QR Code Business Card
Articol postat de

Ţara de dincolo de munte

    În Prahova la noi totul e rânduit frumos, de sus în jos: o treime regiune de munte, o treime regiune de dealuri, apoi câmpia se deschide larg spre Bărăgan.

   Picioarele de munte coboară de la nord la sud, paralele, la fel ca şi cursurile tuturor râurilor.

   Mi s-a părut total anapoda când am trecut Pasul Boncuţa cu trenuleţul forestier şi am văzut cum Buzăul curge spre nord. Apoi am aflat că până la urmă râul zăbăuc şi-a venit în fire şi a luat-o, cum trebuie, spre sud.

    Interesantă ţara asta de dincolo de munte şi voi încerca să arăt că niciodată nu e prea târziu să încerc să o descopăr.

    Din Braşov prindem europeanul 60 spre Târgu-Mureş şi după circa 17km ajungem la Feldioara.

   Curios lucru aici, în loc ca zarea să se deschidă spre sud, un zid de munţi înconjoară locul. Identific uşor Ciucaşul, Piatra Mare, Postăvaru, Piatra Craiului.

/Feldioara1/img_4668-b2.jpg

    Din drumul principal intrăm spre centru localităţii, o zonă largă, amenajată ca un parc, cu spaţiu verde şi alei pietonale pe mijloc şi cu străzile cu case pe părţile laterale.

    Şirul de case ardeleneşti de pe partea stângă.

/Feldioara1/img_4703-b2.jpg

    Porim spre capăt şi oprim în preajma zidurilor ce împrejmuiesc Biserica evanghelică fortificată.

/Feldioara1/img_4665-b2.jpg

    La Feldioara a fost sediul Ordinului cavalerilor teutoni între anii 1211-1225.

   Biserica actuală a fost ridicată în jurul anului 1280 în interiorul fortificat al teutonilor şi s-a numit iniţial Biserica Sfintei Cruci.

   Vechea bazilică ridicată de coloniştii saşi după plecarea cavalerilor teutoni în 1225 fusese distrusă de tătari în anul 1241.

   Ceva mai târziu, pe la 1447, edificiul a fost închinat Sfintei Fecioare, acest ultim hram fiind menţionat pentru prima dată într-un document emis de către Iancu de Hunedoara.

   În biserică se mai păstrează şi Biblia lui Luther în ediţie Princeps. Biblia aceasta a fost adusă în Feldioara chiar de către Honterus, reformatorul saşilor din Ţara Bârsei.

    Construcţia este realizată în stil gotic.

/Feldioara1/img_4693-b2.jpg

    La mică distanţă, spre estul localităţii, ajungem la Cetatea Feldioara.

   Numele comunei se află în strânsă legătură cu cetatea. În limba maghiară Feldioara înseamnă tocmai ,,Cetate de Pamânt”.

   În schimb cetatea mai poartă şi numele săsesc Marienburg, care se traduce simpu: ,,Cetatea Sfintei Maria”, care era şi protectoarea Ordinului cavalerilor teutoni.

    Cetatea Marienburg, Cetatea de Pământ, Cetatea teutonilor de la Feldioara. /Feldioara1/img_4667-b2.jpg

    Ordinul cavalerilor teutoni s-a format la sfârşitul sec.12 la Acra, în Palestina, în timpul unei cruciade.

   După ce acesti cavaleri creştini au fost invinşi în cruciadă, s-au retras în anul 1211 în Ţara Bârsei.

   (O poveste ancorată în acest episod al istoriei Ardealului poate fi găsită în cele trei Culturale ale mele numite ,,Cavalerul de Piatră”.)

 http://www.carpati.org/cultural/cavalerul_de_piatr%C4%83_1_/555/

 http://www.carpati.org/cultural/cavalerul_de_piatr%C4%83_2_/556/

 http://www.carpati.org/cultural/cavalerul_de_piatr%C4%83_3_/557/

     Regele Andrei al II-lea al Ungariei încurajează aşezarea aici a cavalerilor teutoni pentru a apăra acest colţ al regatului de invaziile cumanilor şi pentru a introduce catolicismul lor într-o populaţie preponderent ortodoxă.

   Devenind tot mai puternic, Ordinul trece munţii şi pe crestele lor ridică Cetatea Orăţii (în Pasul Bran) şi Cetatea de la Tabla Buţii (pe care n-am reuşit să o localizez până acum în Munţii Tătaru).

    În prezent Cetatea Feldioara se află în masive lucrări de restaurare. Iniţial paznicul lucrărilor nu ne-a permis accesul în interior, apoi ne-a însoţit chiar el pentru a putea trage măcar câteva cadre.

    Biserica evanghelică văzută din Cetatea teutonilor.

/Feldioara1/img_4680-b2.jpg

    În Feldioara mai vizităm Biserica ortodoxă construită în anul 1788 şi care deţine o valoroasă bibliotecă veche.

     Din Feldioara continuăm drumul nostru spre nord şi după numai 3km ajungem în localitatea Rotbav.

   În dialectul săsesc această denumire a satului s-ar traduce ,,Pârâul Roşu”.

   Legenda spune că vreo 20 de familii de saşi veniţi din Feldioara s-au aşezat aici în jurul anului 1250.

   O fecioară a satului mergând cu rufele la râu a găsit apele roşii de sângele vărsat în amonte în tocmai timpul unei năvăliri pustiitoare.

/Feldioara1/img_4706-b2.jpg

Case săseşti vechi pe strada principală din Rotbav.

După al doilea război mondial mulţi saşi din Rotbav au fost deportaţi în U.R.S.S., ulterior o parte din aceştia îndreptându-se spre Germania.

/Feldioara1/img_4707-b2.jpg

Şcoala generală din localitate.

/Feldioara1/img_4713-b2.jpg

    Turcii au asediat şi au incendiat Biserica evanghelică fortificată din Rotbav în anii 1438 şi 1464, dar nu au reuşit să o cucerească.

   Acelaşi insucces l-a avut şi generalul Basta, care a încercat să cucerească fortăreaţa, aliată atunci cu domnitorul valah Radu Şerban.

   În interiorul bisericii se află o orgă adusă din Pecs, iar orologiul din turn a foat adus din Leipzig.

   Poveştile oamenilor spun că sub biserică s-ar afla tuneluri şi catacombe unde unii îndrăzneţi au fost îngropaţi de vii.

/Feldioara1/img_4716-b2.jpg

    Ne continuăm drumul spre nordul judeţului Braşov şi după alţi 10km ajungem în localitatea Măieruş.

   În dialectul săsesc se numeste Nussbach, care s-ar putea traduce ,,Alun”, (Villa nucum).

    Biserica evanghelică fortificată din Măieruş a fost ridicată în jurul anului 1377 şi refăcută în stil gotic în 1573.

/Feldioara1/img_4718-j1.jpg

Şcoala generală din ,,Nussbach”.

/Feldioara1/img_4719-b2.jpg

    Din zidurile de apărare ale bisericii fortificate s-au păstrat doar câteva porţiuni.

   Noi intrăm în curtea interioară şi ocolim biserica prin stânga. Aici găsim o intrare cu ogive gotice, după modelul uşilor oricărei catedrale vestice.

/Feldioara1/img_4724-b2.jpg

Faţada sudică a bisericii.

/Feldioara1/img_4725-b2.jpg

    Trecem printr-o poartă de lemn veche de când lumea şi un scârţâit prelung ne tradează prezenţa. Închidem poarta la loc cu un clănţău făcut la forjă, pe nicovală.

   Am ajuns în cimitirul săsesc, la umbra răcoroasă a brazilor. O linişte de capăt de drum pluteşte peste morminte.

   Ne aflăm odihna pe o banca de lemn, apoi vorbim cu două doamne în vârstă care trebăluiesc cu grebluţele pe lângă morminte.

   Ne povestesc cum saşii plecaţi în Germania le susţin financiar efortul lor zilnic de a menţine cimitirul îngrijit aici la Măieruş.

/Feldioara1/img_4730-b2.jpg

Piatră funerară din cimitirul de la Măieruş.

/Feldioara1/img_4732-b2.jpg

    În capatul mai depărtat găsim Monumentul eroilor saşi din Măieruş căzuţi în primul război mondial. Aflăm că monumentul a fost ridicat în anul 1927.

/Feldioara1/img_4734-b2-b2.jpg

    La întoarcere intrăm şi în întunericul cu miros de igrasie al bisericii. Pe peretele sudic stă scris un citat din Biblie. Ne dăm şi noi cu părerea…

/Feldioara1/img_4742-b2.jpg

    În timpul ciumei din 1718 populaţia germană din localitate a fost decimată, în timp raportul a devenit favorabil populaţiei româneşti.

   Dealtfel după Revoluţie numărul saşilor din Maieruş a scăzut de la 635 la numai 132.

    Casă săsească din Măieruş.

/Feldioara1/img_4747-b2.jpg

    De la rondoul din centrul Măieruşului prindem un drum judeţean care, după ce ne scoate din sat, străbate în lung lunca largă a unui râu.

   Oprim şi privim zona mai cu atenţie. Râul ăsta trebuie să fie Oltul…

   Nu se poate, aici şi Oltul curge spre nord. Trebuie să fie vreo anomalie magnetică, sau altceva în ţara asta de dincolo de munte, devreme ce aici râurile par a curge spre nord, când, de fapt ele curg spre sud, spre Dunare…

    Răvăşiţi de atâtea nelămuriri ajungem în Apaţa. Spre deosebire de localităţile prin care am trecut până acum, Apaţa e un sat unguresc.

   Acest lucru e mai greu de văzut la prima vedere, căci aspectul caselor e acelaşi şi aici, fără gard şi fără curte în faţă.

/Feldioara1/img_4750-b2.jpg

    În centru oprim să vedem Biserica lutherană. Prevăzută şi ea cu un oarecare zid de incintă, Biserica luterană din Apaţa a fost ridicată în sec.18, în stil baroc.

   După cum vom vedea, se pare că iniţial construcţia a aparţinul unei alte confesiuni religioase.

/Feldioara1/img_4749-b2.jpg

    Biserica Evanghelica Lutherană este cea care a acceptat Reforma protestantă a preotului Martin Luther.

   La noi în ţară aceasta a luat fiinţă după primul război mondial şi Unirea Aredealului cu Ţara.

    Găsim uşa descuiată şi patrundem în biserică. Pe pupitrele băncilor în care stau credincioşii sunt cărţi de rugăciune şi cărţi de cântat scrise în limba maghiară.

/Feldioara1/img_4757-b2.jpg

    În partea din spate a navei centrale, la etaj, se află locul corului, o orgă şi un citat din Biblie.

/Feldioara1/img_4754-b2.jpg

    Aflăm că alături de lutherani în Apaţa mai sunt şi alte confesiuni religioase: ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici, unitarieni, reformaţi, evanghelişti, penticostali etc

   E extrem de complicat pentru unul ca mine, care vine dintr-un loc în care doar o biserică părea să existe pe lume…

    Dealtfel amintirea în tuşele cele mai tari dspre religiozitatea mea din copilărie nu vine din biserică, ci dintr-un spaţiu cât se poate de laic.

   Sa fi avut vreo 6-7 ani. Înainte de Crăciun mama mă ducea să mă  spovedească şi  să mă împărtăşească, dar nu la biserică, ci în casa vreunei vecine, vecină ce aranjase în prealabil cu părintele să vină la o oră foarte matinală şi să ,,rezolve” toţi copii de pe strada noastră.

   Ţin minte cum mă trezea mama cu noaptea în cap şi cu ochii cârpiţi de somn mă spălam pe dinţi şi pe faţă cu apa rece ca gheaţa. Mă îmbrăca cu lucruşoare curate, cu ghetuţe şi paltonaş, după care ieşeam în gerul de afară.

   Dincolo de sfera de lumină de la becul de pe prispă mă lăsam târât de mână pe întuneric. Ma gândeam la ce mă aşteaptă, la ce mă va întreba părintele… poate chiar aţipeam dus aşa de mână prin intuneric…

    Aşteptam înghesuiţi unii în alţii în camera din faţă a gazdei, unde nu era cu mult mai cald decât afară. Lumina era aprinsă doar afară, noi aşteptând într-un semiîntuneric, poate dintr-o bunăcuviinţa mai greu înţeleasă atunci.

   În cele din urmă se aprindea lumina şi în murmurele noastre intra părintele, cu mişcări ample şi glas de tunet, ca de voievod.

   Noi îngenuncheam, iar el se aşeza pe scaun şi întindea patrafirul peste spinările noastre subţiri, de mâţe ogârdite. (Acum îmi dau seama că pe atunci toţi copii eram slabi, străvezii de slabi.)

   Urma binecunoscutul dialog cu ,,corul antic”, mulţime de glasuri în care îţi dezresponsabilizai păcatele, la grămadă…

   Actul doi era la fel de straniu pentru ceasul acesta din noapte: părintele îţi punea patrafirul rece sub bărbie şi cu o linguriţă îţi administra o înghiţitură din ceva acru, care te ardea pe beşleguş decum înghiţeai…

   Senzaţiile tale nu erau luate în seamă. Imediat primeai tot direct în gură un cubuleţ de anafură, tare, uscat, dar molfăit cu grijă îţi amintea de gustul colacilor copţi în cuptorul ţaţii Florichii.

    Când ieşeam afară se lumina deja. Ba parcă încerca timid să şi ningă… Taina se risipea odată cu întunericul, dar cel puţin parcă mă simţeam cu sufletul mai uşor.

     Mai târziu aveam să aflu că în mânăstirile ortodoxe slujbele adevărate se ţin pe întuneric, tocmai la miezul nopţii.

    În zona mai înaltă în care stă corul, dar şi în clopotniţă se ajunge pe o scară exterioară.

/Feldioara1/img_4760-b2.jpg

    Din Apaţa ne întoarcem înapoi la Măieruş. De la sensul giratoriu pe care îl ştim face dreapta şi repede ieşim la drumul principal spre Târgu-Mureş.

   Drumul începe să urce prin padure şi se pare că deja părăsim Depresiunea Bârsei.

   Pădurea care acoperă această zonă mai joasă a munţilor Perşani şi-a luat numele după pârâul Bogata, care ceva mai încolo se varsa şi el în Olt.

    În Padurea Bogăţii oprim la un izvor cu ţuţuroi amenajat sub un mal de pe dreapta şoselei. Ne răcorim, apoi mă rezem de marginea bazinului de beton pentru a-mi trage sufletul după condusul prin serpentinele de la urcare.

   În capătul celălalt al parcării mai sunt porite două maşini. Patru ţigani gabori, împreună cu consoartele lor iau masa pe boturile a două merţane albe (Cobre vechi, model C200) trase faţă în faţă.

   Admir costumele lor negre, croite cu un număr mai mare. Cămăşile albe, cu gulere răscroite, acoperă reverele hainelor. Pantofii de lac par şi ei cam lungi, sau poate vârful ascuţit dă această impresie. Nici la masă nu se despart de palăriile lor cu boruri largi, scoborâtoare direct din sombrero.

   E clar că largheţea dă eleganţă.

   Îi admir sincer, mai ales când încerc să aud ce vorbesc cu glasurile date la maxim. Înţeleg doar frânturi şi e clar că ei fac balet printre cuvintele din vreo trei limbi.

    Lumea de dincolo de munte e cu siguranţă mai elegantă.

   Singurul ţigan din satul nostru (Carabate parcă îl chema) era şters şi ponosit, la nivelul unui vânzător de seminţe duminica dimineaţa, la stadionul ,,Avântu”.

   Mai mult, doar pentru un mardeu se preta să strige prin faţa tribunei ,,Hai Avântu!” În schimb nici nu deschidea gura fară 5lei dacă trebuia să strige, aşa în răspăr, ,,Hai Plopeniu!” sau ,,Hai Poiana Câmpina!” Diferenţa de cost era un fel de ,,assurement” de risc…

    Ieşim din Pădurea Bogăţii şi prima localitate întâlnită în drum se cheama Hoghiz.

   La ieşirea din Hoghiz traversăm un râu. Bineînţeles că e tot Oltul. Acum vine din dreapta şi curge spre vest.

   Dincolo de pod părăsim E60 şi prindem un judeţean care pare să urmeze Oltul spre amonte.

    După fix 10km intrăm în localitatea Racoş.

   Un loc de parcare mai acceptabil găsim doar în faţa primariei. Văzându-ne că ezităm, cineva din primarie iese şi ne arată să tragem aşa, mai la umbră.

   Apoi domnul Antal se prezintă şi când află intenţiile noastre de a vizita Rezervaţia naturală, amabil, ne propune să ne însoţească mai întâi la Castelul Sukosd-Bethlen.

    Castelul a fost construit în anul 1625 ca reşedinţă a contelui Sukosd, care primise domeniul Racoş de la Gabriel Bethlen.

   Arhitectura clădirii se înscrie în stilul Renaşterii transilvănene.

   Castelul e înconjurat de ziduri de apărare cu turnuri pătrate şi circulare.

/Feldioara2/img_4772-b2.jpg

    Un turn mai special e cel sudic, dispus pe două niveluri şi dispunând şi de un salon octogonal.

/Feldioara2/img_4773-b2.jpg

Pe bolta intrării principale se află blazonul familiei Bethlen sculptat în piatră.

/Feldioara2/img_4775-b2.jpg

    După anul 1773 castelul intră în proprietatea contelui Samuel Teleki, iar în timpul Revoluţiei din 1848 clădirea a ars în mare parte.

/Feldioara2/img_4784-b2.jpg

    Când am ajuns noi la castel (pe drum domnul Antal ne-a povestit că în sat sunt doar câţiva români, iar din cele 4 biserici de 4 confesiuni diferite, niciuna nu e ortodoxă) în curtea interioară se juca un grup de copii din Sfântu Gheorghe.

   Copiii urcaseră peste tot, nimeni nu le interzisese nimic, iar acum se trăseseră plictisiţi mai la umbră. Cele două însoţitoare discutau foarte interesate cu doamna custode care le deschisese poarta, pe marginea unui teanc de goblenuri aflate în diferite stadii de realizare, de la simple cârpe desenate şi până la tablouri cu ramă aurită.

/Feldioara2/img_4777-b2.jpg

    Ne luăm rămas bun de la ghidul nostru şi ne îndreptăm (tot după indicaţiile lui) spre Rezervaţia naturală.

   Complexul geologic Racoş cuprinde Coloanele de bazalt, Cariera de bazalt de la Brazi şi Cariera de scorie bazaltică Dealul Hegheş.

   Pentru a înţelege modul de formare a celor două monumente ale naturii trebuie să precizăm ca vulcanul de la Racoş a avut 2 faze de activitate:

-o faza efuzivă, de scurgere a lavei bazaltice (şi de formare a coloanelor prismatice caracteristice),

-o fază extrusivă, a exploziei ce a dus la formarea conului vulcanic.

    ,,Vulcanul” de pe Dealul Hegheş are un con asimetric, cu versantul nordic aproape vertical.

/Feldioara2/img_4801-b2.jpg

    În calmul păşunii dimprejur prin care urci liniştit o vreme, apariţia bruscă a imaginii cu un mare dramatism al reliefului şi al culorilor aprinse ale zgurii te face să te cutremuri pe interior…

/Feldioara2/img_4804-b2.jpg

    Ne mai liniştim puţin când fotografiem câteva floricele de stepă crescute chiar pe marginea craterului.

/Feldioara2/img_4808-b2.jpg

    Şi o altă floricică cu petale cerate.

/Feldioara1/img_4809-b2.jpg

 Lacul format în cariera de bazalt şi mai în spate Tipia Racoşului.

/Feldioara2/img_4827-b2.jpg

    Vârful Tipia Racoşului are o altitudine absolută de 820m.

   Iată că o tura în zona Racoşului ar trebui să cuprindă Vulcanul, lacul şi coloanele de bazalt, după care în circa o oră se poate ajunge pe Tipia Racoşului.

   De sus putem admira Defileul Oltului de la Racoş şi Tipia Ormenişului, un alt martor tăcut al vulcanismului din zona Munţilor Perşani.

/Feldioara2/img_4821-b2.jpg

    La întoarcerea în localitate găsim aceleaşi străzi pustii.

   Toropiţi de caldură intrăm în magazine aflate la parterul unora dintre casele ungureşti.

   Cerem în limba româna îngheţată şi apă minerală şi suntem serviţi cu amabilitate. În plus gazdele doresc o discuţie cu noi, ne întreabă dacă am fost la vulcan şi la castel etc. etc.

/Feldioara2/img_4839-b2.jpg

    Simţim lipsa domnului Antal şi, până la urmă, a orcui care ne-ar putea indica confesiunea religioasă căreia îi aparţine fiecare dintre bisericile satului.

/Feldioara2/img_4840-b2.jpg

    Urmăm o străduţă îngustă şi o alee cu trepte şi iată-ne în faţa porţii celei de-a doua biserici.

/Feldioara2/img_4843-b2.jpg

Cine ar putea şti ce scrie pe peretele de la intrare?…

/Feldioara1/img_4844-b2.jpg

Linii îndrăzneţe şi un alb pur.

/Feldioara2/img_4845-b2.jpg

      De la Racoş ne întoarcem înapoi la Hoghiz şi continuăm drumul spre Târgu-Mureş.

   În scurt timp ajungem la Rupea. Drumul european ocoleşte oraşul prin stânga şi se arcuieşte la mare distanţă în jurul Cetăţii Rupea.

   Cetatea Ţărănească Rupea este construită pe o stâncă de bazalt care domină oraşul.

/Feldioara2/img_4852-b2.jpg

    În antichitate aici a fost cetatea dacică Rumidava.

   Romanii i-au spus Rupes, dar în timpul migraţiilor fortificaţia a fost distrusă în totalitate.

   În sec.12-13 localnicii au ridicat o cetate ţărănească cu trei rânduri de ziduri de apărare.

   Saşii aveau să-i spună Reps, iar maghiarii Cohalm, care în limba lor înseamnă ,,gramadă de piatre”. Asta e… O putere de înţelegere mai modestă…

/Feldioara2/img_4853-b2.jpg

      Şi dacă tot am ajuns până la Rupea, nu se cade să nu dăm o fugă şi până la Sighişoara…

   Numărăm zeci de indicatoare turistice către alte şi alte biserici fortificate, apoi fară să ne dăm seaama, pătrundem în oraş.

   Găsim surprinzător de repede un loc de parcare chiar în centru. Dacă acesta o fi centru, căci noi suntem pentru prima dată în oraşul-cetate prin care a trecut deja toată lumea.

   La fel de repede găsim şi o masă la o terasă unde mâncăm plăcintă cu brânză şi ştrudel cu mere. Berea mea fără alcool, chiar dacă e servită într-o halbă mare, ce duce cu gândul la ,,Octoberfest”, tot gust de şampon are…

    Totuşi ne mai venim în fire şi pornim spre partea de sus a oraşului, spre Cetate.

   Iată, ţara de dincolo de munte e cu totul şi cu totul altfel decât a noastra ,din ,,Regat”!

/Feldioara2/img_4856-b2.jpg

Urmăm străduţe pavate cu piatră, trecem pe sub cladiri străpunse de bolţi.

/Feldioara2/img_4863-b2.jpg

Ultima boltă pe sub care trecem e cea de sub Turnul cu Ceas.

/Feldioara2/img_4871-b2.jpg

    Pe o placă prinsă chiar lângă intrarea în muzeul din turn citim:

   ,,Turnul cu Ceas a fost construit în sec.13-14. Până în anul 1556 a adăpostit sfatul oraşului. Distrus de incendiul din 1676 a fost refăcut în 1677. În 1891 acoperişul a fost decorat cu ţigle smălţuite. Din 1898 serveşte ca incintă a muzeului oraşului. Ceasul şi figurinele reprezentând zilele săptămânii datează din anul 1648.”

/Feldioara2/img_4872-b2.jpg

    Într-o clădire din curtea interioară (clădirea vopsită acum în galben) a locuit între anii 1431-1435 Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân şi domn al Ţării Româneşti. /Feldioara2/img_4874-b2.jpg

    Diamertal opus de această clădire se află Biserica Mânăstirii. /Feldioara2/img_4870-b2.jpg

    Biserica a fost ridicată de Ordinul dominicanilor. Acest ordin apare în anul 1216, iar această biserică din Cetatea Sighişoarei este menţionată pentru prima dată în anul 1302.

/Feldioara2/img_4877-b2.jpg

    Vizităm muzeul din Turnul cu Ceas, dar la intrare mi se atrage atenţia că nu am voie să fac fotografi în interior.

    Despre obiectele din muzeu, adevărate capodopere ale tehnicii germanilor din Sighişoara  nu voi vorbi. E recomandat să vizitezi muzeul când eşti student în anul doi la Mecanică.

   Din cele 14-15 bresle de meseriaşi, fiecare deţinând un turn de apărare pe zidul cetăţii, îmi atrage atenţia Breasla vrăjitoarelor. Acestea aveau ca loggo-u străvechiul dicton: ,,Vrăjitoarea bătrână face otrava bună”.

    Ieşim pe terasa de la ultimul nivel, terasă care înconjoară turnul rectangular pe toate laturile.

   Încercăm să surprindem de la înălţimea Turnului cu Ceas câteva cadre cu împrejurimile.

/Feldioara2/img_4892-b2.jpg

Vedere spre curtea interioară şi casa lui Vlad Dracul.

/Feldioara2/img_4898-b2.jpg

Partea de sus a oraşului-cetate.

/Feldioara2/img_4902-b2.jpg

Şi drumul pe care am venit noi dinspre Braşov, aici aliniat pe lângă malul Târnavei Mari.

/Feldioara2/img_4906-b2.jpg

    La întoarcere ne-au făcut cu ochiul zidurile Cetăţii Saschiz şi ale altor biserici evanghelice fortificate.

    Strămoşul ăla al meu, cioban din Tohanul Vechi, trebiue să fi avut el motive temeinice care să-l determine să lase în urmă o aşa ţară frumoasă şi să treacă de partea astalaltă a munţilor.

    Poate încâlceala asta a apelor din Ardeal, sau a preamultor religii să-l fi determinat să-şi ia lumea în cap…

    Aici, în Prahova, poate că totul era rânduit şi atunci mai frumos…

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

2 comentarii laŢara de dincolo de munte

  • Geta Eftimie

    Un jurnal care te îndeamnă la drumeție. Este un adevaărat tur de forță, istoric și cultural, dar nu acum când este atât de cald. Este o sugestie ideală de călătorie pentru zilele reci de primăvară/toamnă.

  • Ciocanel Nicusor

    Frumoasa si altfel aceasta Romanie de dincolo de munti. Lumea cetatilor si bisericilor fortificate te incantase peste masura. O tura culturala consistenta, de calitate, ca si jurnalul document. Felicitari Jiji !

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*