Primăvara bănățeană(1) Arjana – fata din vis

„Primul semn ca ne înăbușim visele este lipsa de timp. Cei mai ocupați oameni pe care i-am cunoscut în viaţa mea aveau timp pentru toate. Cei care nu făceau nimic erau tot timpul obosiți, nu vorbeau niciodată despre cât de puține aveau de făcut şi se plângeau mereu că ziua e prea scurtă. Al doilea semn al morții viselor noastre este certitudinea. Pentru că nu dorim să privim viaţa ca pe o mare aventură ce urmează a fi trăită, ne apucăm să pozăm în înțelepți, drepți și corecți în puținul pe care-l cerem de la viață. Privim dincolo de zidurile vieții de zi cu zi și auzim zgomotul lăncilor care se rup, simțim mirosul de sudoare și de praf, marile așteptări și privirile însetate de victorie ale războinicilor. Dar nu vedem niciodată bucuria, imensa bucurie din sufletul celui care luptă .” – Paulo Cuelho

V-am spus că o poveste nu are un sfârșit cu adevărat, ci doar locul unde autorul oprește povestea. Și dacă autorul dorește, povestea poate continua. E doar un exercițiu de voință. O poveste reprezintă voința autorului de a împărtăși cititorului câteva din gândurile, trăirile și experiențele sale. De a transmite și altora o fărâmă din lumina sa. Așadar povestea de astăzi ne găsește la început de primăvară din nou pe  Valea Cernei, pornind să cucerim „muntele pierdut al Mehedinţiului”  din anul trecut , Domogledul.

Recunosc că ziua pe Domogled a fost o zi furată, o zi bonus, un fel de 29 februarie dacă vreți. Deși debutul oficial al turei „Primăvara bănăţeană” era o zi mai târziu, sâmbătă 26 aprilie, un grup de 8 mecanturişti: Costel Ceapchi, Ştefan Bako, Alexandra Ghiţă, Ana Maria „Hana” Braşoveanu, Daniel Vasilciu, Marius „Senty”, Cristi Vidraşcu şi subsemnatul am păcălit timpii morți ai după-amiezii de vineri și câteva ore din noapte pentru a câștiga o zi de aventură – pe munte! Dar iată câteva imagini din frumusețile ce ne-au încântat privirile în această zi:

Vedere către Muntii Cernei de la Crucea Alba (in stânga culmea Biliana – Arjana)

Urcând din piatra în piatra către Domogledul Mare

Una din minunile Domogledului – Laleaua pestriță

Poza de grup pe vârful Domogledul Mare

Orhidee galbene și violet (poroinic)

Pădurea violet 

Cheile Feregari

Grota in Cheile Feregari

Cheile Feregari – vedere la ieşirea din traseu

După o zi relaxantă și o plimbare care a durat circa 7 ore pe traseul Băile Herculane – Crucea Albă – Vârful Domogled – Cheile Feregari – Băile Herculane și o bere rece la „7 izvoare” a urmat întâlnirea în „Tabăra de bază 1” – campingul de lângă motelul Dumbrava cu restul echipei: Doina Popa, Dan Popa, Dorin Radu, Simona Radu, Laurențiu Simion, Cristina Simion, Cosmin Simion,  Ramona Simion, Alex Grigoraş și cățelul Sara, presărată cu distracție și  voie bună, fără însă să depășim măsura, căci a doua zi ne aștepta o întâlnire cu adevărat specială, întâlnirea cu Arjana – fata din vis.

Recunosc ca Arjana nu a fost visul meu de la bun început. Ca să fiu cinstit, nici nu auzisem de Arjana. Cum de altfel nu auzisem nici de Piule, Oslea, Buila-Vanturarita sau de alte locuri minunate din România. Să recunoaștem, e greu să ai un vis original.  Când visezi la ceva, știi că e visul tău și îl percepi ca fiind doar al tău, diferit întrucâtva de visul celorlalți. Dar asta nu înseamnă că el e și prea diferit față de cel al celorlalți din jur. De exemplu, de multe ori să găsești un loc special, un loc unde  sufletul tău se simte acasă,  nu se rezumă doar la a călători fără direcție, în speranța descoperirii El Dorado-ului. Abia după ce ai citit câteva cărți, ai desenat pe hartă cu compasul câteva linii și evident cel mai important, te-ai îmbarcat cu direcția jungla Amazonului, ai o șansă cinstită să îl descoperi. Și asta încă nu e tot. Aventura ta, visul pe care îl trăiești, este o parte a aventurii omului din carte. De aceea din când în când trebuie să îi mulțumești omului din carte, omului care a împărțit o fărâmă din vis și cu tine. În cazul de faţă oamenii cu cartea se numesc Ștefan Negrea, Valentin Jujea, Gigi Cepoiu, Ioan Stoenică  sau Bogdan Balaban,  cărora prin acest jurnal doresc le mulțumesc.

Basmele locurilor spun ca Arjana (se pronunță Ariana) ar fi fost o prințesă războinică ascunsă într-un castel magic, situat dincolo de tărâmul oamenilor. Basmele munțomanilor spun că Arjana e un munte „greu de ucis”, sălbatic și dificil,  un munte magic de calcare albe singular printre șisturile cristaline ale Cernei. Legendele munţomanilor mai zic ca mulţi temerari au pornit în cucerirea acestui vârf magic, ce necesită o zi de vară până-n seară de hălăduit, însă doar o parte au reușit să afle  calea până la sălașul prințesei.

Astfel se face că într-o sâmbătă de mai, zece mecanturiști de soi,  zece călăreți ai Estului Sălbatic, din care 7 cavaleri: Alex Grigoraș, Ștefan Bako, Cristi Vidrașcu, Dorin Radu, Marius „Senty Ciobanu”, Daniel Vasilciu, subsemnatul și 3 prințese războinice: Alexandra Ghiță, Ana Maria „Hana” Brașoveanu și Simona Radu, am pornit în încercarea noastră de a trece testul Arjanei, a-i cuceri înălțimile și a-i gusta tainele. Deci haideți la drum!

Ca în orice tărâm magic, pentru a pătrunde în țara Arjanei, trebuie trecută o apă, în cazul nostru Cerna cea mare și învolburată. Iar prima probă de trecut avea să fie mai repede decât vreunul din noi se aștepta, căci podul de peste Cerna de la kilometrul 12,5 era rupt.

Puntea suspinelor

În timp ce câtiva mai curajoşi traversează cu îndrăzneală puntea suspinelor, pentru cei mai mulți din noi caii nu vor să calce peste podeaţa șubredă ce se întinde deasupra vălului tumultos. Ajunși la concluzia că nimeni dintre cunoscuți nu a murit de la prea mult mers pe jos, pornim către următorul pod, situat în amonte la un kilometru, cunoscut sub numele de Podul Țăsnei. De aici ne apucăm serios de mers și după circa jumătate de oră de urcuș prin pădurea tânără, pătrundem în tărâmul de poveste:

Tărâm de poveste

Câteva cuvinte despre conceptul de paradis. În majoritatea religiilor, paradisul reprezintă un loc în care existența este pozitivă, armonioasă  și eternă. Este o contra-imagine a presupuselor mizerii și suferințe provocate de civilizația umană, în paradis existând doar pace, prosperitate și fericire.  Conceptul de paradis atrage credinciosul sau filozoful prin două idei importante:  continuitatea eului și senzația de „acasă” a sufletului uman. Desigur că fiecare om în parte își creează mental propria imagine/imagini despre paradis. Eu personal dacă aş fi rugat de cineva să-i dau o imagine despre felul în care îmi imaginez paradisul, una din opțiuni ar fi  să-i ofer fotografia de mai jos:

Walking through paradise

Printre voalurile de verde crud, de departe, din turnul sau de aramă Arjana începe să ne cheme cu glas vrăjit:

Chemarea Arjanei

După mai bine de două ore de la plecare ajungem la biserica din Dobraia. Locul unde e amplasată bisericuța asta e minunat. E  locul unde oamenii din cătunele risipite peste dealurile verzi ale Munților Cernei se adună în fiecare duminică să se închine cu pioșenie în fața minunii și frumuseții Creației.

Poza de grup la biserica din Dobraia

Ca de obicei înaintea oricărei competiții, facem o  poză  cu participanții la turneu. Deci iată-i pe „cei zece care au speriat Vestul” înainte de ataca meterezele redutei. Deasupra cavalerilor, maiestuos și impenetrabil  se ridică  Turnul (Zascolul) Arjanei.

Cei zece care au speriat vestul

 Până acolo mai e cale lungă de mers însă, așa că ne bucurăm să pășim prin poieni înflorite, în care vacile pasc în liniște:

La păscut

Cum am mai câștigat puțină înălțime, admirăm mai bine în spate falia Cernei și abrupturile unui prieten mai vechi, Mehedințiul:

Vedere spre Valea Cernei

Ca la orice întâlnire de cavaleri, există și o competiție la care aceștia trebuie să își demonstreze pregătirea și talentul – turnirul. După o repriză de aruncat cu sulițe verbale în  adversari, iată și podiumul la proba masculină:

precum și ordinea în competiția războinicelor noastre:

Desigur probele și jocurile cavalerilor ar mai fi continuat până la ore târzii ale zilei dacă nu ar fi apărut din senin un sensei care să ne strice distracția.

The chinese who spoiled the fun

Asaltul Arjanei dinspre sud se poate face în două feluri: a) pe direct urcând piciorul Bilianei (muntele lung din dreapta fotografiei de mai jos) și apoi cățărând în patru labe Zascolul Arjanei sau b) ocolind această culme și atacând vârful pe o culme ceva mai domoală din spate. Cum toți studiasem cu atenție filmul instructiv pe această  tematică –  SHREK (toate cele 4 părţi), am ales varianta desigur varianta b) 🙂

Culmea Biliana – Geanțul Arjanei

După o pauză consistentă de refacere a forțelor (și asta tot din SHREK studiată), am pornit, fiecare după talent și pregătire :),  la asaltul final al cetății Arjanei. Cum era de așteptat, favoritul principal, don Esteban, a câștigat. Eu am ales o variantă ocolitoare ce mi-a permis parcurgerea unei porțiuni mai mari de culme, admirând culmile încă albe ale munților Cernei – Godeanu și cătunele uitate de timp din Valea Râmnei.

Arjana – poza de album

 În cele din urmă, care mai repede care mai încet, urcăm cu toții în citadela Arjanei unde facem o poză de grup pentru că, până la urmă, dincolo de toate turnirurile și competițiile, am cucerit acest munte în cel mai autentic spirit cavaleresc, adică ca o echipă:

Echipa mecanturistă pe Arjana

De aici de sus se deschid minunate perspective în toate direcțiile și toată munca și efortul depus sunt pe deplin răsplătite:

Vedere spre Turnul Arjanei (Zascolul Arjanei)

Culmea munţilor Mehedinţi văzută din citadela Arjanei

Vedere catre Cheile Ţăsnei de pe Geanțul Arjanei

Vedere către Şaua Prislop și Culmea Vlașcu

De aici pornim la vale pe partea nordică a muntelui către Şaua Prislop, urmând ca de aici să coborâm către cătun Prisăcina şi înapoi către Biserica din Dobraia, închizând astfel cercul. În Şaua Prislop sunt încă petice consistente de zăpadă, de sub care îşi scot capetele primii vestitori ai primăverii pe aceste meleaguri, brânduşele:

În lumea brânduşelor

Drumul spre Prisăcina pe recentul marcaj triunghi roşu, ce înlocuieşte vechea şi problematica bandă galbenă este uşor şi prietenos, oferind frumoase belvederile către abrupturile albe ale Mehedinţiului.

Coborând către Prisăcina

E o lume frumoasă ce surâde liniştită în soarele călduţ al înserării.

Primăvara la Prisăcina

Peste verdele crud al ierbii colorat cu pete de alb ale pomilor înfloriţi ne fură privirile uriaşa spintecătură a Cheilor Ţăsnei:

Înserare peste Mehedinţi

Pentru omul modern din fiecare din noi ce se întreabă de ce ţăranii din Prisăcina preferă să trăiască într-un loc atât de izolat şi rupt de binefacerile civilizaţiei moderne, răspunsul meu de astăzi e simplu: cum e oare să te scoli în fiecare dimineaţă şi ieşind în faţa casei, natura să-ţi încânte ochii cu asemenea peisaj?

Acasă în Prisăcina

Înserarea s-a lăsat de acum peste munte şi chiar şi Arjana, prinţesa războinică  s-a dus la culcare. După douăsprezece ore de luptă şi trudă, cei zece călăreţi se întorc spre tabără, cu bucuria victoriei în suflet. E acea bucurie simplă care îţi rămâne în suflet după o zi frumoasă petrecută cu folos. E aceea bucurie când simţi că preţ de câteva clipe îţi curge prin vine acea pulsaţie unică a milioanelor de fire de iarbă crescând, a copacilor înflorind şi a naturii pulsând  în ritmul său unic.

Dar încă nu părăsim Munţii Cernei fără a vizita dis de dimineaţă şi frumoasa cascadă Vânturătoarea, unde, aşa cum spunea Ştefan, îţi poţi îndeplini unul din visele copilăriei: să mergi prin spatele unei cascade.

Cascada Vânturătoarea, munţii Cernei

 La revedere Arjana , mâine ne vedem în Munţii Almăjului!

 

Foto:  Stefan Bako