QR Code Business Card
Articol postat de

Itinerariu prin munţii Tibleş – Lăpuşului

Participanţi: Ştefan Bako şi Ioan Croitor

Text şi Poze: Ştefan Bako

În această vară a anului 2012 am mers în munţii Ţibleş şi Lăpuşului. Datorită ploii am amânat intrarea în traseu pentru luni seara, 27.08.2012, puţin înainte de ora 19:00. Din pasul Şetref am mers o oră şi ceva, şi am pus cortul lângă casa doamnei Maria. O casă pierdută în creierii munţilor. Tanti Maria s-a născut aici în ’44, şi n-a plecat mai „spre civilizaţie”, casa tot aici sus şi-a construit-o. Până aici marcajul bandă roşie cam lipsea cu desăvârşire.
Marţi am continuat drumul spre vârful Ţibleş (de fapt trei vârfuri cam de aceeaşi altitudine, Bran, Ţibleş şi Lăpuşului). Plecarea târzie, şi după un timp am dat şi de marcaj. Intrând în zona păduroasă marcajul s-a dovedit a fi suficient de des. Drumul până în vârf a durat mai mult decât cei 8-9 ore specificaţi în ghid, dar mai puţin decât cei 48 de ore de pe tabla indicatoare din pasul Şetref. „Obstacolele” au fost afinele, merişoarele, dar mai ales murele. Mure mari ca aici n-am văzut în alte părţi, şi am fost prin câteva locuri la viaţa mea.
Apă e destul de rară pe traseu. Banda roşie trece la un moment dat pe lângă nişte case care ţin de satul Fiad (aflat vreo 9 km mai în vale), de unde se poate lua apă dintr-o fântână fără găleată şi fără lanţ. Sub vârful Ţibleş am căutat izvorul pe care l-am găsit la coordonatele N 47°31.340′ E 24°15.968′ – a fost necesară o coborâre până la el. Pe vreme mai umedă se poate să existe fir de apă lângă potecă.
Seara am urcat pe vârful Bran, am pus cortul în şa, iar dimineaţa următoare am urcat pe Ţibleş şi Arcer. Spre sud s-a putut identifica creastă Făgăraşului, ridicându-se din ceaţă. Tot aici am întâlnit un grup numeros de tineri din Baia Mare, care campaseră sub Arcer.
Poteca marcată se termină aici. Urmează 14 km de nemarcat pe creastă până în pasul Botiza, ţintă planificată a fi depăşită în cursul după-amiezii. Deh, naivitate…
Coborârea de pe Arcer a fost relativ uşoară, pe o pantă abruptă prin jnepeniş. A urmat o poiană cu afine, apoi o porţiune defrişată recent, şi urcarea spre Tomnatec pe un fost drum, acum plin de copaci căzuţi şi tufe de afine. A urmat vârful Sitnitei, ceva mai greu de abordat datorită vegetaţiei dese şi a copacilor căzuţi. În şaua dintre Sitnitei şi Stregior (sau Stregilor) e o poiană mică în care se poate campa la nevoie, plină de afine.
Parcă nici afine aşa mari n-am văzut până acum, tufele treceau de genunchi şi unele boabe erau cât bobul de mazăre. Aici am luat o mică pauză şi am plecat în căutarea izvorului care conform hârţii se afla la nici 50m. L-am găsit după o coborâre straşnică, la coordonatele N 47°32.920′ E 24°13.280′, în dreptul unei pante pline de mure.
Nu va luaţi după hartă, care arăta vârful Stregior despădurit. Vârful şi creastă ce urmează este împădurită, vegetaţie deasă, ceva jnepeni. Am ales ocolirea vârfului pe curba de nivel. Traseul ales ar fi fost mediu că dificultate, dacă n-ar fi fost doborâturile, ditamai copacii care blocau drumul şi care se succedau la nici 20m unul de celălalt. După două ore de forţare eram în şaua dintre Stregior şi Groapa.
Spre vârful Groapa treaba s-a nasolit şi mai tare. Afine au fost în continuare, însă doborâturile s-au îndesit, pe creastă nu prea se putea merge, pe panta abruptă idem, doborâturi la tot pasul. Trei ore pentru o distanţă mai mică, până în şaua de după Groapa. Devenea evident că pasul Botiza nu numai că nu va fi depăşit, dar nici măcar atins în această zi.
După ocolirea jnepenişului ce îmbrăca şaua dintre Groapa, Hudieş şi Măgurita (creasta se ramifică aici), am pornit spre Măgurita prin pădurea de fagi. Urcări şi coborâri line până sub vârf, pădurea bătrână permite trecerea printre copaci; există chiar şi marcajul „H” de creastă care delimitează cantoanele silvice.
Spre vârful Măgurita nu era chip să urci, aşa că am mers pe un drum cam necirculat care apărea pe GPS, pe care l-am lăsat pentru un drum şi mai puţin circulat, apoi prin iarbă până într-o poiană mlăştinoasă dincolo de vârful Măgurita. De aici, după traversarea a vreo două văioage, iar prin pădure spre o poiană din Preluca Deluţului pe care o ochisem ca punct de campare. Noroc că pădurea fusese rărită, s-a putut merge destul de bine.
Izvorul din această poiană era nefolosibil, plin de mâl, aşa că am coborât după apă până la coordonatele N 47°34.978′ E 24°10.396′. Pus cortul, copt nişte ciuperci la foc, şi somn de voie. Din cei „14 km” până în pas, făcusem deja 15 şi mai aveam vreo 5.
Dimineaţa următoare – deja a patra zi în Ţibleş – plecarea a fost târzie, a durat mult stinsul focului de tabără. Traseu uşor prin poienele de sub vârful Covetelor, pe aici există stâni şi numeroase poteci. Urmează vârful Carligaturii, cu plantaţie tânără de fag, de nepătruns, însă există drum foresier până în pasul Botiza. Gata cu Ţibleşul, urmează Lăpuşului.
Pauză pentru masă de prânz în pas, de unde vârfurile următoare, Măgura Porcului şi Hijului sunt ascunse privirii. Există însă un drum forestier mărginit de rugi de mure, continuat cu o potecă mărginită de rugi de mure, apoi cu o bălăureală de 200m printre fagi până pe Măgură Porcului, primul vârf de pe cumpănă apelor din Lapusului. Spre Hijului însă nici o şansă de a merge prin pădure. Există însă numeroase ramificaţii, poteci, drumuri uitate de vreme şi altele create recent pentru exploatarea lemnului, ce duc spre vale, printre alte mure.
Ca fapt divers, am observat că în Lăpuşului murele se găsesc la tot pasul, chiar dacă sunt ceva mai mărunte că în Ţibleş. Afinele sunt înlocuite de încă un rând de mure, la fel şi merişoarele. Alte fructe de pădure ar fi nişte zmeură măruntă şi bineînţeles, mure.
Drumul din pasul Botiza spre localitatea Botiza a fost recent asfaltat, cale de vreo 8 km. Era după-amiază târzie, nu era momentul de intrat în inima muntelui, aşa că am coborât pe asfalt, căutând căi de acces. Pe valea Detunatului, la sud de vârful Hijului ar fi fost un drum, dar nu l-am explorat. Am intrat însă pe drumul de pe valea Runcaşului, la nord de vârful Hijului, care conform hârtii trebuia să ducă într-o poiană largă, propice campării, situată la 200m de drumul asfaltat. Surpriză, drumul s-a terminat şi nici după 1 km de mers prin albia râului nu s-a văzut vreo poiană, aşa că am făcut calea întoarsă, am coborât în Botiza, am văzut meciul într-un bar şi am întins cortul pe un deal care se înaltă deasupra satului.
Ziua următoare am pornit spre Poiana Botizii, spre care localnicii ziceau că există drum, iar harta chiar indică două poteci diferite. Am ales la dus varianta mai puţin recomandată, care trece prin şaua dintre Hijului şi Runcaşului. La început drum bun forestier, apoi drum mai puţin bun, de căruţă, apoi o potecă ceva mai răsărită, apoi ditamai drumul de Taf de ziceai că-i autostradă, care se termină într-un drum de căruţă cam neumblat şi blocat cu crengi, drum care la rândul lui se termină într-o plantaţie tânără de fag.
În Lăpuşului am învăţat un cuvânt nou: nida. Nida este vegetaţia care îţi spune: „Pe aici nu se trece!” – şi vorbeşte serios. Noroc că nu căram decât rucsacul mic cu 1 litru de apă şi nişte mâncare, aveam de gând să revin pe seară spre Botiza, unde ascunsesem rucsacul cu echipamentul de campare.
De unde se termină drumul până pe creastă erau cam 50m de nida, pe care am depăşito cu mare greutate. De aici se deschide o privelişte spre sud, cu vârful Hijului impunător, şi o pantă plină de… nida. Dacă prin cea de pe versantul nordic am putut răzbate, prin cea de pe versantul sudic misiunea era sortită eşecului din start. Şi până în drumul din vale mai era 1km în linie dreaptă! Noroc cu nişte poteci făcute de animale care duceau spre pădurea bătrână de fag, unde, după o coborâre de 150m am dat de un vechi drum de căruţă, cam luat pe sus de vegetaţie, dar care a dat în drumul forestier principal din valea Botizii.
Până acum pe unde am umblat, m-am obişnuit să găsesc drumuri cu două capete, care plecau dintr-un loc şi ajungeau în altul. În Munţii Lăpuşului majoritatea drumurilor au un singur capăt, în sensul că pleacă de undeva dar nu duc nicăieri. Am constatat acest lucru încercând să fac legătura cu valea Detunatului şi urmând diverse drumuri forestiere şi de căruţă, care toate s-au înfundat la un moment dat. Probabil că exploatările forestiere sunt arondate pe diverse zone, iar tăietorii construiesc o puzderie de drumuri sub forma unui arbore în zona lor, dar au mare grijă să nu facă legătură cu zonele vecine. La capătul acestor drumuri, dacă ai noroc găseşti o pădure bătrână de fag, dacă ai ghinion găseşti o pădure de molid, iar dacă eşti cu adevărat ghinionist, nida. De poteci, nici vorba.
După cartarea arborelui de drumuri forestiere care nu s-au apropiat la mai puţin de 1.2 km de valea Detunatului am abandonat planul de a face legătură spre pasul Botiza şi am mers pe valea Botizii spre Poiana Botizii. Cu toate că poartă acelaşi nume, nu prea există legătură între aceste locuri: valea Botizii nu trece prin Botiza (situată în nord, între Lăpuşului şi Ţibleş), ci prin Poiana Botizii situată la sud de creastă principală a Lapusului. Pasul Botiza e legat de Botiza de un drum comunal asfaltat, dar nu are legătura cu valea Botizii. Între Botiza şi Poiana Botiza nu se poate ajunge decât cu bocanci de montaniard.
Din valea Botizii s-a ramificat la un moment dat spre nord un drum promiţător nedesenat pe hartă, numai pentru a se termina în dreptul unor mine abandonate, despre care mai târziu am aflat că erau de aur. Una din mine poate fi explorată pe o lungime de câteva sute de metri, unde galeria e prăbuşită. Celelalte sunt fie sidite, fie galeria e prăbuşită imediat după intrare. Tot ulterior am aflat că existau legături între aceste galerii, un localnic a povestit cum a trecut pe sub creasta Lăpuşului prin mină cu 20 de ani în urmă.
Am continuat pe valea Botizii până la răscrucea cu drumul care făcea cale întoarsă peste creastă, loc în care se afla şi un izvor de apă minerală. Izvorul degajă o cantitate imensă de dioxid de carbon, zici că apa fierbe. Tot aici am întâlnit şi un grup de maramureşeni din Poiana Botizii care ieşiseră la un chef pe munte, la o casa de vacanţă. Oameni de treabă maramureşenii, imediat au pus pe masă nişte mâncare şi băutură în plus, şi hai la o vorbă. Nu prea sunt ei obişnuiţi cu turiştii, prin locurile astea nu se aventurează lumea. Când au aflat de planul de întoarcere spre Botiza pe sub vârful Secului, au recomandat celălalt drum, pe unde venisem, pe sub Runcaşu, cică e mai bun. Nu i-am crezut.
Drumul ce urca spre şaua de sub Secului e bun, a fost cale de acces către alte mine de aur, şi acestea abandonate. În dreptul ultimei mine, aflate chiar sub creastă, drumul se termină, şi o potecă ce părea destul de circulată continuă urcuşul. În creastă, spre Secului era pădure deasă, spre Runcaşului şi mai deasă, iar în faţă nida, cu o cărare îngustă şi abruptă ce cobora de-a dreptul spre valea Secului.
Cărărea însă se pierde într-o vale seacă, la fel de abruptă. Coborârea e mai dificilă, pietrele sunt instabile, vegetaţia blochează orice tentativă de ocolire a porţiunilor mai grele. Urmează o altă vale seacă, apoi una cu un firişor de apă, care însă dispare la scurt timp sub pietre, lăsând şi valea asta seacă. Abia după vreo oră de coborâre începe să se formeze o potecuţă pe marginea albiei. Apar şi urme de civilizaţie, câte o cutie de conserve, pachet de ţigări sau cadru de bicicletă. Poteca se lăţeşte într-un drum, care intersectează drumul de pe valea Secu în dreptul cabanei pădurarului. Nu puteam rata aşa o oportunitate, am recuperat rucsacul de campare şi am ridicat cortul în curtea cabanei.
Dimineaţa, trezirea devreme, era ultima zi de Lăpuşului, şi ţinta era atingerea vârfului Secului. Compărând harta cu trackul GPS observ că am urmat o rută cam 400m est de drumul figurat pe hartă. Am plecat în căutarea acestui drum.
Pe valea Secului, după cabana pădurarului, drumul pe cât de lat este, pe atât de brusc se termină. Rămâne varianta pe afluentul pe care coborâsem cu o seară înainte, dar nici de aici nu se întrevede vreo cărare spre vest spre Secului. Apare însă una spre est, cam nepromiţătoare şi abruptă, care însă urca până în creastă. Surprinzător, apare şi drumul de creastă, un fost drum de căruţă, foarte bun prin pădure dar care se pierde printre mure în zonele defrişate. Drumul de creastă se continuă spre est, ocolind vârful Runcaşu pe la nord, şi oprindu-se la vreo 100m de zona prin care bălăurisem cu o zi înainte. Există însă o ramură ce coboară spre sud şi face legătură cu drumul pe care coborâsem ziua precedentă spre valea Botizii.
Spre vest însă, drumul de creastă se înfundă la 120m de potecă pe care coborâsem în seara precedentă. În faţa, nida. Mă gândesc că 120m nu e chiar de nepătruns, dar după zece minute de bălăureală, distanţa scăzuse doar până la 100m. Într-adevăr, pe aici nu se trece!
Încep să-mi fac calcule: e trecut de prânz, trebuie să revin la cabana pădurarului, de unde am 34km până în gara din Vişeu de Jos, de unde am tren la 3 dimineaţă. Mai am 3 ore, maxim 4 de stat pe aici şi trebuie să iau drumul către gară. Îmi dau seamă că în 4 ore nu pot ajunge pe Secului şi înapoi, aşa că renunţ la această ţintă şi fac cale întoarsă.
Constatasem în ziua anterioară că majoritatea drumurilor din Lăpuşului au un singur capăt. În această coborâre am găsit un drum fără nici un capăt: pornea de nicăieri din pădure, şi câteva sute de metri mai departe se termină într-o râpă. M-am mirat, întrebându-mă care a fost scopul acestui drum? Nu există nici un semn că ar fi avut vreodată vreo continuare. E posibil să fi fost spălat de ploi sau modelat de mici alunecări de teren, totuşi discrepanţa e prea mare între o porţiune de drum în perfectă stare, şi abruptul de la capetele acestuia.
Profitând de timpul economisit am vizitat biserica de lemn din Botiza, construită în anul 1699 în Vişeu de Jos şi mutată aici două secole mai târziu. De fapt am vizitat-o doar pe dinafară, uşa bisericii fiind încuiată. De remarcat cât de bine e conservată, acoperişul e în stare perfectă, iar modelele sculptate par neafectate de trecerea timpului.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

3 comentarii laItinerariu prin munţii Tibleş – Lăpuşului

  • Catalin Florescu

    Daca sunt persoane care la sfarsitul anului calculeaza numarul de zile petrecute la munte, Stefan ar trebui sa calculeze kilometrii stransi de-a lungul anului. Felicitari, Stefane pentru izbanda!
    Sper sa reusesti tura de 25 de zile din Carpatii Orientali.

  • Nelson

    Am recitit cu placere acest jurnal.O tura frumoasa, dificila, in munti mai putin umblati.Felicitari pentru Stefan si Ioan!
    Nu-i gluma Cataline.Sunt sigur ca Stefan noteaza si stie cati Km de traseu a facut anul acesta…

  • Intr-o discutie recenta, un prieten imi spunea ca in Romania nu prea mai sunt „zone albe”, zone neexplorate inca, zone in care sa nu se vada trecerea omului. Acest jurnal, aceasta calatorie in „terra incognita”, ca si altele asemanatoare ale lui Stefan, ne aduc in prim plan niste locuri cu adevarat salbatice, fiind o invitatie la aventura si explorare. Felicitari inca o data Stefan!

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*