a fost dăruit spre păstrare mânăstirii Kato Xenia (însemnând Străina de Jos), loc în care ne aflăm şi noi acuma. Brâul a ajuns de mai multe ori în România, inclusiv în Galaţi şi de fiecare dată a fost înconjurat de mii de credincioşi veniţi din împrejurimi să se roage. La această mânăstire am întâlnit şi două măicuţe stabilite aici din România ce ne-au povestit istoria icoanei făcătoare de minuni. La rugămintea lor ne-am abtinut de a face poze în paraclis, locul în care erau ţinute icoana şi brâul Maicii Domnului. În schimb am admirat biserica foarte frumoasă de aici care era pictată numai în mozaic. Ce muncă migăloasă a fost dusă de a aşeza fiecare bucăţică de piatră de diferite culori realizând acele picturi care merită tot respectul!

Părăsim locul încărcaţi sufleteşte spre valea Tembi urmând cursul râului Pinios situată în nord-estul Thessaliei între masivele Olimp şi Ossa, unul din puţinele râuri cu apă dulce din Grecia ajungând la biserica Agiei Paraskevi, biserică săpată în stâncă situată la intrarea în peşteră. Locaşul păstrează moaştele Agiei Paraskevi şi este considerată protectoarea nevăzătorilor.

Agia Paraskevi, prăznuită de greci în ziua de 26 iulie, a trăit pe vremea împăratului Antonin. Datorită frumuseţii sale împaratul a încercat să o determine să se lepede de credinţa creştină dar lovindu-se de refuzul ei acesta a supuso la diverse chinuri, sfârşind prin a se i tăia capul.

Coborâm din autocar chiar în parcarea de la strada ce parcurge defileul numit fălcile lupului, făcută în dreptul acestui reper creştin. Trecem de comercianţi, traversăm podul peste râul Pinios şi ne apropiem de intrarea în peşteră. Parcurgem peştera a cărei culoar se îngustează tot mai mult şi ajungem la capătul lui de unde ne umplem bidoanele cu apă de la izvor despre care se spune că este vindecătoare de boli.

De acest loc se leagă şi o frumoasă legendă ce „ spune că în valea Tembi s-a purificat îndrăgostitul Apollo, după ce a ucis fiorosul şarpe Pyton, iar Nimfa Dafne, „distrusă“ în dragoste de acelaşi înaripat (şi răzbunător) Eros, ce-i înfipsese în inimă lui Apollo iubirea pentru Nimfă, s-a transformat în laur (dafin). De atunci valea e plină de dafini şi de alţi arbuşti plăcut mirositori, precum iasomia şi terebintul.”

Ne îndreptăm spre Paralia Katerini. Trecem pe la supermarket şi românii dau năvală la rafturile cu ulei de măsline. Şi eu fac parte dintre năvălitori. Luăm mai mult decât putem duce. Burduşim spaţiul autocarului destinat bagajelor fără a mai lăsa loc liber nu cumva să se facă curent. Şoferii au avut grijă să îşi facă plinul din timp pentru ei cât şi pentru comisioanele ce şi le-au asumat telefonic cât timp eram noi la plecăciuni. Marian se aruncă încă odată în apele mării Egee. Mătuşa mă ia drept manechin pentru varămea şi probează pe spatele meu diverse haine din blană. Motiv de amuzament total pentru întreaga familie. Merg în noapte prin staţiunea fără viaţă. Liniştea nopţii este deranjată numai de luminile hotelurilor pustii. Somnul cade asupra mea în surdina sforăiturilor colegului meu de cameră. Dorm în pace.

Dimineaţa, când nici soarele nu răsări ne strângem bagajele şi întreaga gloată ia calea întoarsă către casă. Acelaşi program. Staţionare la benzinării luate drept popasuri pentru odihnă, coadă la toaletă pentru femei, boscheţi pentru bărbaţii practici şi nelipsita cafea pentru toţi cei din jur.

Ultima oprire importantă are loc în Bulgaria la mânăstirea Rila, întemeiată în secolul al X-lea, fiind cea mai mare şi mai cunoscută mânăstire de pe teritoriul bulgar. Extraordinar acest loc! Locaşul are nişte picturi foarte frumos lucrate de zici că pictorul recent şi-a încheiat lucrarea, însă nu e nici pe departe aşa.

Complexul monahal se află situat pe o suprafaţă de peste 8000 de metri pătraţi, la 3 kilometri de oraşul Rila, între râul Rila şi râul Drusljavitza. Din exterior privit acesta pare ca o fortăreaţă de nepătruns, înconjurată de ziduri înalte şi groase. Curtea interioară suficient de spaţioasă, oferă perspective asupra arhitecturii din jur, nu degeaba acesta este şi patrimoniu mondial de cultură Unesco.

Aducerea şi păstrarea moaştelor Sfântului Ioan de Rila, prăznuit pe 18 august, are ca efect cunoaşterea acestei mânăstiri în jur. Faptă ce este considerată ca fiind una dintre cele mai importante realizări ale fraţilor Ioasaf, David şi Teofan ce s-au ocupat cu restaurarea mânăstirii şi strângerea unei noi comunităţi de călugări, după ce aceasta a fost abandonată la mijlocul secolului al XV-lea.

Statistic vorbind credinţa face bine aducând linişte interioară. Fanatismul poate fi considerat o excepţie negativă. De pildă faptele rele în numele Providenţei cu siguranţă nu poate fi un lucru bun.

În general oamenii fără credinţă sunt realişti, fermi, hotărâţi, predispuşi a risca mai mult în viaţă, se bazează pe lucruri concrete nu efemere. În schimb sunt reci, mai reţinuţi în a oferi sprijin, cu mai puţine sentimente faţă de cei din jur. Când ajung la capăt de drum ei nu speră că drumul s-ar mai putea continua. Infinitul are un capăt ce poate fi atins.

Încrederea în ceva divin/supranatural ţin pământul(oamenii) sub control. Iar acest lucru poate fi exploatat cu intenţii bune sau mai puţin bune.

Există oare miracole? Noi, cei nimplicaţi, nu credem în ele, punem totul pe coincidenţe şi noroc sau diagnostice greşite dar dacă am fi fost în locul acelor oameni ce aveau nevoie de un miracol poate că am fi privit altfel lucrurile.

Peste tot sunt pamblicari… Citeam despre un şarlatan care zicea că vindecă cu puterea divină până când scepticii au demonstrat că e un escroc. Interesant este… că prin puterea cuvântului, unii oameni se vindecau. Pe urmă, după ce a fost descoperit, nu s-a ma vindecat nici unul.

Oricum, eu personal nu îmi explic de ce sfinţii, morţi în lumea materială dar vii în cea spirituală, trebuie să fie dezasamblaţi. Să li se ia părţi din corp şi să fie împrăştiat peste tot în lume precum aşchiile ce sunt azvârlite de o bombă ce tocmai a explodat. Un fenomen care din punct de vedere religios ar avea explicaţii pentru că dacă despre acest proces faţă de un sfânt se poate numi credinţă, în schimb despre un muritor de rând acest lucru nu poate fi numit decât oroare. Punct.

Odată cu urcarea în autocar începe să se lase linişte în jur. Nici preoţii numai spun nimic, parcă nici enoriaşii nu vor să mai deschidă gura. Lumea tace. Doar gândurile nu au pace şi se răzvrătesc împotriva liniştei aşternute, parcă vrând să spună ce le-a plăcut sau nu. Privesc pe geam, fără să am o ţintă anume. Adorm. Mă trezesc la fiecare oprire pentru pauza de cafea şi tufiş pe urmă continui ce ştiu mai bine să fac. O frână pusă mai brusc de şofer îmi perturbă de tot somnul care numai vine, odată cu predica de final şi readucerea aminte a tuturor locurilor vizitate în cele şase zile de călătorie.

M-am bucurat alături de familie de vizitarea unor locuri extraordinare, cu o încărcătură sufletească importantă ce îţi aduc linişte interioară, simţuri ce pot fi trăite dar nu pot fi explicate în scris.

Cum spuneam la început, acesta este un altfel de jurnal, despre o altfel de călătorie, care poate unora le-ar plăcea, iar altora nu… dar important este ca măcar mie, eu, cel ce scriu, să agreez ceea ce scriu.

Să auzim de bine!

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

9 comentarii laGrecia – Călătorie prin locuri sfinte

  • Adrian Petroiu

    Un jurnal deosebit cu o mare incarcatura emotionala,istorica si mai ales spirituala.Chiar daca nu sint un practicant al religiei ortodoxe in care am fost botezat,am citit cu mare placere acest superb jurnal.Felicitari!
    Si pentru ca de obicei discutam de munte si acest jurnal se leaga cumva de munte(asta pentru sceptici).

  • LISA

    CE mai…un jurnal cum nimeni altcineva nu-l poate redacta,intr-o ardoare sentimental-spirituala,in combinatia umorului tau si,privind acele minunate fotografii detaliate de la fata locului,sincer iti zic m-a palit un sentiment de revelatie si,aceea senzatie de cunoastere a farmecelor spiritualitatii spunandu-mi”-De-as mai ramane putin pentru a ma ruga”,sau poate e subcostientul meu meu dornic de a privilegia acele locuri sfintite( care ptr mn st kiar locuri sfintite)luand ca atare ca DUMNEZEU EXISTA..poate,ca sentimentul de telepatie ca a”naratorului”pe care am simtit atunci cand am citit despre meleagurile EXISTENTE cu „mituri”spirituale,poate simti si cel mai credincios si partial-credincios om 🙂 kiar dak nu au privilegiul unii de a colinda locurile sfinte,admirand si citind jurnaluri de genul…Complimente din nou Alex:)

  • C. Ceapchi

    Exceptional jurnal!
    Imi place fiindca este scris din suflet, concis si cu destule detalii sa tina loc de ghid altor doritori
    sa colinde aceleasi locuri sacre. Imaginile atasate, clare si ingenios alese,completeaza in mod fericit
    jurnalul, pentru care iti multumesc, Alex.

  • Naum Viorel

    Oamenii traiesc pe pamant ca sa se bucure . Fiecare in sinea lui simte acest sentiment din diverse cauze si motive : de la perpetuarea speciei ; progresul si prosperitatea personala …..pana la bucuria suprema in suflet ca Il slujim pe D-zeu , Cel care ne ocroteste , ne indruma , ne iarta si ne asteapta in gradinile raiului pe toti . Ei aici e aici . Cati ajungem in rai ?Ca doar locuri rezervate sunt si la talpa iadului. Pana una pana alta sa ne bucuram de frumusetile pamantului , de faptul ca suntem sanatosi (macar partial ) , sa facem miscare cu autocarul ca in cazul de fata sau cu pasul pe carari de munte .
    Despre jurnalul de fata un prilej de a reda intr-un mod fantastic in imagini si cuvinte o calatorie facuta pe meleaguri frumoase si sfnte .
    Bravo si mutumim frumos .

  • Dumitriu Andreea

    Mi-a placut foarte mult acest jurnal. Foarte interesant si mai mult decat atat, multumesc pentru ca ai hotarat sa expui si in scris ceea ce ai trait si invatat in aceasta excursie cu incarcatura spirituala profunda. Felicitari! Foarte frumos!

    PS: Miracole exista, dar din pacate, desi unii dintre noi le traim, negam existenta lor, dupa cum bine ai mentionat si tu „punem totul pe coincidenţe şi noroc sau diagnostice greşite”. Pacat!

  • Nelson

    S-auzim de bine Alex. Doamne ajuta!

  • Hana

    Alex, in primul rand multam ca mi-ai atras atentia asupra jurnalului si am reusit sa il citesc, mai bine mai tarziu decat niciodata.
    Pe masura ce citeam tot imi veneau in minte impresii pe care le pierdeam treptat.
    M-am distrat (se pare ca barbatii se pricep mai bine la gatit si femeile la gradinarit :)) poate ar trebui reconsiderate rolurile), m-am uimit de frumusete (de data asta creata de om, chiar daca eu prefer originalul Creatorului) si binenteles am meditat urmand ascendent piramida lui Maslow, in varful careia se afla nevoile spirituale.
    Un timp m-am intrebat de ce, atunci cand vorbim de sfinti si martiri, de minuni facute trebuie sa ne ducem mult in timp?
    Mai in vin in minte Steinhardt si Wurmbrand, dar si ei sunt de domeniul trecutului. De ce nu in prezent?
    Sa fie oare credinta in Hristos, care e din ce in ce mai putina? Sau lipsa conditiilor vitrege ca mediu propice de manifestare a acestora?
    In orice caz mi-au placut consideratiile tale de la sfarsit, ca fiind concluziile unuia care vede dincolo de aparente.
    Majoritatea oamenilor au nevoie de forme, moaste, ritualuri, ca sa creada, iar cand le au, se concentreaza pe ele si pierd Esenta.

  • Oana

    Nu aveam de gand sa comentez nimic, desi poate ar fi trebuit, pentru ca eu sunt dintre cei carora chiar le-a placut acest jurnal.
    Dupa ce am inchis calculatorul insa, tot revenindu-mi in minte anumite pasaje ma gandeam la ce ai scris.
    Mi-am adus aminte ca si copilasii mei mai mari (tin niste ore de voluntariat, pe langa meseria de educatoare) mi-au spus la un moment dat ca moastele alea la care s-au inchinat nu stiu unde arata groaznic. M-a pufnit rasul cand le-am vazut fata. Arata de parca ar fi vazut un gandac sau ceva de genul. Dar, desi au spus asta, se inchinau si credeau, pentru ca probabil copiii au mai putina impotrivire si cred mai firesc decat cei mari. Oricum lucrurile acestea tin de taina, iar taina sau minunea nu o poti strivi cu mintea (cum spune Blaga), o poti doar trai.
    Tot gandindu-ma la problema cu ,,moastele” mi-a venit in minte o comparatie foarte frumosa, care m-a uimit si pe mine si m-a facut sa-ti scriu, sa-ti multumesc in felul asta ca am mai descoperit si eu cate ceva 🙂
    Legat de ,,dezasamblarea” trupurilor sfintilor si raspandirea lor in lume, mi-am adus aminte de imaginea Domnului Iisus care a inmultit painile in pustie ca sa dea multimilor si din ,,trupul” painilor alora a hranit mii de oameni. Apoi mintea mea a mers mai departe la taina Sfintei Impartasanii, cand trupul lui Hristos se frange, de buna voie (poate si sfintii vor ca trupul lor sa se franga) si se da noua, tuturor, ca sa fim vii, sa ne bucuram toti de El si din bucatica aia micuta pe care o iei din lingurita primesti nespus de mult. Asa si particelele de moaste, desi mici, revarsa mult har si vindecare peste cei ce se apleaca asupra lor cu credinta.
    Eu nu m-am gandit niciodata la acest aspect si nici copiilor n-am prea stiut ce sa le spun cand m-au intrebat in trecut, asa incat, multumesc Alex! Mi-a fost de folos ce ai scris 🙂

  • Jeanina

    Suntem un grup care plecam – ca in fiecare an de altfel – in circuit/pelerinaj in Grecia, intre 4 – 12 nov. 2015 , cu prilejul praznicului Sf. Nectarie, dar nu numai (pt. ca ajungem si la Sf. Efrem cel Nou, Sf.Spiridon, Sf. Ioan Rusu, Sf. Dimitrie Izvoratorul de Mir, Sf. Grigore Palama, Sf. Vasile cel Nou, Sf. Anisia, Sf. Paraskevi, Sf. Efrem Sirul si Sf. Irina, M-rea Paleokastrita, M-rea Braul Maicii Domnului, Acropole, Meteora si multe altele, care nu incap intr-un simplu anunt). Mai avem 5 locuri, 299 euro/pers. Sunt asigurate: transportul cu autocarul, cazarea, micul- dejun, calatoriile intre insule cu ferry- boat- ul. Daca este cineva interesat, pentru mai multe detalii traseu si obiective turistice, istorice si religioase, contactati pe d-na Cristina: 0722722845.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*