QR Code Business Card
Articol postat de

Munţii albi din Muntenegru

   Aş fi dorit să pot spune că am, aşa, o slabiciune pentru ţările din Balcani. Asta pentru că de ele ne leagă două milenii în care am avut cam aceiaşi stăpâni, că nişte neamuri de vlahi mai supravieţuiesc pe aici, şi ajungând chiar să cred că ,,Munte Negru” e un nume românesc…

   Am fost dezamăgit şi am suferit în vremea războiului din 1992-1995, astfel încât firma mea, înfiinţată chiar în anul 1995, se chiamă chiar ,,Sarajevo-SRL” şi tocmai a împlinit 18 ani.

   Dar trebuie să recunosc că înainte de această călătorie îmi era greu să fac diferenţa între oraşe ca Podgoriţa, Priscina, ori Skopije, darămite să aleg dintre ele pe cel care ar putea fi capitala Muntenegrului…

   Ignoranţa asumată poate fi uneori un argument pentru a pleca la drum.

    Trecem Dunărea pe barajul hidrocentralei Porţile de Fier I de la Gura Văii. Vuietul apelor de la deversoare (au fost ape mari în amonte) ne face să înaintăm cu sfială.

   Mergem exact pe mijlocul drumului, dar gândul coboară în sala turbinelor. Tare mi-ar plăcea să văd şi să simt forţele acelea enorme strunite de oamenii ca nişte furnici. Cum umblam şi noi pe sub burta navelor de pe cala de montaj. Dacă n-aş fi fost navalist, cu siguranţă aş fi fost barajist. Pentru unii mărimea lucrurilor e singura care contează.

    Vameşii sârbi se minunează de mulţimea bagajelor ce cocoşează cele trei maşini ale noastre, dar par încântaţi când aud unde mergem: ,,A, Dumitor, dobre, dobre!”

   Nu-i interesează ce avem în bagaje. De obicei românii nu au trecut Dunarea cu mâna goală. Când se aflau în embargou le duceam benzină. Aşa, ca între neamuri. În urma unei legende vaporenii sârbi şi români îşi spun ,,cuscre”. ,,Iaso, cuscre!” se salutau marinarii de pe pasagerul ,,Muntenia” cu cei de pe împingătorul ,,Pancevo”.

    De la baraj urmăm Clisura Dunării spre amonte pe malul sârbesc. Drumul lor e la o înălţime mai mare faţă de apele Dunării decât cel de pe malul românesc, lucru care prilejuieşte căteva locuri de belvedere asupra fluviului.

/Muntenegru1/img_5336-j1.jpg

    Suntem în dreptul golfului Mraconia de pe malul românesc. Privim mai atent noua mânăstire Mraconia care se ridică spre cer cu fiecare zi, pe un colţan de deasupra apelor.

/Muntenegru1/img_5335-j1.jpg

    Puţin mai la dreapta apare chipul lui Decebal insinuat pe faţa unei stânci a muntelui Ciucaru Mare.

/Muntenegru1/img_5353-j1.jpg

    Urmăm conturul lacului de acumulare spre amonte cale de mai bine de 50km.

   Deodată băgăm capul la cutie, parcă neîncrezători că vom încapea pe sub bolţile de la porţile Cetăţii Golubac.

/Muntenegru1/img_5381-j1.jpg

    Aflată acum la margiea Parcului Naţional Gerdap, fortăreaţa a fost ridicată în sec.14, puterea ei peste timp fiind dată de poziţia strategică deosebită, la graniţele vremelnice dintre imperiile otoman şi ungar.

   Astfel, în timp, cetatea a aparţinut pe rând turcilor, bulgarilor, ungurilor, sârbilor şi austriecilor.

   Construcţia hidrocentralei de la Porţile de Fier a ridicat nivelul apei  şi, ca urmare, o parte din ziduri şi câteva dintre cele 10 turnuri au fost înconjurtate de ape.

/Muntenegru1/img_5373-j1.jpg

    Din localitatea Golubac părăsim malul Dunării şi ne îndreptăm spre sud, spre centrul Serbiei.

   E miezul unei zile de iunie şi oraşele prin care trecem par toropite de căldură.

   Pozarevac-Kragujevac-Ciaciac-Uzice-Prijepole. Localităţi sârbeşti mai răsărite, cu câteva blocuri vechi şi urâte mai în centru (cele mai urâte blocuri le-am văzut în primăvară în oraşul bulgar Şumen), dar cu multe case cu etaj, frumoase, poate puţin cam vechi, din vremea Iugoslaviei prospere de dinainte de războiul din anii 90.

   Poate din acea vreme sunt şi maşinile orăşenilor, mărci germane cu 3-4 generaţii în urmă faţă de cele din vremea noastră. Golfuri şi Passaturi de când lumea….

   Dezamăgitor, dar parcă şi londourile cu nou-născuţi par a fi secondhand…

   Trecem graniţa în Muntenegru în zona localităţii Pljevlja.

/Muntenegru1/img_5395-j1.jpg

    Pătrundem într-un relief carstic asemănător cu cel din zona Şirnea-Ciocanu de la noi.

Sfârşitul de iunie transformă muntele într-o grădină cu flori. Recunoaştem multe din florile astea termofite întâlnite şi pe la Măgura Branului, dar şi pe la Cheia şi Valea Stânii.

Decum intrăm pe teritoriul muntenegrean o bisericuţă albă ne reaminteşte că ţara are ortodoxismul ca religie. /Muntenegru1/img_5394-j1.jpg

    Prima localitate prin care trecem e Pljevlja. Un coş de fum şi un turn de răcire cam asimetric ne încredinţează că Muntenegru are şi o fărâmă de industrie.

   E vorba aici de o mică intrepridere de prelucrare a bauxitei, la Podgorica existând o mică fabrică de aluminiu.

    Dincolo de Pljevlja drumul şerpuieste printre culmi domoale, punctate de coroanele aplatizate de pin negru mediteraneean. Impresia e că mergem cu maşina prin crovurile din munţii Mehedinţi.

   Apoi, dintr-o dată, se arată sub noi prăpastia înspăimântatoare…

   Atenţionez şoferul că vor urma multe serpentine agăţate de un perete ce de aici pare aproape vertical.

   Coborâm spre adâncurile Canionului Tara, spintecatură a pamântului cu cele mai mari verticale din întreaga Europă.

   Râul Tara, cel mai lung din Muntenegru, cu cei 141 de km ai săi, a adâncit o vale cu pereţi verticali de peste 1300m.

   Într-un final nu ajungem la nivelul râului, căci după ce întâlnim primele case, peste vale e aruncat un viaduct svelt, sprijinit pe piloni şi arcuri înalte. Podul se cheamă Durdevica şi a fost construit în anii 30 ai secolului trecut. Atunci el era cel mai mare pod de beton din Europa: 365m lungime şi 172m înălţime. Deci lucrurile se petrceau în vremea regatului sârb (1918-1945).

    Viaductul de la Durdevica Tara.

/Muntenegru1/img_5403-j1.jpg

    Râul Tara îşi are izvoarele în munţii mai dinspre coastă şi curge spre nord-vest.

   Aproape de ieşirea de pe teritoriul Muntenegrului el se întâlneşte cu râul Piva, care are deaemenea un canion impresionant în Muntenegru.

   Canionul Piva nu are decât 200-250m adâncime, dar e cel mai lung din Europa, pe lungimea sa de 45km fiind parţial acoperit de apele unui lac de acumulare.

   Din confluenţa râurilor Tara şi Piva ia naştere râul Drina, afluent al Dunării.

/Muntenegru1/img_5408-j1.jpg

O fotografie de familie pe podul de deasupra canionului Tara.

(E genul de poze ,,yola”: io la Lacu Roşu etc.)

/Muntenegru1/img_5419-j1.jpg

Chiar dacă e construit din beton armat şi nu din grinzi metalice, podul are o elasticitate crescută, evidentă mai ales atunci când te afli la mijlocul lui şi pe lângă tine trece un camion…

/Muntenegru1/img_5422-j1.jpg

Revenim la maşini, pornim la drum şi constatăm că tot ce am coborât pe versantul drept va trebui să urcăm la loc pe cel stâng. Alte serpentine cu privelişti largi.

Apoi drumul părăseşte prăpastia şi străbate o zonă cu exocarst evident: doline, lapiezuri ca o tabară de sculptură de la Măgura, polii lungi, mărginite de creste late, dar abia răsărite din covorul de flori.

Intrăm în Zabljak şi o vreme înaintăm printre zeci şi sute de vile, pensiuni şi hoteluri, mare parte din ele aflate abia în construcţie.

Situată la 1450m alt., staţiunea montană e localitatea locuită permanent situată la cea mai mare altitudine din întreaga peninsula Balcanică.

/Muntenegru1/img_5462-j1.jpg

În Zabljak în anul 1943 au fost ucişi de către trupele germane mulţi dintre partizanii sârbi ai lui Tito.

Pe o inălţime aflată în apropierea centrului descopăr monumenteul comemorativ.

/Muntenegru1/img_5464-jjjj1111.jpg

Trecem de o culme şi în faţă ne apar munţii.

/Muntenegru1/img_5450-j1.jpg

Zabljak e staţiunea de iarnă a Muntenegrului. Un fel de Poiana Braşov a lor. Ea se află în centrul Parcului Naţional Durmitor.

Privit în ansamblu, masivul Durmitor pare un monolit de mari dimensiuni mărginit pe părţi de patru canioane: Tara, Piva, Komarnica şi Susica.

/Muntenegru1/img_5453-j1.jpg

În masivul Durmitor sunt 20 de vârfuri cu altitudinea de peste 2200m şi peste 50 de vârfuri cu altitudinea de peste 2000m.

Din măruntaiele lor ies la lumina zilei 750 de izvoare, multe dintre ele pierzându-şi apele sub oglinzile a peste 15 lacuri glaciare.

/Muntenegru1/img_5455-j1.jpg

Găsim repede vila la care avem rezervarea penru două nopţi (îi ştiam imaginea de pe internet, şi acum era, aşa, o senzaţie de ,,deja-vu”).

Apoi aveam să înţelegem că omniprezenta reclamă ,,sobe” înseamnă ,,camere libere”.

Deşi nu neapărat cu sobe.

/Muntenegru1/img_5456-j1.jpg

Pe seara unul din băieţii gazdei vine acasă cu maşina familiei: probabil o moştenire din vremea regatului sârb…

Cine nu şi-ar dori să conduca aşa ceva?…

Am vrut să văd dacă e un ,,ZIL” sovietic. Ei bine, nu. Pare a fi un model din occident.

Apoi văd placuţa de înmatriculare cu indicativul de ţară: MNE.

Plecând de la indicativele auto ale ţărilor europene aş face următoarea speculaţie:

Sunt ţări de primă mână, care îşi permit o singură literă pe plăcuţa de înmatriculare: D, F, I…

Alte ţări sunt mai de mâna a doua: RO, MD, PL, NL, GB…

Şi altele şi mai rău: KOS, BIH, MNE, SRB, RUS…

Lucrurile fiind astfel lămurite, să vedem acum ce semnifică indicativul HR.

Bineînţeles Republika Harghita am putea spune. Asta după autonomia multvisată.

Ei bine, nu. HR înseamna Croaţia, deoarece Croaţia se mai numeşte şi Republika Hrvatska. Cel puţin aşa îşi spun ei.

/Muntenegru1/img_5433-j1.jpg

După astfel de eseuri ieftine să încercăm să lămurim şi câteva aspecte ale scrierii şi pronunţiei din limba muntenegreană. (Muntenegrenii spun că limba lor se deosebeşte de limba sârbă printr-o mai mare folosire a vocalelor ,,e” şi ,,a”. Oare?)

,,z”-se pronunţă ,,j”

,,j”-se pronunţă, după caz, ,,ia” sau ,,ie”

,,c”-se pronunţă ,,ţ”

,,c” cu apostrof deasupra-se pronunţă ,,ci’

,,d”-se pronunţă ,,gi”

Astfel preşedintele ,,Ducanovic”-se pronunţă ,,Giucanovici”

,,Crna Gora”-se pronunţă ,,Ţerna Gora”, adică Muntenegru. Dealtfel numele de Muntenegru nu vine din limba română, ci de la veneţieni ,,Monte Negro”, căci regiunea a fost sub stapânire veneţiană mai bine de 500 de ani.

Limba muntenegreană nu are cratimă (liniuţă de unire) şi nici pe tastatura calculatoarelor lor nu se regăseşte.

Ca în orice tură montană intreprinsă într-o ţară nouă, primul gând e să atingi vârful cel mai înalt din munţii acelei ţări.

În Muntenegru vârful cel mai înalt se numeşte Bobotov kuk, are 2522m alt. Şi se află în zona centrală a masivului Durmitor.

Încercând să ne apropiem cât mai mult de el şi să şi câştigăm ceva altitudine, prindem un drum alpin asfaltat care ocoleşte muntele până spre partea opusă faţă de staţiune.

Facem câteva opriri pentru fotografii.

 

/Muntenegru1/img_5487-j1.jpg

 

Sub noi zărim şi un lac glaciar.

 

/Muntenegru1/img_5474-j1.jpg

 

Drumul ocoleşte căldarea glaciară pe curba de nivel până în pasul Dobri Do 1720m alt.

 

/Muntenegru1/img_5490-j1.jpg

 

Din pas zarea se deschide spre nord. Drumul continuă spre creasta din faţă. O ramificaţie duce spre patru căsuţe ce ar putea fi refugii, ori stâne.

 

/Muntenegru1/img_5502-j1.jpg

 

Din pasul Dobri Do se poate urca direct pe vârful Sedlo kuk de 1907m alt.

 

/Muntenegru1/img_5509-j1.jpg

 

Lasăm maşinile înghesuite într-o mica parcare amenajată chiar în pas. Spre sud vedem serpentinele pe unde am urcat, dar şi munţii din zare. Crestele alea ţin tot aşa până spre mare…

 

/Muntenegru1/img_5518-j1.jpg

 

Acelaşi aspect de munţi fară de sfârşit şi spre vest, până dincolo de graniţa cu Bosnia.

Suntem în arealul Alpilor Dinarici, munţi clăditi exclusiv din calcare.

 

/Muntenegru1/img_5525-j1.jpg

 

Prindem o cărare marcată oarecum cu niscaiva semne roşii. Măsurăm din ochi hornul prin care vom urca.

 

/Muntenegru1/img_5528-j1.jpg

 

După socoteala noastră de acasă, în Durmitor, masiv aflat la mică distanţă de Marea Adriatică, la sfârşitul lunii iunie ar fi trebuit să găsim aceeaşi arşiţă şi flora pârjolită de soare, ca anul trecut în munţii Pindului din Grecia.

La faţa locului , aici lucrurile stau cu totul altfel…

/Muntenegru1/img_5539-j1.jpg

Dincolo de altitudinea de 2200-2300m începem să traversăm limbi de zăpadă. Mai sus vom merge mai mult ca într-o tura de iarnă.

/Muntenegru1/img_5581-j1.jpg

Luăm înălţime rapid şi vârfurile care de jos le banuiam a fi ţinta noastra finală se dovedesc a fi abia nişte culmi intermediare, chiar şi acoperite de iarbă.

/Muntenegru1/img_5582-j1.jpg

Crestele de calcar pornesc spre toate direcţiile, aspectul general al muntelui fiind asemanător cu cel al Retezatului, dar ceva mai haotic, impresie dată şi de faptul că aici nu cunoaştem numele niciunui vârf, denumirea niciunei văi, sau altă formă de relief.

În timp ce în Carpaţi totul are un nume.

/Muntenegru1/img_5607-j1.jpg

După parerea mea fotografia aceasta e cea mai în măsură să justifice titlul acestui jurnal.

/Muntenegru1/img_5634-j1.jpg

Pierdem poteca marcată cu cerc roşu şi ne risipim pe o faţă înzăpezită a muntelui pentru a găsi cele mai uşoare şi mai sigure locuri de traversare.

/Muntenegru1/img_5646-j1.jpg

Gata, s-a stins lumina, s-a făcut iarnă de tot…

/Muntenegru1/img_5654-j1.jpg

Depăşim o culme ceva mai accesibilă şi dincolo de ea, spre est, vedem Zaljakul. Dincolo de platforma pe care se află staţiunea se adânceşte canionul Tara.

/Muntenegru1/img_5680-j1.jpg

Consultând harta şi încercând să apreciem locurile, socotim că suntem cam pe la 2450m alt.

Urcăm pe un vârf pe care să încapem cu toţii şi facem o ,,poză de vârf”. Asta pentru cazul în care nu vom putea urca pe Bobotov kuk din aceasta direcţie.

/Muntenegru1/img_5692-j1.jpg

    Se pare ca pentru a ajunge pe vârf dispre vest ar trebui să urmăm această creastă accidentată.

/Muntenegru1/img_5706-j1.jpg

Straturi frământate din Durmitorul de calcare.

/Muntenegru1/img_5713-j1.jpg

Şi o vedere mai de ansamblu spre vest.

/Muntenegru1/img_5715-j1.jpg

Cu teleobiectivul zărim două persoane care au ajuns deja pe vârf.

/Muntenegru1/img_5718-j1.jpg

    După masa de prânz şi o şedinţă-fulger se formează o ,,echipă de vârf” mai restrânsă care va încerca să gasească o cale de acces.

/Muntenegru1/img_5720-j1.jpg

Versantul estic al crestei ce duce pe vârful Bobotov kuk.

   Vârful se poate atinge pornind din Zabljak şi urcând integral diferenţa de nivel de peste 1100m. Ajunşi în golul alpin se trece pe lângă cele 4-5 clădiri ale unui refugiu, apoi poteca se înscrie pe malul drept al unui lac glaciar şi urcă susţinut până pe vârf.

/Muntenegru1/img_5725-j1.jpg

       Din staţiunea Zabljak şi Parcul Naţional Durmitor ne îndreptăm spre coasta Mării Adriatice.

   Trecem prin orăşelul Danilovgrad, aşezare relativ nouă (1869) şi care poartă numele principelui Danilo Petrovic.

    La mai puţin de 10km de Danilovgrad se află Mânăstirea Ostrog. Poziţia ei excepţională, spânzurată în gura unei peşteri aflată şi ea într-un perete de peste 900m înălţime, duce cu gândul la mânăstirea din gura Peşterii Ialomiţei.

   Lacaşul de cult muntenegrean a fost ridicat în anul 1650 de cuviosul Vasilije, mitropolit al Bosniei şi Herţegovinei.

    Istoria Muntenegrului e de-a dreptul fabuloasă, cu regi şi regate autohtone, dar şi cu dominaţie bizantină, turcă şi veneţiană. Şi mai tot timpul cu mai mici sau mai mari batălii pentru libertate.

   Aş vrea să amintesc aici doar de ,,cetnici”. Aceştia au fost o organizaţie paramilitară (bandă de criminali după denumirea care le vine din limba turcă) ce a acţionat în zona Muntenegrului şi Bosniei încă înainte de primul război mondial.

   Eu am auzit de ei din filmul ,,Bătălia de pe Neretva”, din al doilea razboi mondial, ei fiind aici un grup de gherilă anti-nazist, dar mai târziu şi împotriva lui Iosip Broz Tito, care ajunsese la putere dintr-o poziţie socialistă. În vremea comunismului lui Tito cetnicii s-au constituit ca un fel de rezistenţă în munţi asemănatoare cu cea de la noi.

   (În războiul din 1992-1995 spiritul luptătorilor cetnici a renascut în răndul tuturor taberelor aflate în conflict, lucru care a dus la numeroase atrocităţi chiar împotriva civililor.)

     În drum spre mare trecem prin capitală.

   Oraşul Podgorica îşi desfăşoară străzile sale radiale (ca în Brăila de la noi) într-o depresiune strânsă din toate părţile de munţi mai înalţi, ori doar de coline mai domoale, pe care mie mi-a placut să le asemăn cu dealurile dobrogene.

   Diferenţa avea s-o facă doar lăncile negre ale chiparoşilor răzleţiţi pe versanţii aproape sterpi. Dealtfel ,,Podgorica” chiar asta şi înseamnă: ,,sub munticel”.

    În drum spre Podgorica. /Muntenegru2/dsc_0138-j1.jpg

    Oraşul poartă acest nume din anul 1326, în vechime aşezarea numindu-se Docleea, iar în evul mediu: Ribnice. În perioada comunistă, pentru scurt timp, a mai purtat şi numele de Titograd.

    Şi totuşi în depresiunea asta pierdută printre şirurile de munţi îşi fac loc cursurile a 5 râuri.

   Cel mai important dintre ele se numeşte Moraca, iar modernul pod de peste el (Milenium Bridge, asemănător cu cel de la Agigea) constituie emblema turistică a localităţii.

   În secolul trecut Podgorica a avut aceeaşi soartă cu a Galaţiului, spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial oraşul fiind distrus de bombardamentele germane.

    Cu cei 136 000 de locuitori ai săi (întreaga populaţie a ţării abia dacă numără 650 000 de locuitori), Podgorica pare un orăşel de munte în care oamenii se cunosc între ei şi în care, întâmplator am luat acelaşi taxi din două puncte diferite ale oraşului.

   Mai mult, aflăm că preşedintele ţării locuieşte într-un apartament cu trei camere, parlamentul numără 56 de deputaţi, iar ministrul sănătăţii este medic în spital şi profesor la facultate.

    Fără industrie şi cu o agricultură artizanală (cineva spunea că dacă nu ai de cât o palmă de pământ, pui 3 roşii şi 4 vinete, mai vine o ruda şi-i pui în traista câteva la plecare… mai are vreun rost să sapi pământul?) o tânără din Podgorica povestea că tocmai şi-a luat licenţa în ,,Economia turismului” la Moscova…

    Pe o stradă de la marginea oraşului.

/Muntenegru2/dsc_0074-j1.jpg

    De la Podgorica se poate ajunge la mare (circa 65km) pe trei căi;

-prin Cetinje şi Kotor,

-prin Cetinje şi Budva,

-pe malul lacului Skadar şi ieşire la Petrovac

    Noi alegem prima dintre variante.

   Oraşul Cetinje e considerat capitala istorică a Muntenegrului. El a fost ridicat în sec. 15 şi de atunci continuă să fie şi centrul religios al Bisericii ortodoxe muntenegrene.

   Numele îi vine de la râul Cetina ce străbate oraşul.

   Ca dealtfel întreaga ţară, vechea capitală muntenegreană a fost pentru mult timp la interferenţa  intereselor otomane şi veneţiene.

    Trecând prin Cetinje.

/Muntenegru2/dsc_0143-j1.jpg

    De oriude ai veni, atunci când ajungi la coasta adriatică a Muntenegrului, ai senzaţia că tocmai aterizezi de undeva din văzduh.

   Coborând serpentinele de pe muntele Lovcen, oraşul Kotor se iveşte undeva foarte jos, agăţat între munte şi mare.

/Muntenegru2/dsc_0403-j1.jpg

    Vezi cum acoperişurile de ţiglă roşie se risipesc dealungul golfului Kotor, golf ce se strecoară printre munţi cale de peste 20km ca un veritabil fiord norvegian.

/Muntenegru2/dsc_0520_1_-j1.jpg

    Oraşul vechi, (stari gora) se înghesuie între zidurile fortăreţei Sveti Ivan (Sfântul Ivan), ziduri lungi de peste 5km şi agăţate pe coastele muntelui, astfel ca până la poarta cetăţii trebuie să urci fix 1426 de trepte.

/Muntenegru2/dsc_0495-j1-jj11.jpg

Intrarea în cetate.

/Muntenegru2/dsc_0504-j1.jpg

    Oraşul a fost fondat în sec.4 al perioadei bizantine, la acele începuturi el numindu-se Catarcum.

/Muntenegru2/dsc_0420-j1.jpg

    De reţinut că în Kotor prima farmacie s-a deschis încă din anul 1326, iar primul spital prin anul 1350.

/Muntenegru2/dsc_0440-j1.jpg

    După o lungă perioadă de ocupaţie turcă oraşul a fost eliberat de armata franceză a lui Napoleon , dar repede intră în componenţa Imperiului austro-ungar (1814-1918).

     Catredrala ortodoxă din Kotor veche de peste 1200 de ani.

/Muntenegru2/dsc_0445_1_-j1.jpg

    Ziua urmatoare pornim spre estul coastei muntenegrene. Prima staţiune întâlnită este Budva.

   Budva este cel mai vechi oraş al Muntenegrului fiind menţionat încă din sec. 4 î.Hr. Astfel grecul Sofocle îl numea ,,Budhoe-oraş al ilirilor”.

   În apropierea coastei din Budva se află insula Sfântul Nicolae, unde, încă din sec.16 a fost ridicată biserica Sveti Ivan. Aici se află icoana protectoare a oraşului numită ,,Maica Domnului de la Budva” pictată în sec. 14.

/Muntenegru2/dsc_0834-j1.jpg

    Chiar dacă lordul Byron găsea că ,,ţărmul Dalmaţiei e locul cel mai frumos de pe pământ unde muntele se întâlneşte cu marea” litoralul muntenegrean nu e tocmai darnic cu cel venit aici pentru plajă şi baie în apele de smarald.

   La Budva plaja nu e cu nisip, ci cu bolovani de marimea oului. Probabil e recomandată de medici din ăia cu dichis, care spun că toate organele sunt reprezentate la nivelul tălpii piciorului. De falpt nu mergi crăcănat şi cu picioarele strâmbe de durere, ci de fapt tocmai faci presupunctură.

   Apoi dacă intri în mare desculţ rişti să ieşi cu un buchet de arici de mare prinşi de picior, cum folosesc maimuţele piciorul ca pe mână…

    Oraşul vechi, apărat şi acum de stânci înalte şi ziduri roase de vreme, îşi înghesuie casele încă locuite pe o peninsulă ce iese încrezatoare spre larg.

   La recepţia unui hotel din oraşul vechi vei vedea fotografii care atestă că pe acolo au trecut Madonna şi Roling Stones.

/Muntenegru2/dsc_0890-j1.jpg

    Din Budva ne continuăm calătoria pe şoseaua agăţată între cer şi mare.

   Agitaţia unor fotografi de pe un refugiu al şoselei trădează un punct de belvedere.

   Coborâm şi noi şi dincolo de balustrada de piatră ni se dezvăluie una dintre cele mai frumoase privelişti pe care le poate oferi un colţ de pământ care a încercat să fugă în mare.

/Muntenegru2/dsc_0838-j1.jpg

     Pe o măruntă insula stâncoasă (legată acum de ţărm printr-un dig de beton) a fost ridicată o fortăreaţă încă din anul 1442.

   Ca orice locşor din Muntenegru, insula Sveti Stefan are o lungă poveste… Cu o mie de luptători de pe insulă (unde vor fi încăput cu toţii?) care au schimbat în bine soarta unei lupte dusa de muntenegreni cu turcii pentru neatârnarea oraşului Kotor.

   Apoi cu voluntari turci de data aceasta, plecaţi tot de pe insulă într-o luptă tot la Kotor, dar împotriva veneţienilor.

   În vreme insuliţa a fost picatura care înclina balanţa unei lupte înspre o tabară sau alta. (Ca măruntul UDMR în politica românească.)

   În prezent insula Sveti Stefan este emblema turismului muntenegrean, pe insulă mai găsindu-se trei biserici şi câteva hoteluri dintre cele mai exclusiviste.

   Spre exemplu aici şi-au cautat liniştea pentru un meci istoric de şah Bobby Fischer şi Boris Spassky. Altădată Iuri Gagarin, Kirk Douglas, Sofia Loren, Monica Viti, Sylvester Stalone…

   Am urcat în maşină ,,cu botul pus” pentru că prietenii nu m-au aşteptat să cobor pentru a semna şi eu în cartea aia de onoare: George Cepolsky- magnat român, şahist, şofer de curse şi… cum se spune asta la voi… hiking, climbing…

    Golful Petrovac este apărat dinspre larg de peninsula pe care se află oraşul vechi.

   Pe stâncile dinspre capăt a fost ridicată în sec. 16 o biserică ce are o poveste în care se spune că cei care au contribuit la construirea ei ar fi când marinari greci, când piraţi reveniţi la sentimente mai bune…

/Muntenegru2/dsc_0654-j1.jpg

     Astăzi staţiunea încântă cu peisajele tipic mediteraneene, cu trunchiuri vechi de măslini ornamentali, cu portocali plini de rod timpuriu, cu lămâi verzi, chiparoşi tăcuţi şi demni, cu leandrii roşii ca focul.

   În schimb nisipul plajei poate fi suspectat că a fost adus aici din altă parte…

   Are o culoare maronie, nefirească şi consistenţa unui zahăr nerafinat, ori a unei baniţe de grâu întins la uscat.

/Muntenegru2/dsc_0077-j1.jpg

    De fapt noi am coborât la plaja din Petrovac la întoarcerea din tura dealungul coastei făcută până hăt… la Bar.

   Pe seară, exact când soarele a apus peste bisericuţa de pe peninsulă, un val imens, surprinzător ca un ţunami, a măturat întreaga plajă, pănă la duşuri şi scările de urcat pe faleză.

   Când s-a retras toate lucrurile de pe pleduri erau ude şi murdare de nisipul maroniu. Apoi s-a distins clar un murmur de înjuraturi, în mare parte ruseşti.

   Doamne, cât de bune erau toate la Năvodari!…

/Muntenegru2/dsc_0091-j1.jpg

    După golful Petrovac şoseaua părăseşte ţărmul şi pierdem din ochi pentru o vreme sclipirile mării.

   Se pare că doar o sfoară de munţi ne desparte de lacul Skadar dinspre nord. Suntem pe o limbă de pământ care în orice clipă ne poatre trece graniţa în Albania.

   Dar nu, depăşim un pinten muntos ce coboară abrupt spre mare şi în faţă ni se deschide cea mai întinsă zonă care se poate vedea în Muntenegru.

/Muntenegru2/dsc_0026-j1.jpg

     E oraşul Bar. Portul comercial, zona industrială, oraşul nou şi ,,stari grad”, cu fortăreaţa veneţiană.

   Oraşul vechi a fost întemeiat ca o colonie bizantină pe la anul 1183.

   Veneţienii cuceresc aşezarea în anul 1404, dar nu reuşesc să o ţină decât 8 ani, după care cade în mâna puternicei familii locale Balsici.

   Turcii cuceresc Barul în 1571 şi nu va mai fi eliberat decât în anul 1878, anul în care se proclamă şi independenţa Muntenegrului.

     În schimb cel mai vechi ,,locuitor” al Barului e un maslin. E cel mai batrân maslin din lume, vârsta lui fiind apreciată la peste 2000 de ani. În plus se consideră că arborele este plantat de mâna omului. ,,Să mănânce şi copchii ăia peste două mii de ani o maslină” şi-o fi zis strămoşul.

    Minaretul unei geamii trădează faptul că aici e singurul colţişor din ţară cu influenţă musulmană, de sorginte albaneză.

/Muntenegru2/dsc_0977-j1.jpg

     Urcăm spre fortăreaţă pe strazile înclinate în pantă şi înguste ale oraşului vechi. Alunecăm pe dalele de dolomită galbenă, lustruite de paşii grăbiţi ai atâtor generaţii.

   Mă atrage taraba unui artizan care, pe loc, îţi făureste cu o ştanţă mecanică oricare din monedele pe care ţi le doreşti: dinari, creiţari, drahme, piaştri, firfirici, lipe… Euro!

   Pragmatismul (şi mărinimia) omului poate explica într-un fel amanuntul ca Muntenegru nu suferă prea tare în urma crizei financiare mondiale.

    Pătrundem în cetatea de pe muntele Rumija pe sub o poarta zăbrelită ridicată şi gata să cadă în orice clipă în urma ultimului refugiat.

   La grupuri de peste 10 persoane biletul de intrare include şi ghid, dar e cald şi omul se eschivează motivând că ştie doar ruseşte. Pentru toate celelalte popoare el poate doar să ofere un ghid scris în limba engleză.

   Din exterior se vad zidurile de incintă cum stau agăţate pe colţanii de pitră, în schimb interiorul e uimitor de orizontal.

    Chiparos agăţat de zidul exterior.

/Muntenegru2/dsc_0957-j1.jpg

    Prin arcada unei ferestre vedem structura de piatră a apeductului care aducea licoarea vieţii de la un izvor din munte. (Cu munţii aceştia formaţi exclusiv din calcare apa din Muntenegru trebuie sa fie extrem de dură.)

/Muntenegru2/dsc_0985-j1.jpg

    Dincoace de ziduri ,,gura de vizită” a rezervorului de apă subteran e deschisă, dar împrejmuită de o balustradă metalică. Întunericul din camera imensă a rezervorului sporeşte curiozitatea şi e pur şi simplu instinctivă dorinţa de a arunca înăuntru o pietricică.

   Doar că în preajma unor astfel de puţuri, fântâni ori avene nu se mai găseşte zare de piatră.

    Mult mai bine s-au păstrat cele 2-3 biserici catolice de provenienţă veneţiană, dar şi impunătorul palat al dogelui.

   Din punctul cel mai înalt al zidurilor, însemnat cu drapelul roşu-portocaliu al Muntenegrului, scrutăm zările spre sud, încercând să vedem plaja de la Ulcinj, ultima aşezare muntenegreană, după care Adriatica continuă cu coastele albaneze.

/Muntenegru2/dsc_0044-j1.jpg

    La intoarcere ne atrag atenţia câţiva arbori impunători, cu coronamentul în doua etaje.

   Partea de deasupra, largă şi aplatizată ca la un arbore de accacia se sprijină pe crengi verticale şi destul de subţiri ce par a fi înfipte în etajul inferior.

   Acesta pare sa se fi format din frunzele veştede căzute de sus, care în timp au format un pat de germinaţie pentru o specie de ferigi sau palmier. La prima vedere pare că acestea sunt frunzele copacului, cele de sus fiind doar o umbrelă care să le apere pe acestea de soare.

     Din ultima zi petrecem doar dimieaţă în Muntenegru. Plecăm de la pensiunea de lângă Budva tot dealugul coastei, dar de data aceasta spre vest.

   Proprietarul ăl bătrân citeşte presa sub o boltă racoroasa nu de vie, ci acoperită tot de nişte frunze late, dar de care atârnă numerose fructe de kivi. Ne îmbie cu un rachiu numit în limba lui ca şi la noi. I se citeşte lesne pe chip invidia că el nu e în UE, cum suntem noi. Cred că de aceea şi bea, aşa, de la prima oră. De stres.

    Traversăm golful Kotor cu unul din cele 5-6 bacuri catamarane foarte moderne şi foarte vioaie. Toate sunt într-o permanentă mişcare, ca un balet în care parcă interacţionează unele cu altele, acostând când cu pupa, când cu prova.

   Ajungem la bac a treia maşină, puţin mai în urmă şi agentul care dirija maşinile catre diferitele ambarcaţiuni ne cheamă în faţa rândului pentru a putea urca pe acelaşi vapor cu ceilalţi colegi. A subliniat amabil: ,,romeniens, the first!”

/Muntenegru2/dsc_0129-j1.jpg

    Pe malul vestic al golfului trecem prin oraşul Herceg Novi. Şi acesta împovarat de istorie, dar cine mai are acum ochi pentru Muntenegru?

   În scurt timp vom trece graniţa în Croaţia şi călatoria în Muntengru va deveni pe data doar o amintire.

   Regretul e depăşit de curiozitate. Chiar aşa, hai să ne furişăm cu o privire între filele poveştii care va urma!

   Iată, Dubrovnik, ,,cel mai frumos oraş din lume”!

/Muntenegru2/dsc_0165-j1.jpg

Dar despre cele afirmate de croaţi în pliantele lor turistice voi da seamă în cele ce vor urma… /Muntenegru2/dsc_0183-j1.jpg

Dobje!

Fotografii: Doina Popa şi Gigi Cepoiu

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

4 comentarii laMunţii albi din Muntenegru

  • Mulţumesc pentru acest jurnal frumos în care prezentaţi locuri la care eu doar visez că aş putea ajunge vreodată.

  • Multumesc pentru articol, fotografii si detalii, Muntenegru este una din destinatiile mele preferate, o tara speciala si „altfel”, alaturi de Croatia; ati scris despre zona muntoasa unde anu am ajuns, asa ca iata un motiv in plus, pentru a reveni 🙂 ; astept cu nerabdare povestea despre Dubrovnik si Croatia !

  • Intrucat nu am gasit cuvintele mele potrivite pentru acest jurnal, am hotarat sa-mi exprim ideile folosind cateva din cuvintele altora:
    „Adevarata masura a unui om nu este ceea ce viseaza, ci ceea ce aspira el sa fie, un vis nu este nimic fara actiune. Daca cineva esueaza sau reuseste este irelevant, ceea ce conteaza este ca exista miscare in viata lui. Numai asta influenteaza lumea.” – Mike Norton, Muntele Alb.
    Felicitari Gigi!

  • Constantin Popa

    Dupa ce am studiat acest jurnal cu mare atentie nu pot sa spun decit bravo Gigi Cepoiu .Desi am facut traseul descris cu amanuntul si pe alocuri chiar de doua ori, m-ai determinat sa cred ca trbuie so iau din nou dela capat deoarece supletea si amanuntele cu care ai tratat cu atita finete subiectele m-au convins sa-mi revizuesc cunostintele ca mi-au mai ramas lucruri de vazut si ca trebuie sa le privesc cu mai multa atentie . Feicitari -JOS CU PALARIA !
    CONSTANTIN POPA

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*