Munţii Buzăului: biserici rupestre şi agatoane în Masivul Ivăneţu

Plecăm din Galaţi de-cu-noapte, pe un întuneric înmuiat de o ceaţă lăptoasă şi călduţă.

Zorile ne prind în nesfârşirea Bărăganului şi primele raze de soare destramă negura în fâşii lungi, agăţate de salcâmii înalţi de prin sate.

Cerul se limpezeşte şi vedem cum dinspre nord alunecă în tăcere ,,V”-uri largi de păsări călatoare. Din goana maşinii constatăm că imaginea e aceeaşi şi dincolo de satul prin care am trecut… şi mai încolo.

,,Fi-i a-tent! Şi spre sud e cerul plin!…”

Cale de vreo 10km suntem într-un peisaj suprarealist, pierduţi în spaţiul câmpiei şi parcă sub o flotilă de nave spaţiale, din acelea imense şi care se mişcă încet, ca să aibă timp privitorul (de la cinematograf) să rămână cu gura căscată…

 Se pare că sunt mii de gâşte sălbatice care zboară la înălţime mică, cu toate că, mi-a povestit un prieten-vânător, gâştele nu trec niciodată pe sub reţelele de înaltă tensiune, chiar dacă sunt surprinse la sol, hrănindu-se pe holdele cu porumb cules.

   La fel îmi povestea şi Sorin (prezent şi el în aceasta tură) că porumbeii călători nu zboară pe deasupra întinderilor de apă (lacuri, lacuri de acumulare), iar rutele lor de zbor sunt alese astfel încât să evite zonele muntoase, unde sunt mai numeroase păsările de pradă.

   Adunarea s-a dat în centrul satului Colţi, aşezare buzoiană de pe valea Sibiciului.

   Edy Munteanu nu şi-a abandonat nici aici rolul de organizator şi încearcă să gasească loc pentru fiecare din cele zece maşini cu care sosim toţi-deodată, buluc.

   Coborâm cu toţii într-un entuziasm aproape material, ca un zumzet de albine.

   Mamă-nene, câţi suntem!… 45 sau 46. Se vor îndeplini peste o mie de strângeri de mână şi perechi de pupături. Mai exact 1035: combinări de 46 luate câte două.

   Pentru o clipă de linişte e nevoie să intrăm la Muzeul Chihlimbarului.

   Prima impresie e că obiectivul turistic aduce mai degrabă cu o cabana vânătorească.

   În interior cele trei săliţe ale expoziţiei dezamăgesc şi ele prin modul perimat prin care se prezintă exponatele, dar şi prin sărăcia şi numarul mic al acestora.

    Chihlimbarul este considerat o piatră semipreţioasă, el purtând şi numele mai vechi de ,,ambră”.

   Cu toate acestea el nu este un mineral, ci e de origine organică, o răşină fosilă provenită de la unele specii vechi de pin care şi-au ,,lăcrimat” seva cu mai bine de 40-50 de milioane de ani în urmă.

   Varietatea românească a chihlimbarului poarta numele de ,,romanit”.

   Diferitele varietăţi ale ambrei de Buzău sunt date de culorile ce pornesc de la galbenul transparent al mierei pâna la verdele-brun de măslină coaptă.

   Încă din preistorie bucăţelele de ambră descoperite de obicei în patul nisipos al pâraielor erau şlefuite şi purtate ca amulete aducătoare de noroc.

   O exploatare sistematică în zona localităţii Colţi s-a făcut între anii 1920-1973, când anual se extrăgeau cantităţi de circa 100-150kg de exemplare de diferite dimensiuni.

   Locuitorii din zona Sibiciu şi Colţi caută şi astăzi , precum strămoşii lor, bulgări de chihlimbar, pe cursul apei dupa fiecare ploaie şi cu regularitate primăvara, cănd cad malurile si vegetaţia este la început.

   Conform tradiţiei nimeni nu spune unde a găsit o piatră sau alta, ca să nu poarte blestemul de a nu mai găsi şi alta.

   Acuma aproape fiecare gospodărie deţine câte o astfel de piatră, motiv de laudă pentru gospodarul scăpat la o ceaşcă în plus de rachiu…

   La muzeu ne intâlnim şi cu doamna Diana Gavrilă, profesoara de istorie din localitate, care ne va fi ghid în încercarea noastră de a descifra misterele aşezărilor rupestre din zona Aluniş.

   La un ordin ne îmbarcăm din nou în maşini, ca o veritabilă armată de tanchşti veniţi la război cu treabă.

   Urmează încă vreo 3km de drum rău, printre scrâşnetul pietrelor aruncate de roţi auzindu-se şi scrâşnete ale şoferilor: ,,…gatonu mătii!…”

   În imediate apropiere a locului de parcare definitiv se află Biserica rupestră de la Aluniş.

   Ca orice exploratori cuprinşi de febra descoperirilor, hotărâm să lasăm acest obiectiv pentru a fi vizitat la întoarcerea din traseu.

   Cunoscând această trăire de la explorarea peşterilor şi fiind convins că ne vom întoarce pe întuneric, mă strecor şi fur repede o imagine cu bisericuţa albastră.

   Gata, ne punem în mişcare şi la capătul unei ulicioare deschidem poarta de la grădina unui om.

   Ne înşirăm printr-o livadă de nuci şi pruni.

   Ne aşezăm frumos la rând şi sărim un pârleaz sub privirile siderate ale unei văcuţe oprite din păscut.

   Travesrsăm vadul secat al pârâului Sibiciu şi începem să urcăm pe un islaz.

   În spatele nostru rămân casele din Aluniş pitite prin pădurile de pe muntele Crucea Spatarului.

   Ajungem la marginea pădurii şi întrebăm de bisericile la care nu mai ajungem. Contrar aşteptărilor se pare că azi vom urca masiv…

   Deocamdata privim văpaile din frunzişul de la poala pădurii.

   Mai sus, chiar in mijlocul pădurii, ne oprim în preajma unui bolovan care poate înfăţişa, dupa imaginaţia fiecăruia, un leu de mare, un…

   Ghidul porneşte o avalanşă de poveşti venite la gură parcă toate deodată.

   Greu poţi să delimitezi datele istorice ce ţin de preistorie de poveştile cu sumerieni, audieni, regele Luana etc. Apoi alte poveşti cu credincioşi paleocreştini fugăriţi permanent de împaraţi romani şi chiar de turci…

   Şi toate acestea desprinse numai din spusele tainice ale unor localnici, vezi Doamne, extrem de inteligenţi, care ştiu totul despre toate şi asta doar din spusele moşilor si strămoşilor.

   Cel puţin pădurea la mijloc de noiembrie e fermecătoare şi-ţi oferă răgazul pentru a-ţi pune o oarecare ordine în valurile de poveşti.

   Imediat ce depăşim culmea împădurită ni se deschide de cealaltă parte a muntelui o poiană străbătută în coborâre de o potecuţă pierdută pe sub frunzele veştede.

   Ajungem în poiana Cozeanca, în zona primelor obiective ale turei de azi situate sub vârful numit de data aceasta chiar Crucea Spătarului.

   În stânga e Piatra Peşterii, numită şi Stânca Salamandrei, în care vom descoperi Peştera lui Dionisie Torcătorul.

   În piciorul de munte împădurit din mijloc se află grota Fundul Peşterii, iar peretele stâncos din dreapta se chiama Colţul Zigurat.

   Pe Piatra Peşterii flutură un steag alb-albastru. Impresia e ca suntem din nou în Grecia…

   Acum înţeleg că pădurea şi-a luat culorile toamnei din nuanţele transparente ale chihlimbarului de Colţi.

   Urcăm prin spatele colţului Piatra Peşterii şi ieşim mai la lumină chiar sub scara care urcă la chilia lui Dionisie.

   Cel care a dăltuit grota în stânca de gresie rămâne învăluit în mister.

   După unii lucrarea s-a făcut prin sec. 4-5 d.Hr., după alţii micuţa biserică rupestră ar fi atestată documentar prin anul 1639, iar după cei mai siguri pe ei pusnicul Dionisie s-ar fi nevoit aici vreme de vreo 30 de ani în prima parte a sec. 19.

   Pentru o vreme nu putem urca scara deoarece trebuie să aşteptăm să coboare cei 5-6 ,,turişti”, sau ,,pelerini” care au rămas peste noapte în chilie.

   Facem loc şi cei ce coboară scara trec printre noi la fel ca apărătorii aceia ai Cetăţii Neamţului care se împotriviseră trufiei prinţului Sobieski.

   Doar că eroii noştri nu duc în spate decât nişte rucsaci lălâi şi un bidon de vin lovit bine într-o aripă.

   Sus găsim o vatră de foc cu spuza caldă. Unii dintre noi mai slobozi la gură îndeamnă să căutăm şi oareşce ,,legale” uitate prin vreun colţ…

   Interiorul grotei lui Dionisie Torcatorul.

   Pusnicul purta ca nume acest atribut deoarece o vreme şi-a câştigat existenţa torcând lână pentru gospodinele din satul Nucu aflat chiar jos, sub munte.

De pe platforma grotei lui Dionisie privim spre peretele Colţului Zigurat.

Se observă cum această culme stâncoasă are stratele de gresie întoarse pâna la verticală de către tectonica zonei.

În partea de sus un martor de eroziune sub forma unui cub pare să stea într-un echilibru precar şi gata să se prăvălească la o rafală de vânt mai consistentă.

Apoi vin poveştile legate şi de acest colţan… Că bolovanul de sus s-ar mişca după soare, că cine ajunge să-l atinga dispare pe loc etc.

   Coborâm de pe Stânca Salamandrei şi ocolim pe la bază pintenul împădurit văzut de noi când coboram în poiană.

   Pe un copac găsim o placuţă  care ne trimite la ,,Schitul Fundul Peşterii (Profiru)-atestat documentar în 1639”.

   Din acest unghi se vede numai puţin din grilajul de fier ce închide gura peşterii.

   Pe pereţii peşterii arheologii au descoperit inscripţii dintr-o scriere necunoscută şi desenul stilizat al unui pumnal persan. Atât le-a trebuit născocitorilor de poveşti…

   Peştera are circa 6m lungime şi e adâncită în gresie nu de apă ci de o veche fractura tectonică.

   În poiana Cozeanca se află două izvoare sulfuroase şi unul cu apă buna de băut.

   Ghidul plusează că apa izvoarelor ar fi radioactivă, dar cu vădite calităţi terapeutice. O adevărată ,,apă vie”. Dumneaei şi-a rezolvat o laringita rebelă încă de la prima înghiţitură.

   Deasemenea povestea spune că însuşi Ceauşescu ar fi fost interest de aceste izvoare cu apă vie, drept pentru care a dispus construirea unei baze de tratament în nu-ştiu-ce localitate de la baza muntelui.

   Până una-alta aceste energii ale locului (toate pozitive) nouă ne produc o foame…

   După masă, mai cu sacii văzuţi în căruţă, încercăm şi o poză de grup.

   Sus: Ionuţ (Costea), Doina, Dan, Ionuţ (Sava), Monica, Andu, Crina, Gigi (Mocanu), Diana, Gabi, Alexandra, Ştefan, Cătălin, Bogdan, Costi, Sorin, Diana (ghid), Valeriu, Horia, Rodica, Edy, Ingrid, Andrei, Laura.

   Jos: Marin, Adriana, Puiu, Geta, Cristina, Alexandra (Gaidasencu), Ana, Andreea, Cerasela, Alois, Corina, Nelson, Emilia, Ciprian, Lucia, Doru, Marilena, Lucia, Nicu, Adriana.

   Lipseşte din poză Lucian Bălănică şi cu mine.

   Zâmbetele fetelor mecanturiste în poiana Cozeanca: Laura, Ana-Maria, Emilia, Alexandra, Doina, Adriana, Marilena, Diana şi Ingrid.

Din poiană săltăm în gheabă samarele mai uşurate şi pornim din nou la drum.

Suntem peste tot.

În culorile astea calde nu are cum să nu ţi se facă sete…

   Noroc că ajungem deasupra unui alt izvor cu ape sulfuroase acoperit cu câteva plăci de beton, probabil de la vreo captare mai recentă.

   Bleah!… Are gust de ou clocit.

   Se spun poveşti despre vechea apă minerală ,,Hebe”, care risca să-ţi strice şpriţul.

   ,,Aşa”, nelipsita din turele mecanturiştilor. Toţi ştim că ea ne întâmpină în fiecare miercuri seara la intâlnirile de la restaurantul ,,Takis”, ca gazdă.

   Şi o ,,vulpiţă” cu guler alb, ca de ,,rasă Bazna”, încercând să înnoate prin frunze.

    Toamnă limpede, desprinsă parcă de pe tapiseriile din ,,Ţara Soarelui-Răsare”.

   Urcăm mai departe prin pădure şi în apropierea unui exemplar impresionant de brad secular descoperim peretele de gresie înalt de vreo 40m în care se afla săpată Peştera lui Iosif.

   Ascultăm şi poveştile despre acest pusnic, apoi altele mai desprinse din realitate.

   …Cum că oamenii acelor vremuri de demult ar fi cunoscut ,,efectul de piramidă” şi că sub încăperea actuală s-ar afla altele mai mari, un întreg labirint de coridoare subterane.

   În ceea ce mă priveşte eu nu sunt convins că aceşti călugări isihaşti (pusnici) sclipeau de inteligenţă ori de desăvârşire sacerdotală.

   Aici sunt cu totul în asentimentul lui Paul Goma, care nu credea o iotă din povestea cu ciobănaşul-filosof din balada ,,Mioriţa”.

   El vedea realitatea într-un mod cam abrupt:

   ,,Ciobanul român vâră deştul în curul altui cioban român după care se cracănă de râs…”

   E genul de glume al vulgului din acelaş registru cu oftatul în dragoste al analfabetului…

   Dealungul veacurilor poziţia oamenilor faţă de râs a fost mult mai complexă decât s-ar putea crede.

   Râsul, veselia, nu a fost la fel de acceptate ca plânsul şi durerea.

   Ştim că încă de la începuturi concepţiile gânditorilor au fost duale; ori-ori. Şi exprimările sufletului omului la fel.

   În teatrul antic vechii greci jucau ori tragedii ( ,,Orestia” lui Eschil, ,,Oedip rege” a lui Sofocle, ,,Medeea” lui Euripide), ori comedii ( ,,Lisistrata”, ,,Norii”, ,,Viespile” lui Aiastofan, ,,Soarta” lui Menandru).

   Iar Platon a ridicat râsul la nivel de filosofie.

   Povestea spune că cel mai important capitol din ,,Banchetul” lui Platon, cel care se referea la legătura comicului omenesc cu seriozitatea divinităţii, era bine ascuns, ca operă originală, în una din abaţiile (mânăstirile) franciscane ale evului mediu.

   (Biserica creştină avea să încerce şi ea o poziţie faţă de râs: în Scriptură ni se aminteşte întrebarea dacă Isus ar fi râs vreodată în cei 33 de ani de viaţă? Nu. Dar la fel de bine în Biblie nu se subliniază expres nici contrariul, că el n-ar fi râs…

   Orice sofist ar fi tranşat rapid dilema: nu există o astfel de dilemă.)

   Motivul pentru care biserica creştină a ţinut secretă cartea lui Platon (care de altfel nici nu a mai parvenit lumii moderne) a fost de ordin teologic, de dogmă.

   Viaţa de zi cu zi poate fi plină de haz. Omul de rând, vulgul, are tot dreptul să râdă. Ca ciobanul lui Goma, ori, cum se spune, ,,ca proasta-n târg”.

   În schimb teologul creştin trebuie să aibă rezerve în privinţa râsului.

   Cine e vesel ajunge să nu se mai teamă nici măcar de Diavol. Şi cine nu se mai teme de Diavol parcă n-ar mai avea aşa mare nevoie nici de Dumnezeu.

   Iar biserica ar simţi cum îi fuge pământul de sub picioare…

  ( Într-un alt paragraf vom vedea că totdeauna frica e mai tare decât entuziasmul.)

   Toate lucrurile astea s-ar mai limpezi dacă aş aminti că ascunderea acestei opere originale a lui Platon şi în cele din urmă distrugerea ei, constituie intriga romanului ,,Numele Trandafirului” al lui Umberto Eco.

   Unde descoperim un personaj erudit, poate de talia teologului-filosof Toma dAquino, în rol şi de detectiv criminalist.

   Merg în tacere prin pădure, cu gândul la Paul Goma şi la toate pe care aveam să le scriu aici, mai sus…

   Mai sus ne oprim sub un perete de gresie aflat, pare-se, chiar pe vârful muntelui.

   Suntem sfătuiţi cum sa vedem în blocul compact chipul unui dac. Cu cuşma aceea de starabostes, ori de piliati, ori de comati…

   Urcăm din greu o potecuţă abia insinuată printre blocurile de gresie.

   ,,Aşa” ne trece printre picioare, în sens invers. Unde cobori, fată?! Va trebui să urci coasta asta grea încă o dată. Îi place să meargă în faţa grupului, dar când se vede singură se întoarce până ajunge lângă Horia.

   Ajungem pe un colţ stâncos. Înainte de a cerceta resturile unei grote prăbuşite Diana ne povesteşte despre Agatonul Vechi.

   Agatonul Vechi, numit şi Dărâmatura, a fost cândva o mânăstire micuţă, căruia domnitorul Mihnea Turcitul i-a făcut ca danie o mare mosie în zona Boziorului.

   Mai aflăm că aici şi-au aflat liniştea pusnici din vremea daciloe precreştini, apoi istoria s-a aşternut aici straturi-straturi, locul stâlpilor dacici ai nemuriri fiind luat de crucile creştine.

   Apoi ne arată un desen sub formă dreptunghiulară, cu interiorul desenat cu sori, spice de grâu şi linii în zig-zag.

   Spre uimirea noastră din nou se face referire aici la o scriere sumeriană…

   Rătăcim o vreme printre ruinele bisericuţii rupestre cu acoperişul prăbuşit.

   Urcăm printre  copaci şi încercăm o imagine mai cuprinzătoare a Agatonului Vechi.

   Urmăm culmea muntelui curbata sub forma unui arc de cerc şi pe Vârful Crucea Spatarului aflăm ruinele fostului schit Agatonul Nou.

   Sihăstria lui Agaton se numără printre primele spaţii duhovniceşti din acest Athos românesc al Munţilor Buzăului.

   Cuviosul Agaton şi-a rânduit bisericuţa în piatra vârfului de munte în a doua jumătate a sec. 15, el fiind urmat la scurta vreme de alţi 12 ucenici.

   Altarul bisericuţii de la Agatonul Nou.

Pe unul din pereţi e săpată o scriere chirilică frumos caligrafiată.

   Astfel de ,,ture arheologice” ne încântă, poate, printr-o înclinare interioară a fiecăruia dintre noi spre romantismul acela clasic, cu ruine luminate de clarul de lună, cu umbre de voievod aşternute peste undele apelor…

   Ne plac poveştile despre lucruri de mult apuse, ori aflate pe o nestăvilită pantă descrescătoare.

      Nimic nu este întâmplător pe această lume. Nici măcar mersul spre înainte al lumii.

   Forţele nevăzute care duc lumea spre un viitor mai bun chiar dacă derivă din natura umană, ele nu pot fi controlate de oameni.

   Uimitor e faptul că încă de la Platon s-a înţeles acest lucru şi, forţând niţel nota, putem afirma că el a prevăzut cumva chiar şi crizele economice din lumea modernă.

   În cartea sa, ,,Republica”, Platon găseste că sufletul omenesc are trei părţi: cea care doreşte, cea raţională şi cea spirituală.

   Deasemenea el observă că firea umană oscilează între două stări sufleteşti: entuziasmul şi teama, euforia şi frica.

   Se vede treaba că de fiecare dată frica e mai puternică şi mai abruptă decât euforia.

   Ascensiunea unui munte mare se pregăteşte în timp, cu entuziasm şi perseverenţă. În schimb teama de un eşec, frica de un dezastru e mai puternică şi mai scurtă. Decizia de anulare, abandonul, se iau repede, într-o clipă, până nu e prea târziu…

   Într-o relaţie de durată iubirea se construieşte în timp, pas cu pas, cu entuziasm, cu speranţă şi vise.

   În schimb teama că se poate pierde totul conduce de multe ori la sinucideri ori crime pasionale.

   Dar cel mai bine se observă diferenţa de ,,viteză” între entuziasm şi teamă în economie în general şi la căderea burselor în special.

   Când lucrurile merg bine nimeni nu suflă o vorbă. Euforia se hrăneşte pe sine, se autosusţine, riscând astfel să piardă contactul cu realitatea.

   Încearcă să temperezi un euforic!

   Nu vei reuşi nici măcar să diluiezi puţin entuziasmul şi încrederea totală de care este cuprins şi, în cel mai bun caz, vei fi privit chiorâş.

   Dar laptele şi mierea se sfârşesc.

   Cuprinşi de panică ,,votanţii” strigă că s-au săturat de democraţie şi că doresc ca cineva puternic să ia frâiele…

   În zadar… Cum spuneam, natura umană e incontrolabilă din exterior, iar măsurile luate în criză sunt punctuale, ineficiente şi de cele mai multe ori pregatesc germenii unei alte crize.

   Rămâne doar ca fiecare să se controleze din interior.Să nu se încreadă în hazard şi nici să dea vina pe el.

   Să nu-şi dorească mai mult decât poate cumpăra cu banii pe care îi are deja în portofel.

   Termenul scadent al unui credit, fie el în tetradrahme ori în crăiţari, poate fi marginea unei prăpăstii.

   Marile romane scrise dealungul timpului surprind viaţa de pe panta descrescătoare.

   Pe Everest accidentele se petrec la coborâre.

   Românul îşi doreşte mintea de pe urmă abia după ce a pierdut tot.

   Se lasă seara peste Culmea Spătarului.

Ţinem culmea muntelui printr-o rarişte de pădure tânără.

   Ghidul ne conduce prin lăstariş în spatele unui bloc de gresie răsărit lângă potecă.

   Descoperim gura triunghiulară a unui aven umed.

   Îl privim cu alţi ochi atunci când aflăm că în el ar fi dispărut un ofiţer de securitate din vremea comunistă şi ca dupa acest lucru paranormal locul a fost păzit o vreme de armată…

   La ultimul obiectiv al turei ajungem pe întuneric.

   Bisericuţa rupestră de la Piatra Îngăurită face parte din lăcaşele de cult paleocreştine, construcţia ei fiind datată în sec. 4-6 d. Hr.

   Datorita geografiei locului altarul e orientat spre nord, iar pe masuţa de piatră din fundul peşterii zarim incizat semnul ,,Crucii de Malta”.

   Păşim cu sfială şi în lumina lanternelor încercăm să descifrăm alte înscrisuri cu semne chirilice.

   În faţa grotei ne oprim la un bolovan masiv de gresie, unde ghidul ne ajută să vedem ,,urme” de căprioare, lupi şi râşi, dealtfel nişte banale lapiezuri adâncite de ape.

   Şi ca misterul să ne cuprindă cu totul, suntem conduşi în faţa unui nou aven, de data aceasta uscat şi estimat de noi în lumina lanternelor, (cu fluierătura de uimire) la vreo 25-30m adâncime.

   Povestea spune ca doi ţărani veniţi la lemne cu carele cu boi au văzut ieşind din puţul peşterii un om necunoscut ducănd în spate un sac plin cu galbeni.

   Învingându-şi teama, cei doi martori la întâmplare au intrat şi ei in aven, care avea să se dovedească a fi un ,,tunel al timpului” şi al ,,pierzaniei”, căci cei doi aveau să se trezească dupa un timp cerşind pe peronul gării din Târgovişte.

   (Pe loc mi-am amintit de cântecul acela:

   ,,O batrână într-o gară se ţinea de-o damigeană…

     Şi batrâna era goală, damigeana beată-chioară…

     Şi bătrâna întreba: unde e Târgoviştea?”

   Dar am tăcut mâlc. Puţin dezamagit: măcar dacă cerşeau în Trafalgare Square, ori Picaddilli Place…)

   În  schimb ghidul întăreşte cele spuse lansând parabola: ,,toate astea se întâmplau când Dumnezeu încă mai umbla prin paduri…”

   Odată cu întunericul se lasă şi o raceală umedă.

   Ne strângem fiecare mai în noi şi ne înşirăm tăcuţi în întunericul pădurii.

   După aproape două ore de coborât prin întunericul pădurii şi prin foşnetul stratului gros de frunze de pe potecă, ajungem pe la 7 şi jumatate în satul Aluniş.

   Nu ne lăsăm doborâţi de oboseală şi frig şi mergem să cercetăm şi biserica rupestră de la Aluniş, pare-se cel mai vechi aşezământ creştin în funcţiune, căci aici se ţin slujbe înca din toamna anului 1277.

   Cercetăm pe fugă chiliile din spatele bisericii şi grota săpată în stânca chiar deasupra altarului.

   Revenim în biserică, la poveştile ghidului care nici în al doisprezecelea ceas nu conteneşte sa ne aiureze cu ,,mese ritualice pentru sacrificii umane” şi cu concluzia că ansamblul de locuinţe rupestre din Masivul Ivaneţu ar fi punctul de plecare al civilizaţiei umane…

   Urc în maşină răvăşit cu totul, risipit între uimire şi condescendenţă:

   ,,-Măi, să fie!…”