QR Code Business Card
Articol postat de

Jurnal de Cozia

În ultima sâmbătă a lui Prier, ne-am trezit cu noaptea-n cap, patru gălățeni, chititi să străbatem zările și să descoperim frumusețile ascunse ale unui munte  cu multe legende, cu o alură de viteaz neînfrânt și statornic în calea vremurilor și vremelniciei, pentru a ne împlini un vis, o dorință, o chemare, pentru a aduce o ofrandă Abeonei, zeița drumeției și călătorilor.

Pentru mine orice călătorie este o sărbătoare. Mă aflu deci la începutul unei sărbători care debutează cu o dimineaţă splendidă de vară ce ne crează o exuberantă stare sufletească.

Pe drum, ni s-a alăturat un prieten drag din Tulcea, iubitor de munte, de liniștea pădurilor seculare, de frumusețea zărilor și de apropierea de stele.

După un drum fără pauze, am poposit la poalele Coziei la o oră când mulți localnici nici nu au apucat să-și bea cafeaua de dimineață.

Ne-am ajustat îmbrăcămintea și bagajul, am asigurat mașinile într-o parcare adecvată și, așa cum spunea în antichitate Lao-Tzi „orice drum începe cu primul pas”, iată-ne și pe noi făcând primii păși către podul pietonal care traversează Oltul spre Păușa.

Dar nu am făcut mulți pași până în vecinătatea unei terase, de unde, mirosuri apetisante ne-au corupt simțurile și direcția, imbiindune la o sesiune pantagruelică moderată. Am cedat cu ușurință, dar și cu plăcere să ne întrerupem drumul, având în vedere ambianța parcului și chemările senzitive.

După pauză, dealtfel binevenită și necesară, ne-am continuat drumul spre Păușa, am traversat Oltul, calea ferată și șoseaua ocolitoare pentru traficul greu și am început să urcăm pe ulița satului Păușa de pe malul stâng al pârâului omonim, printre case și clădirile cam dărăpănate ale taberei de copii.

Ajungând în locul în care poteca marcată se desparte de drumul forestier ce merge până în poiana Stânișoara și privind cu plăcere la dealul bine împădurit al Pausei, cu gândul la răcoarea pădurii, am ales, prin vot democratic, să urmăm poteca marcată, cunoscând faptul că drumul forestier este mai scurt. Bineînțeles că urmând poteca marcată, prin pădure, am descoperit un traseu inedit pentru noi, pe parcursul căruia am văzut locuri și imagini pe fondul sonor susținut de corul păsărelelor, care ne-au umplut sufletul de satisfacție și bucurie.

Dar pentru toate astea a trebuit să plătim un oarece tribut prin faptul că panta mare în ascensiune continuă și stratul gros de frunze care ascundeau denivelările și ravenele potecii, ne-au solicitat excesiv efortul de parcurgere a sectorului de traseu până aici, în curmătura „La Troiţă”.

Aici este punctul de întâlnire a trei poteci marcate: -BR care vine de la gară Turnu și merge prin Scorţaru și Turneanu până la cabană Cozia; – BG care vine din apropierea castrului roman Arutela, prin poiană Bivolari, poiana „La Muşeţel”  și merge pe același trseu cu BA până în poiana Stânișoara. Tot aici „La Troiţă” întâlnim și limita sudică a Parcului Național Cozia.

După o pauză de odihnă  și informare amănunțită asupra a ceace urmează să întâlnim în continuare, pornim la drum, mai sprinteni și cu mai multă determinare, însoțiți de cele trei marcaje.

Uneori, pădurea ne lasă să privim Colții Foarfecii sau, mai departe, Durducul și Bulzul, precum un atlet privește înălțimea ștachetei, cu speranță, încredere și, mai abitir, cu dorință arzătoare de a deveni un învingător. Astfel și noi, încercăm să ne măsurăm firavele puteri, cu măreția uriașului de piatră, după cum  atletul încearcă să învingă forța nevăzută a gravitației.

În scurt timp ajungem pe piciorul Muchiei Trăznite, loc în care poteca marcată BR se desprinde spre șaua „La Meliţa”, urcă pe Scorţaru spre Turneanu și cabana Cozia.

Poteca noastră merge spre nord-est, traversează un valcel sec și se înscrie pe curbă de nivel, spre est-nord-est, pe un picior al Muchiei Scorţaru unde întâlnim „Grota din Cale”, o grotă cu un impresionant portal, care poate servi ca loc de adăpost în caz de furtună.

Mergând pe lângă pereții verticali, întâlnim forme ciudate dăltuite în piatră dură de gnais, de măiastră mână a Naturii și a ajutorului său de nădejde, Timpul, fiecare trecător interpretându-le după propria logică sau imaginație.

La 10-15 minute de la grotă, în dreapta potecii, întâlnim un pinten ce se desprinde din poteca spre dreapta, ne cățărăm pe stâncă având o mică terasă înclinată, de unde se văd spre sud, valea Păuşii, la est bănuim, după unduirea pădurii, văile Bulzului și Seaca, dominate de spintecătura Bulzului, iar spre nord-est, ne încântă privirea creasta zimțată a Colților Foarfecii. Nu ne săturăm să privim și să fotografiem tot ceea ce ne apare în orizontul apropiat, umplându-ne sufletul de măreția locului.

În acompaniamentul trilurilor ce ne înconjoară, ajungem în curtea liniștită și pustie a micuței mânăstiri Stânișoara pe aleile căreia, rar vezi câte un călugăr, „alunecând” în grabă spre împlinirea ascultărilor gospodărești. Din istoricul mânăstirii am aflat că în jurul anului 1671, pustnicii Meletie, Neofit și Isaia au fondat un mic schit, care la început se numea Nucet, iar prin secolul 19 a primit numele de Stânișoara, datorită unei stâne din apropiere. Actuala biserică a fost  sfințită în 1909 și este construită în întregime din piatră cu un finisaj deosebit. Mi-au atras atenția vitraliile care reprezintă sfinți și scene biblice specifice ortodoxiei realizate într-o manieră excepțională.

Am așteptat cu răbdare momentul să ne cazăm, apoi am fost invitați la cină și la slujbele vecerniei și utreniei, la care au participat mulți din turiștii ocazionali sau localnici din zonă.

A doua zi de drumeție a început cu o tură scurtă până la cascada Gardului, pe valea pârâului omonim, pe o potecă marcată PR și presărată pe alocuri cu mari blocuri de gnais. Valea Gardului este străjuită de versanții stâncoși ce țin de Colții Foarfecii, pe stânga și de Muchia Fruntea Oii, pe dreapta în sensul de urcare și care se apropie  pe măsură ce urcăm în altitudine. Cascada are o cădere de peste 20 m. , iar debitul său îi conferă o alură deosebită.

După popasul meritat de la baza cascadei și sesiunea foto, pe drumul de întoarcere nu am ezitat tentației de urca diferența de nivel de 50-60 de metri până la una din multele grote, pentru a aduce un omagiu și un gând pios acelor eremiți care și-au închinat și desăvârșit credința în aceste locuri. Tura a durat  o oră și 50 minute, dus-întors.

După ce am mulțumit cuvioșilor călugări pentru găzduire, am plecat spre culmea năzuinței noastre din acea zi, înscriindu-ne pe poteca ce urcă susținut pe lângă grădinile și acareturile gospodărești ale mănăstirii, simțind adierea ce curge dinspre munte și răcoreşte aerul înfierbântat al amiezii.

Ne așteaptă un traseu nu atât de lung cât mai ales de anduranță pentru depășirea unei diferențe de nivel de peste 800 m., dar și trecerea în revistă a multor locuri interesante și puncte de belvedere care nu trebuie ratate.

Dacă prima zi a fost obositoare, ba chiar extenuantă, în care am căpătat un minim de antrenament, astăzi ne mișcăm mai vioi, cu mai multă dezinvoltură pe pantele accentuate ale muntelui Fruntea Oii, iar adăpostul umbros al pădurii prin care șerpuiește poteca, ne ferește de vipia amiezii.

Parcurgem  un urcuș susținut, întâlnind în cale izvorul unui pârâiaș și ne oprim să ne răcorim și să ne completăm necesarul de apă, apoi mergând mai departe spre ținta noastră, constatăm că poteca se domolește și urcă pe o curbă de nivel apropiindu-se de obârșia văii Bulzului, ceea ce înseamnă că am intrat în locul numit „Spintecătura Bulzului”.

De aici, poteca urcă susținut în serpentine scurte, ocolind stâncării și pasaje mai grele, vom schimba direcția de mers către nord-vest, ceace ne permite să mai aruncăm câte o privire, dim mers, asupra porțiunii de est a munților Căpățânii și a crestei sale mai îndepărtată și înzăpezită. Astfel, ajungem la o platformă de stâncării care ne pe permite un moment de relaxare și o sesiune foto. Suntem pe „Coltul lui Damaschin”, loc de unde ni se deschide o largă priveliște spre sud până în depărtările câmpiei Drăgăşanilor, în strălucirea panglicii de apă a Oltului, barajele lacurilor de acumulare și dealurile împădurite și domoale ce străjuiesc Oltul deoparte și de alta.

Sub noi, la mică distanță vedem mănăstirea și poiana Stânișoara, de unde urcă spre noi ritmul trepidant al unei melodii, fapt ce demonstrează că unii concetățeni nu-și respectă nici semenii, nici natura dar nici locurile sfinte pe care le pângăresc nu numai cu prezența.

Trecem în revistă toată panorama sudică a Coziei până hăt departe, spre vest, dincolo de înălțimile Căpățânii, apoi ne îndreptăm din nou pe poteca marcată BA, spre obiectivul nostru de căpătâi.

Urcăm pieptiș prin pădure, depășim un pasj prevăzut cu cablu de asigurare și constat că diferența de nivel de la plecare scade vertiginos și că ne aflăm deja pe Muchia Vădesei, unde întâlnim, la umbra generoasă a unui pin, amenajat un loc de popas și o troiță. Tot în acest punct sosește și poteca marcată TA , care urcă de la Călimănești prin dealul Sitarului și Vf. Sulița. Nu stăm decât preț de un minut întrucât locul era deja aglomerat.

Am trecut de altitudinea de 1500 m. și până la cabană întâlnim în cale pâlcuri de brânduşe într-o paletă coloristică de la violet intens la lila, frumusețea cărora ne ispitește să le fotografiem din toate unghiurile în speranța că vom capta o imagine de top, demnă de marile albume din domeniul floral.

După un urcuş sustiţut, în serpentine scurte, ieşim din strânsoarea spintecăturii Bulzului…

…și  ajungem într-o mică înșeuare unde ne-am lăsat rucsacii, urmând o potecă firavă care ne duce în câteva minute pe Vf. Durduc (1568 m.), un punct de belvedere excepțional de unde avem o priveliște panoramică pe 360º. Privirile ne sunt frapate de imagini care mai de care mai  frumoase, mai interesante și mai inedite, toate îmbinate într-o feerie inefabilă a momentului și locului. Rămânem câteva clipe într-o stare de extaz, rotindu-ne privirea de jur-împrejur, apoi  ne grăbim să fotografiem „la grămadă”, tot ce ni se pare interesant. Căutăm unghiuri de poză mai originale și după ce ne săturăm de privit, de visat și de fotografiat, ne aducem aminte că suntem, totuși, în România, iar noi ne-am abandonat rucsacii la oarece distanță……

Revenim în poteca noastră și pornim la drum, având încă pe retină imprimate imaginile de pe Vf. Durduc și în scurt  timp ajungem la cabana Cozia.

Aici luăm legătura cu „nea Marin”, cabanierul, care ne și dă cheia de la cameră în care ne vom odihni o noapte, sevim cu nesaț câte o bere, apoi mergem să ne așezăm bagajele.

Spre seară, urcăm pe Vf. Ciuha Mare (Cozia) să prindem apusul de soare și, poate,  o imagine de vis cu incandescența orizontului. Stăm așezați pe iarbă și din când în când, scăpăm câte o expresie onomatopeică de uimire și încântare față de ceea ce ni se înfățișează în fața ochilor.

Facem poze, dar nu captăm imaginea de top pentru că orizontul este încețoșat de pâcla de peste zi. Ne mulțumim să mai stăm la povești 10-15 minute după ce soarele a scăpătat, apoi coborâm spre cabană.

A doua zi a debutat cu bună dispoziție, cu senin și soare și cu forfotă specifică vieții de cabană și pregătirii drumețiilor de peste zi.

Noi aveam în program să mergem la „Poarta de Piatră”, un obiectiv natural foarte interesant, spre care, ghidul MN indică o durată de 3 ore, dus-întors, pe poteca marcată PR.

Lăsăm rucsacii în cameră și plecăm la drum numai cu câte un bidonaș de apa.

Coborâm, preț de 15-20 de minute pe drumul forestier care merge în Țara Loviştei și după câteva curbe ni se înfățișează o splendidă imagine panoramică a munților Făgăraș care se înalță semeț la orizontul nord-estic, îmbrăcați încă în haină albă de omăt.

Ne ajunge din urmă un tânăr din București care dorea să ajungă la Poarta de Piatră și ne bucurăm de o prezență agreabilă.

Părăsim drumul forestier în stânga și coborâm urmărind poteca largă, presărată pe alocuri de straturi de zăpada destul de groasă, în direcția Vf. Babolea pe care îl ocolim și ajungem în curmătura Mocirlele, în vecinătatea stânei omonime.

De aici poteca noastră coboară veriginos pe un plai împădurit preponderent cu fagi, aproape 100 m. diferență de nivel, traversăm un vâlcel cu pârâu și zona mocirloasă și ne înscriem într-un urcuș abrupt pentru recuperarea diferenței de nivel, ajungând astfel la unul din cele mai frumoase portaluri din Carpați.

Poarta de Piatră are deschidere dimensiuni impresionante, dăltuite în rocă dură de gnais pe un picior ce pleacă din vârful omonim și care ne uimește cu o mulțime de forme antropomofe.

Ne oferim un răgaz de odihnă și o sesiune fotografică, sub portal, studiem posibilitățile de cățărare liberă sau în coardă, apoi ne reamintim că astăzi ne așteaptă un drum destul de lung în coborâre spre mânăstirea Turnu, așa că ne înscriem pe drumul de întoarcere la cabană.

După preparativele de rigoare și o masă frugală, ne luăm rămas bun de la cabanieri și sub soarele dogoritor, începem să coborâm pe o potecă bine conturată dar lipsită de semnele marcajelor BR  și TR , care ar fi trebuit să ne însoțească.

La început, poteca coboară în pante prietenoase, șerpuind când în zone deschise spre orizont, când prin pâlcuri de pădure și poieni încărcate cu flori galbene, albe sau mov. Din când în când, ne întoarcem privirea către cabană așezată strategic în șaua care desparte vârfurile Ciuha Mare de Ciuha Mică, ne mai încărcăm sufletul și retina cu imagini de vis și cu dorință nemărturisită de a reveni pe aceste meleaguri.

Trecem în viteză pe lângă stânci izolate  având sculptate diverse figuri antropomorfe și nu ezităm să le captăm în memoria camerei foto.

Ajungem repede la stâna din Turneanu,

iar aici, o săgeată roșie indică locul în care marcajul BR se îndreaptă spre muntele Scorţaru și curmătura „La Troiţă”, oprindu-se apoi la Gara Turnu. Noi ne continuăm drumul pe poteca cu marcaj TR, pe care o găsim cu greutate, în lipsa unei  poteci bine conturate dar și a marcajului, apoi parcurgem lejer o bună bucată de traseu pe muchia Turneanului, fără să știm ce ne aşteaptă.

La un moment dat, poteca se înscrie în stânga, într-o coborâre vertiginoasă pe versantul sud-estic al Muchiei Turneanu, iar marcajul rarefiat îl depistăm anevoie, poteca nu este clară sau este obturată de nenumărate căderi de arbori sau vegetație spontană, iar alunecările repetate cu consecințe neplăcute, ne induce o stare de disconfort și iritare care se amplifică pe măsură ce înaintam de-a costa pe piciorul muntelui.

Dintr-un răriș al pădurii, vedem acoperișurile acareturilor ce țin de mănăstirea Turnu, iar poteca revine pe muchia piciorului de munte și pe o pantă mai dulce  și ne conduce în scurt timp la poarta mânăstirii.

Suntem obosiți, dar satisfacția împlinirii integrale a ceea ce ne-am propus pentru acesta tură, ne crează o bucurie lăuntrică ce ne face să dăm uitării peripețiile neplăcute ale ultimei etape și să așteptăm în liniște repartizarea la cazare.

În ultima zi a turei, ne luăm rămas bun de la cucernicii părinți, le mulțumim pentru ospitalitate și ne îndreptăm în pas vioi spre ultimul obiectiv din programul nostru, castrul roman Arutela.

Urcăm pe șoseaua de centură a stațiunilor Călimănești-Căciulata și cuprindem cu privirea o poiană întinsă pe malul Oltului în mijlocul căreia se află ruinele fostului castru român din care s-a refăcut și conservat integral poartă de intrare.

Ne apropiem de castru în timp ce o cireadă de vaci își făceau veacul pe pajiștea bogat înierbată și ne priveau cu uimire și îngăduință.

Am fotografiat, am dat ocol la ruiele bine conservate dar lipsite de un panou explicativ, ne mai întoarcem odată privire să se întipărească bine pe retină și în memoria subconștientului a imaginii castrului, după care ne îndreptăm în pas lejer spre mașini, ne luăm rămas bun de la bunul nostru prieten din Tulcea și punem cap compass pe Galați unde ajungem exact la ora planificată.

Trebuie să menționez aici că atât Administrația Parcului Național Cozia cât și Serviciul Salvamont Vâlcea dau dovadă de indolență și grasă nepăsare față de miile de iubitori ai muntelui care străbat potecile acestui masiv, pentru faptul că nici o intersecție sau punct de interes important nu este marcat în nici un fel, fapt ce a creat și grupului nostru dificultăți de orientare, pierdere de timp și stare de disconfort.

Marcaje că în Ceahlău, nu găsim nicăieri!

Fotografii: Daniel Vasilciu și Constantin Ceapchi.

 

 

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

9 comentarii laJurnal de Cozia

  • Foarte frumoasă relatare!
    Mi-a plăcut descrierea cât şi locurile deosebite vizitate care prin imaginile arătate mi-au încântat ochii de bucurie.

  • Felicitari Nea Costele pentru descrierea reusita a unor locuri frumoase, stiu cata munca sta in spatele scrierii unui astfel de jurnal! Muntii Cozia au multe de oferit,am fost si noi anul trecut acolo un week-end, dar am coborat pe BR pana la troita si de acolo pe BG, iar din cate stiu eu coborirea facuta de voi, pe muchia Turneanu este considerata cea mai dificila. Oricum felicitari inca o data echipei, si in mod special d-nei Smaranda Enica, in calitate de organizator si lui Stefan Popa, la prima tura serioasa alaturi de mecanturisti!

  • Gigi Cepoiu

    Privit ,,din toate unghiurile” (fotografiile reusite, acuratetea informatiei si un stil limpede si placut la citit), jurnalul se ridica si el la ,,speranta de a reusi ceva de top”.
    Felicitari intregii echipe pentru tura frumoasa, dusa cu bine la capat!

  • Atanasiu Sorin

    Multumim d-l Ceapchi, pentru efortul de a ne arata minunata tura din Cozia, intr-un jurnal pe cat de detaliat pe atat de placut de citit. As indrazni sa spun ca dupa citirea jurnalului, am fost si eu intr-un procent de 10% in aceasta tura. Felicit organizatorul, toti participantii, si inca o data pe dumneavoastra pentru jurnal!
    La cat mai multe…va doresc!

  • Adrian Petroiu

    Multumim pentru frumoasa incursiune pe care ne-ati impartasit-o si noua!

  • Frumoasă descriere, minunate peisaje…
    Felicitari!

  • Ioan Croitor

    Un jurnal frumos! Mi-a placut ideea „pentru mine fiecare tura e o sarbatoare”. Foarte frumos spus!

  • Daniel

    Mie mi-a plăcut foarte mult porțiunea aceea sălbatică de pe Turneanu. Pe unele hărți poteca aceea nici nu e trecută, probabil și din acest motiv părea pe alocuri necălcată. Mă simt onorat că ați ales multe din pozele mele. Să ne revedem cu bine în locuri cel puțin la fel de frumoase !

  • Smaranda Enica

    Ce bucurie sa-mi pot reaminti, dupa ceva ani, aventura din Cozia. Mama, ce coborare vertiginoasa a fost pe Muchia Turneanu! Picam in nas, nu alta! Multumesc, nea Costele, pentru vorbele mestesugite prin care ai reusit sa prezinti emotiile traite atunci.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*