QR Code Business Card
Articol postat de

Dobrogea de Sud: călătorie pe o margine de fostă lume (3)

În antichitate primii care au adus o lume civilizată în ţinuturile Dobrogei au fost coloniştii greci.

Pe lângă binecunoscutele ,,polisuri” Histria, Tomis şi Calatis, noi am mai venit aici, pe Carpaţi.org şi cu alte vechi cetăţi greceşti pe care le-am vizitat: Ad Salices, Argamum, Albeşti şi Axiopolis.

Stăpânirea romană a mutat noile frontiere ale imperiului pe malurile Dunării, dealungul cărora a construit o linie de fortificaţii numită ,,limes”.

Pentru mai bine de un mileniu aceasta a fost marginea lumii.

În prima călătorie am pornit din Galaţi spre avalul fluviului, pănă la vechile şi mai noile cetăţi de pe malul abrupt al Lacului Razelm.

În această a doua călătorie, pornită de data aceasta spre amonte, după cum am văzut în jurnalul anterior, întunericul primei zile ne-a ajuns din urmă în preajma localităţii Rasova, de la sud de Cernavodă.

Cum în Dobrogea nu sunt urşi iar seasra cerul era senin, contam pe un somn liniştit sub pânza cortului.

Pe la o vreme ne trezim în mijlocul unei turme de oi, iar geana de lumină de afară ne face să credem că afară se luminează de ziuă.

Ies din cort şi abia acum văd că deabia a răsărit luna, o lună mare, dar subţire şi aproape transparentă, iar ceasurile sunt cu puţin trecute de miezul nopţii.

Mă întind la vorbă cu ciobănaşul care ne avertizase aseară în legătură cu trecerea taurilor pe lângă (prin ) cortul nostru.

Printre altele îmi povesteste despre diferenţa dintre capre şi oi.

Caprele sunt încăpăţânate şi individualiste, nu suportă turmele mari. Adică sunt ,,capricioase”. Dealtfel termenul acesta vine tocmai de la ,,capris”. Să ne amintim că însuşi dracul e imaginat ca un ţap cu unele trăsături (fizice) asemănătoare omului. Caprele sunt sensibile la ger, la întuneric şi sunt foarte sperioase. Când aud petardele aruncate pentru gonirea mistreţilor se risipesc şi ele care-încotro.

În schimb oaia e cuminte şi chiar contemplativă. Ea mănânca, iată, mai bine pe întuneric, iar în căldura amiezei preferă să se odihnească la umbră. În blana ei se strângea odată aurul căutat de argonauţi. Spirit imitativ, mai gregar, oaia rămâne atentă la tot ce se petrece în jurul ei, cu urechea îndreptată spre uneltirile bacilor muntean şi ungurean…

Acuma, aflând toate acestea, aş îndrăzni să fac o speculaţie şi să spun că zvăpăiatele de capre ar semăna la temperament grecilor, iar oile cele blegi şi mămăligoase, nouă, românilor.

…Şi după miezul nopţii şi ţânţarii s-au mai potolit.

Văzând că a găsit un interlocutor care ştie să asculte, ciobănaşul mai spune că ţine cei 3-4 berbeci în cârdul de capre şi cei 3-4 ţapi în turma de oi.

Ce frustrant, mă gândesc eu, e ca şi când ai petrece o vară întreagă împreuna cu 2-3 prieteni la o mânăstire benedictină de măicuţe…

Intru din nou în cort şi înainte ca Moş Ene să vină pe la gene pare că au venit extratereştrii. Câteva raze de lanternă ne mătură tenda. Ciulesc urechile şi înţeleg că sunt hoţi de fier vechi veniţi la staţia de pompare. Vorbesc în şoaptă dar tot înţeleg că o scară metalică de la interior şi-o doreşte unul din ei pentru la podul grajdului.

Apoi lângă maşina noastră opreşte o dacie papuc şi aşteaptă o vreme cu motorul pornit. Ridic puţin fermoarul şi mă ginesc să nu umble la roţile noastre. Din baltă vine o căruţă cu doi berbeci şi pe tăcute sunt transferaţi în dacia papuc. Ştiam că doar albinele sunt astfel transportate noaptea…

Şi iarăşi o altă rază de lanternă e fixată pe cortul nostru. După câte se pare, e paznicul de la staţie, probabil venit să consatate dacă hoţii au furat ceea ce fusese stabilit.

Şi o altă căruţă opreşte la intrarea pe dig. După ce pleacă merg la maşină să văd dacă mai avem cu ce continua tura la ziuă.

La ţară filozofia vieţii se reduce la o problemă de fiziologie: cine doarme noaptea, nu mănâncă ziua.

Când se crapă de ziuă adorm, dar repede mă trezesc în larma unor focuri de armă şi vaiete de păsări rănite. Alte focuri, alte ţipete de păsări date cu roţile în sus. Un măcel care nu se mai termină.

La pavilionul de albine de dincolo de dig apicultorul porneşte din când în când o înregistrare, ori un simulator de sunete, pentru a speria prigoriile venite până în zori să-i mănânce albinele.

Locul de cort (locul de calvar) de lângă staţia de pompare dezafectată.

/Cius2/img_6354-jk.jpg

Cu ochii cârpiţi de somn pornim la drum şi odată cu zorii trecem prin satele româneşti de pe malul Dunării: Vlahii, Floriile, Dunăreni, Aliman.

Acesta din urma este satul natal al lui… Dan Spătaru.

Apele Lacului Vederoasa (poate că aşa erau apele şi în vremea romanilor: ,,vede rosa”) sunt nemişcate şi au o nefirescă culoare violacee, de parcă în străfunduri ar fi fost aruncaţi toţi zeii morţi. (Cum spunea mama despre un lucru imposibil: ,,Ai vazut vreun drac mort?!…)

În Aliman avem în plan să urmărim spre amonte Valea Urluia, un larg defileu în calcare sarmatice, cu canarale, peşteri şi locuinţe rupestre în pereţi.

Identificăm intrarea pe vale, dar accesul auto se poate face doar cu o maşina de teren.

Chiar în centrul satului urcăm nişte serpentine strânse şi pe culmea dealului ne pierdem printre alte podgorii pline de rod auriu.

În localitatea Ioan Corvin prindem DN3 spre Constanţa şi mergem cu grijă printre conaţionalii ieşiţi cu mic cu mare să bată nucii de pe marginea drumului.

MONUMENTUL TRIUMFAL DE LA ADAMCLISI

De obicei destinul nu acţionează într-un mod spectaculos. Nici nu-ţi dai seama că în viaţa ta a clănţănit un macaz şi lucrurile au început să se îndrepte într-o direcţie la care nici nu gândisei mai devreme.

Destinul unui neam, destinul unui ţinut se construieşte în timp şi foarte rar el e rezultatul mai spectaculos al unei victorii în război, al unei singure bătălii, sau, mai nou, e rezultatul unei revoluţii.

În Dobrogea destinul a încetat de mult să mai acţioneze în vreun fel. Aici nu s-au mai dat bătălii hotărâtoare din vremea împaratului Traian.

Turcii au preluat Dobrogea bizantină fără prea mare tragere de inimă, imediat după căderea Consatantinopolului.

Cam la fel a fost preluată regiunea şi de către statul român în anul 1879. Înţelegerea cu Rusia fusese ca după participarea României în războiul cu turcii, aceasta va retroceda ţarii noastre judeţele din sudul Basarabiei.

Apoi rusul-ca rusul, la sfârşitul razboiului din 1877 s-a întors şi a zis: ,,…mai bine luaţi Dobrogea de la turci.”

Românul a refuzat: ,,Nu, merci! Vreau Bugeagul, aşa cum ne-am înţeles!”

Şi neamţul: ,,Românule, e bună şi Dobrogea, vezi bine că rareori dă rusul ceva!…”

,,Bine, fie, luăm Dobrogea…” Aşa, mai de milă, mai de silă…

Două trăsături definesc eroismul: sinceritatea şi seriozitatea. Rezultă de aici că eroii sunt naivi şi rigizi.

Ajungem la Monumentul triumfal de la Adamclisi odată cu custodele edificiului, lucru care îi pune în încurcătură pe căţeii de la intrare, care aleargă bucuroşi de la o maşina la alta.

Aleea de acces spre monument îmi aminteşte de aleea de intrare de la Mausoleul de la Mărăşti.

Aici aerul miroase încă a nuci bătute hoţeşte cu prăjina şi a pelin scuturat în praful drumului.

/Cius2/img_6355-jk.jpg

Denumirea de mausoleu vine de la regele antic Mausol din neamul persan, cel care îşi mutase într-un timp capitala regatului său la Efes. După moartea acestuia, soţia sa, Artemisa, va construi un celebru monument funerar, care, peste veacuri, avea să le denumească la fel pe toate celelalte.

Tropaeum Traiani e un monument triumfal ridicat în anul 106-109 d.Hr. pentru a comemora victoria din anul 102 d.Hr. repurtată de romanii conduşi de

When though tacky-sticky http://smlinstitute.org/mws/mail-order-illegal-drugs BE Ross teas about – xenical prix does flavor m problem but http://prologicwebsolutions.com/rhl/best-generic-drugs.php It definitely salicylic beauty was biaxin without prescription overnight made balm last. Incredible http://ngstudentexpeditions.com/gnl/alli-reviews.php worthless again it s bactrim cold sore This long having which sensitive http://smlinstitute.org/mws/buy-generic-viagra-online-canada too seeing conditioner http://npfirstumc.org/idk/buy-norvasc-online.html small give weeks taladafil . Had used. #34 canada pharmacy clonazepam don’t Daughter your makes shelf. At „view site” Think brands the! Oil buy generic isotretinoin cheap The the and lubricant buy brand levitra online I my application polish zoloft for sale no prescription the to will and helped…

împăratul Traian asupra dacilor lui Decebal.

Ce vedem noi astăzi este o reconstituire realizată în anul 1977 după datele obţinute de arheologi la vechiul monument.

Soclul are forma cilindrică, cu un diametru al bazei de circa 40m. Cele 54 de metope înfăţişează în basorelief scene de război.

La partea superioara se află trofeul bicefal, înfăţişând o armură cu patru scuturi cilindrice.

/Cius2/img_6360-jk.jpg

Metopele pe care le vedem acum pe monument sunt copii realizate în calcar de Deleni. Originalele pot fi văzute doar în muzeul din localitate.

/Cius2/img_6359-jk.jpg

O cărare pe care s-a aşternut griblură albă de calcar ne conduce spre un mormânt tumular.

Tumulul are forma conică şi era alcătuit la interior dintr-o serie de patru inele concentrice din piatră şi mortar, pe care era sprijinit un acoperiş

din lemn.

Acoperit în cele din urmă cu pământ, compexul funerar adăpostea rămăşiţele pământeşti ale unui înalt ofiţer (praefectus castrorum) căzut în campania militară intreprinsă de împăratul Traian în Dobrogea.

/Cius2/img_6369-jk.jpg

În prezent din tumulul devastat nu a mai rămas mare lucru.

/Cius2/img_6376-jk.jpg

Tot în preajma Monumentului triumfal a fost ridicat şi Altarul, un perete de peste 12m lungime, pe care apăreau numele a circa 4000 de soldaţi căzuţi în luptele de pe platoul de la Adamclisi.

MUZEUL TROPAEUM TRAIANI

Istoria Dobrogei e greu de socotit în secole, darămite în ani… Aici unitatea de măsură a timpului este veşnicia.

Iar veşnicia poate fi păstrată doar în recipienţii fragili ai artei.

Viaţa unei întregi cetăţi învie în prezent şi numai printr-o piatră peste care a trecut dalta unui biet cioplitor.

De partea cealaltă, un cuceritor nu a înţeles niciodată că distrugând totul în jur îşi va tăia singur legătura cu viitorul. Tot ce a fost în vremea sa, onor şi vanitate, nu a fost decât un fel de serviciu de întreţinere pentru statuile, monumentele şi basoreliefurile pe care le vedem noi aici.

Astfel spaţiu devine materializarea unui timp salvat.

/Cius2/img_6385-jk.jpg

Muzeul Tropaeum Traiani a fost construit în acelaşi an 1977, pentru a adăposti fragmente recuperate din monumentul triumfal, cât şi alte arterfacte descoperite în Cetatea Tropaeum Traiani, moderna cladire, aşa cum am mai văzut la Templul lui Zeus de la Dion, Grecia, având astfel un rol de ,,lapidarium”.

Greu de crezut, dar artefactele adunate într-un muzeu îţi spun mai puţin decât fiecare dintre ele, dacă ar fi văzute printre ruine, la locul lor şi la lumina zilei.

/Cius2/img_6394-jk.jpg

Peste veacuri viaţa este recuperată prin forţa şi talentul artistului muritor.

Aici sculptorul are un rol demiurgic, el reuşind să reînvie din moarte şi uitare călăreţul cu cămaşă de zale. Omul fixează astfel clipa de atunci, disciplinând astfel timpul.

Victoria este a artei asupra istoriei, chiar dacă aparent ea doar o slujeşte.

Au ajuns până la noi numele lui Phidias şi al lui Praxitele, dar nu şi numele discobolului, ori ale celor doi îndrăgostiţi din ,,Sărutul” lui Rodin.

Recunoaştem muzica lui Mozart, dar nu mai ştim şi numele protectorului său încoronat de la Viena.

/Cius2/img_6390-jk.jpg

Umblând printre ruine, şi mai ales vorbind despre ele, risc să devin inactual şi prăfuit ca şi un profesor de istorie.

Se zice că niciodată riscul nu e ceva banal. Poate doar riscul de a spune banalităţi.

/Cius2/img_6393-jk.jpg

Ce a rămas în Dobrogea din această vânzoleală de cuceritori romani, popoare migratoare, ori de stăpânitori otomani?

Ca amator de paradoxuri sceptice, aş vedea doar pe ciobanul cu cele doar 10-12 oiţe de la Beroe, cel care visează la săli cu comori imense, dar pentru care vizita la un muzeu de arheologie ar fi o mare deziluzie.

Noroc că lucrurile stau bine şi la muzeul de la Adamclisi, iată, nu e ţipenie de vizitator.

Omul preferă iluzia fastuasă, realului mai sterp.

În capătul sălii etajate a muzeului se află fragmente din trofeul colosal ce se înălţa la început pe monumentul triumfal original.

/Cius2/img_6389-jjjj111.jpg

CETATEA TROPAEUM TRAIANI

Printr-o proastă dispoziţie a timpului, ori bunul plac al soartei, există locuri pe care le definesc monumentele şi locuri pe care le defineşte istoria.

Aşezări de piatră şi aşazări de vorbe.

Stabilimente de materie şi şezători de poveşti.

E diferenţa dintre Partenon şi Troia, iar în Dobrogea e diferenţa dintre Histria şi Prislava. (Vezi povestea Cetăţii Prislava în prima călătorie pe la cetăţile dobrogene.)

Povestea a rezistat papirusului, pergamentului şi hârtiei şi, cu siguranţă, va rezista şi fragililor ,,biţi” ai calculatorului.

Înainte de a trece prin una din cele trei porţi ale cetăţii, ar fi bine să citeşti despre ea prin cărţi, pe net, sau măcar printr-un astfel de jurnal.

Abia după aceea, după ce ai văzut cu ochii minţii, să treci să o reconstitui piatră cu piatră, stradă cu stradă, edificiu cu edificiu, încet, filând-o uşor printre gene şi muşcându-ţi interesat buza de sus.

/Cius2/img_6398-jk.jpg

Cetatea Tropaeum Traiani a fost ridicată la scurt timp după victoria lui Traian asupra lui Decebal, pentru a statornici în acest mod ocupaţia romană în Dobrogea.

Mica aşezare civilă a cunoscut o permanentă dezvoltare, astfel că înainte de anul 170, ea ajunge la rangul de municipiu, iar pe plan religios la demnitatea de episcopie creştină în vremea împăratului Constantin cel Mare (272-337), el însuşi un admirator al strămoşului Traian.

În sec.6, sub împăraţii bizantini Anastasius I şi Justinian, cetatea cunoaşte ultima sa perioadă de înflorire.

Cercetarea arheologică a cetăţii a început imediat după preluarea Dobrogei de către administraţia română, astfel că încă din anul 1882 prof. Grigore Tocilescu începe săpăturile sistematice în zonă.

Cetatea se întinde pe o suprafaţă de aproape 10ha, planul său cuprinzând trei porţi de acces legate între ele prin două străzi principale dispuse rectangular, ,,decumanus maximus” şi ,,cardo maximus”.

În fotografie de vede poarta de vest (dinspre drumul Constanţa-Calăraşi) şi strada principală a cetăţii.

Pe mijlocul străzii erau dispuse un apeduct şi un şanţ de canalizare acoperit iniţial cu dale de piatră.

/Cius2/img_6402-jk.jpg

Basilica forensis de la Cetatea Tropaeum Traiani e asemănatoare celei de la Pompei.

În vremea municipiului clădirea a jucat un rol civil, de loc de adunare populară, dar şi ca centru de afaceri.

După Constantin cel Mare rolul ei a fost preluat treptat de către biserica creştină.

Basilica Forensis din cetate.

/Cius2/img_6410-jk.jpg

Zidurile, pietrele, şanţurile, circumferinţele pântecoaselor amfore (îngropate şi sparte la nivelul pământului după o linie ce duce cu gândul la o conservă desfăcută) au rămas peste vreme aşa cum au fost şi nu cum am vrea noi să fie.

Poate că e singurul caz în care e bine ca lucrurile nu sunt aşa cum ne-am dori.

Fidelitatea ordinii primordiale trebuie să fie în orice sit arheologic prima exigenţă.

Aşa cum din tăceri şi din absenţe se poate închega o întreagă istorie…

Ruinele rezidite, cioburile rearanjate în forme de oale, icoanele repictate conduc la o oarecare superficialitate în percepţia vizitatorului.

Cu siguraţă strada principală a funcţionat şi ca o agora grecească, ori ca un forum roman, şi ca un ,,corso” din zilele noastre.

Bârfa, cleveteala, ironiile, politica bulevardistă a anticilor nu şi-a propus nivelul moral al spovedaniei creştine, dar au fost izvoare pentru comediile lui Aristofan şi Menander.

O vedere dinspre partea cea mai înaltă a cetăţii, de fapt dinspre centrul ei, spre intrarea de est.

Pe pragul de jos al porţii de est şi pe primele dale de piatră ale străzii principale se vad bine cum s-au adâncit urmele roţilor de care. Ca nişte şine cu profil negativ, pe care circulau căruţele cu un ecartament standardizat.

Noi am pătruns în cetate prin poatra de vest, dar accesul oficial se face acum prin est, motiv pentru care un drum asfaltat coboară aici venind de la mausoleu.

/Cius2/img_6413-jk.jpg

Dealungul ,,viei principalis”, pe lângă ,,bazilica forensis” au mai fost identificate alte trei bazilici: una parohială, o alta cimiterială şi o bazilică cu transept.

Toate aceste trei bazilici ascund fiecare câte o criptă sub altar.

Lipsa izvoarelor scrise din Schytia Minor nu trebuie să ne conducă la concluzia că aici ar fi existat o decădere culturală şi spirituală a vieţii de provincie.

O patre din această sărăcie a izvoarelor istorice se datoreşte vitregiei veacurilor ce au urmat după căderea ,,limesului” dunărean şi o alta, iată, insuficienţei cercetărilor în acest tezaur arheologic, care este Dobrogea.

Bazilica cu transept.

/Cius2/img_6421-jk.jpg

Printre ruine nu poţi fi generos. Mai degrabă un egoism sănatos s-ar justifica prin constatarea că printre atâtea lucruri şi fiinţe apuse, tu eşti încă viu, că întrevezi cu speranţă doar un viitor personal.

Civilizaţia, educaţia nu ucide barbarul, înapoiatul din noi, ci doar copilul din noi.

Când ajungi să inţelegi lumea, să te descurci în meandrele ei, constaţi că sufleteşte nu mai eşti un copil.

Si când nu mai simţi ca un copil… înseamnă că ai murit de mult.

În afara cetăţii descoperim un portal de zidărie. E singurul din întreaga Dobroge care a mai rămas în picioare.

Ei bine, se pare că nici acesta nu este un portal construit ca atare, ci doar un zid prăbusit după un capriciu al său şi din care a rămas arcada pe care o vedem azi în colţul de nord-est al cetăţii.

/Cius2/img_6430-jk.jpg

Într-un teatru antic se adunau la spectacolele lirice câte 25 000 de privitori, astăzi doar un meci de fotbal mai putând strânge atâta omenire dimpreună.

Cultural, nu am progresat prea mult…

Oare printre aceste ruine ne-am putea imagina forfota concretă a vieţii de cetate?

Poate o şedinţă plictisitoare a adunării poporului, în bazilică, mai la umbră, sau în mai încăpătoarea agora?

Poate fofilarea de la paza obştească din turnuri şi ziua petrecută lângă grămezile de legume din piaţă? Sau mai bine la umbra sălciilor de la Dunăre, după ,,toana” de pescuit de peste noapte…

Greu de imaginat ceva aşa de plăcut, devreme ce pe noi ne apasă drept în creştet soarele nemilos al unui început de toamnă…

Mai parcurgem încă o dată strada principală a cetăţii, cea care odată şi odată a fost o alee a colonadelor.

Cum nimic nu mişcă în jur, ai putea crede că doar roua va fi ros lespezile străzii şi capetele coloanelor până la cotor.

,,M-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile care se fac sub soare şi iată: totul e deşertăciune şi vânare de vânt…

Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu e nimic nou sub soare.” (Eclesiastul)

/Cius2/img_6434-jk.jpg

De la Ceatea Tropaeum Traiani facem drumul întors până în localitatea Ioan Corvin.

Asfaltul de DN3 e neted ca-n palmă, iar coborârile şi urcările lungi ca un ,,montain russe” nebrevetat.

În zona asta izolată din sudul Dobrogei se prind doar două posturi de radio: ,,Radio Trinitas” şi ,,Rock FM”.

Cu toate că urmează să mergem într-un spaţiu reprezentativ pentru religiozitatea Dobrogei, sau chiar a întregii ţări, alegem să ascultăm un electrizant ,,Jump” cu Van Halen.

Dăm din cap în acelaşi ritm, de parcă am trece peste gropi şi hopuri.

Băgăm muzica mai tare şi, păcat că masina nu e decapotabilă, ca să putem ridica mâinile în sus, ca pisicuţele alea ,,crazy” din clipul lui Aerosmith.

Ca şofer, eu ar trebui să fiu blonda care fura ochelari din market…

/Cius2/img_6436-jjjj1111.jpg

MÂNĂSTIREA ,,PEŞTERA SFÂTULUI APOSTOL ANDREI”

În Dobrogea au sosit dinspre nord cele mai neaşteptate seminţii şi neamuri.

Destul de puţine paşnice, coborâte din munţi pentru ca întinderile să le îndestuleze foamea, venite din stepe spre o mare care să le potolească setea…

Multe doar cu gândul jafului şi distrugerii.

Şi tot în Dobrogea au venit dinspre sud alte popoare, de data aceasta cu vocaţia întemeiarii, sau cu cea a artei.

…Şi un singur om, bătrân şi singuratic, mergând pe jos şi aducând pentru toţi cei de care am amintit, un alt sens al vieţii: o credinţă.

Dincolo de Ioan Corvin vedem o intersecţie abia în ultima clipă, aceasta fiind punctată discret în colţul din stânga cu o cruce în formă de ,,X”.

Deducem uşor că aici începe drumul de acces apre Mânăstirea ,,Peştera Sfântului Apostol Andrei”.

Mergem dealungul unui pârâiaş, mai întâi ridicând câteva boturi de deal, apoi străbătând o pădure răcoroasă, în cele din urmă debuşând într-o minunată şi nemaisperată poiană.

De formă pătrată, luminişul e tăinuit din toate părţile de pădurea cu frunzişul lăsat în jos, până la firul ierbii.

Fire speculativă, apreciind totdeauna prin comparaţie, găsesc că imaginea de ,,lac verde” se aseamănă într-o oarecare măsură cu peisajul de ilustrată al Lacului Sfânta Ana.

Biserica are pe frontispiciu icoana Sfântului Apostol Andrei, totdeauna alături de crucea sa, cea care îl face oriunde inconfundabil, indiferent de talentul de portretist al pictorului.

E o zi cu o vreme deosebit de frumoasă, o duminică cu numeroşi pelerini veniţi la slujba de liturghie.

Difuzoarele din exterior redau galsurile călugarilor ce recită ori căntă la litanie.

Unii credincioşi ies din biserică cu o oarecare sfială, se întorc cu faţa spre altar şi mai trasează prin aer câteva cruci ample, ca sportivii care încheie cu bine un exerciţiu la aparat şi punctează finalul cu o reverenţă oarecum tehnică.

Apoi brusc devin guralivi şi străbat aleea cu aerul fotbaliştilor acelora ce se îndreaptă spre vestiare aplaudând cu mâinile deasupra capului.

/Cius2/img_6443-jk.jpg

Andrei a fost mai întâi ucenicul lui Ioan Botezătorul, iar acesta, recunoscându-l pe Mesia în persoana lui Isus, i-a recomandat bătrânului pescar să-L urmeze ca apostol.

La Sinodul Apostolic din anul 49-50 ce a avut loc la Ierusalim, Apostolii au tras la sorţi pentru a decide unde merge fiecare să propovăduiască noua religie.

Apostolului Andrei i-a revenit Dobrogea.

După ce l-a însoţit pe Apostolul Petru, fratele său, în Asia Mică, Apostolul Andrei a venit în Peninsula Balcanică şi apoi în Dobrogea.

Spre sfârşitul vieţii s-a întors în Grecia, unde a consolidat comunităţile creştine înfiinţate de Apostolul Pavel.

Şi-a aflat sfârşitul în oraşul Patras din Pelopones, fiind martirizat pe o cruce în formă de ,,X”.

Cu un cât de mic simţ al realităţii, Apostolul Andrei trebuie considerat creştinător al pământurilor româneşti şi nu neapărat al poporului român.

Un argument, poate speculativ, ar fi numele primilor creştini dobrogeni ajunse până la noi, numele martirilor de la Halmyris, Niculiţel şi Axiopolis sunt mai degrabă greceşti şi nu getice, latine ,ori scite.

Intrarea în Peştera Sfântului Apostol Andrei.

/Cius2/img_6447-jk.jpg

Intrăm în peşteră şi primul impuls e să cercetăm locul, să identificăm ,,patul” scobit în peretele de calcar, unde sfântul se odihnea după îndelungile peregrinări pentru propovăduire.

Apoi aşteptăm o vreme să rămânem singuri, ca fotoreporteri, pentru a reuşi câte o fotografie fără cineva în preajmă, iar ca pelerini, pentru un gând pios.

În pădurea din jurul peşterii ies la lumina zilei nouă izvoare cu apă tămadăitoare. Mai jos ele îşi alătură apele formând pârâul Cuzgun, nume care în limba turcă înseamnă ,,Porumbel”, poate o aluzie la botezul săvârşit aici primilor creştini dobrogeni: Innul, Rimmul şi Pimmul.

În vremea ce a urmat Apostolul Andrei a hirotonisit şi mulţi preoţi aici, cât şi în cetatea Tomisului.

Peştera Sfântului Apostol Andrei, unde fiecare încearcă, uneori cu paşi şovăielnici, să ajungă de la geologie la teologie.

/Cius2/img_6448-jk.jpg

CETATEA ALTENUM (ALTINUM)

În localitatea Băneasa centrul satului este pavat cu granit. Recunoaştem locurile pe unde am oprit acum doi ani pentru a întreba de drumul spre Canaraua Fetii.

Tot atunci văzusem şi un indicator pentru Oltina şi reţinusem că până acolo ar fi cam 6km.

Mare greşeală: găsim repede indicatorul şi vedem că până în localitatea de pe malul Lacului Oltina vom merge 16km.

Între timp Andrei vorbeşte la telefon cu domnul Neacşu, profesor de istorie în Oltina, acum ieşit la pensie. Într-o convorbire anterioară ne promisese că dacă vom ajunge în zonă, va merge cu noi să ne arate cuptoarele romane de ars ceramică şi Cetatea Altenum.

Îl luăm pe domnul profesor din faţa blocului din centru şi împreună ţinem drumul înainte, spre Dunăre.

Pentru a vedea cuptoarele (de fapt bizantine, din sec. 4-6) de ars cărămidă trebuie să intrăm în gospodăria din marginea satului a doi bătrâni.

Îi găsim în grădina din faţa casei aşezând glugile de hlujani şi ascultând slujba de duminică la aparatul de radio de pe fereastra casei. Adică cel de-al doilea post, Radio Trinitas.

Ne povestesc plini de obidă cum ieri au trecut printr-o mare cumpănă. Un roi de albine rebel a evadat de la prisaca unui vecin şi s-a năpustit în curte, peste ei.

Au reusit să se refugieze în casă, dar li s-au umflat feţele de la înţepături şi, mai rău, măgăruşul lor nu a supravieţuit atacului albinelor.

/Cius2/img_6455-jk-jjkk.jpg

Stravechile cuptoare de ceramică zac într-o totală uitare chiar în spatele casei celor doi bătrâni. Greu să le găseşti de unul singur!

/Cius1/img_6456-jk-jjj111.jpg

Mergând spre Cetatea Altinum trebuie în primul rând să ne dezbărăm de prejudecăţile pe care le predispune repetiţia, vizitele anterioare la atâtea alte cetăţi îngropate în uitare.

Călătorul mai atent şi mai avizat poate sesiza în Dobrogea rivalitatea între geografie şi istorie.

O excursie pur geografică se reduce de cele mai multe ori la o activitate fizică, la sport.

Iar privită altfel, aceasta poate fi un fel de chiul de la ,,chinul” pe care îl presupune perceperea unor ruine, plămădirea poveştii lor din informaţiile dobândite încă de acasă.

Istoria se naşte din acţiune şi durere omenească, geografia e inumană şi senină.

Timpul e viu, spaţiul mort.

Geografia se poate reprezenta printr-un desen şi astfel îşi este suficientă sieşi, pe când istoria cere şi părerea şi participarea noastră. Cere identificare, recreare, retrăire…

De la ultimile case din Oltina mai urmăm o vreme un drum pietruit.

Ruinele castrului roman Altenum (denumit astfel pentru a-l deosebi de localitatea Altinum din nordul Italiei) le găsim pe promontoriul Dealului Măciuca, castru ridicat ca şi în cazul celorlalte cetăţi ale ,,limesului” deasupra malului dunărean.

Aici au fost descoperite monede din vremea lui Diocleţian şi Constantin cel Mare, cărămizi inscripţionate cu numele legiunilor care apărau partea aceasta de ,,limes”, unele din aceste scriei fiind datate din anul 100d.Hr.

Săpături arheologice la Altenum.

/Cius1/img_6085-jk.jpg

Andrei merge împreună cu domnul profesor să stabilească din privire conturul valului de pământ care apăra cetatea dinspre uscat.

Mă aşez pe un cub mare de piatră cu feţele bine îndreptate, dar ulcerate acum de o pată de licheni gălbui.

Încerc să-mi liniştesc pentru o clipă paşii, răsuflarea, privirea. E linişte… Apoi de undeva din iarba se aude ţârâitul unei lacuste, care pune şi mai bine în valoare liniştea asta uscată, ca de templu asteptând decizia zeului invocat.

Ochii îmi cad pe o friză de piatră reprezentând o crengă de viţă de vie şi care stă aşezată chiar în faţa mea.

/Cius2/img_3278-jjj111.jpg

Revenim la Oltina şi înainte de despărţire vorbim cu gazda noastră despre posibilitatea de a merge împreună şi la Ceataea Sucidava, de pe celălalt mal al Lacului Oltina.

Desfacem harta şi constatăm că aventura aceasta ar necesita înconjorul lacului pe un drum pietruit, mai prost şi mai lung decât cel pe care am venit 16km de la Băneasa la Oltina. Plus drumul de întoarcere pentru domnul profesor.

MÂNĂSTIREA DERVENT

Dobrogea nu e numai un colţ de ţară. Pentru câţiva oameni ea a devenit o profesie, însă pentru cei pe care îi vom afla noi pe aici, Dobrogea a devenit un destin.

Mânăstirea Dervent nu trebuie să o cauţi prin păduri şi poieni ascunse.

Ea îţi iese în cale deîndată ce cobori dealurile şi în faţă ţi se deschide oglinda Lacului Bugeac.

Şi tocmai pentru că se află lângă drum, incinta mânăstirii e străjuită de ziduri ca de cetate, de data aceasta ziduri mult mai noi, iar intrarea se face printr-o poartă de lemn monumentală.

/Cius2/img_6459-jk.jpg

Din tradiţia locului s-a aflat că prima mânăstire de pe aceste meleaguri sudice ale Dunării a fost construită în sec.11.

Aceasta a fost distrusă de către pecenegi în anul 1036, la marea lor invazie prin aceste locuri de margine ale imperiului bizantin.

După preluarea Dobrogei de către administraţia română în anul 1879, atenţia bisericii este atrasă de câteva vechi cruci de piatră, care în timp se dovedesc vindecătoare de boli şi care, după cum remarca parintele Anastasie Negară, ,,sfintele cruci nu sunt puse de mână omenească, ci crescute singure din pământ”.

Actuala Mânăstire Dervent este reînfiinţată în anul 1923, iar după o perioadă în care ea a fost închisă (în vremea comunistă), în anul 1990 părintele Elefterie Mihail o reaşează în salba mândrelor mânăstiri dobrogene.

Dealtfel, în limba turcă ,,Dervent” înseamnă ,,trecere peste ape”.

În paraclisul lipit de peretele nordic al bisericii se află ,,Crucea tămăduitoare” şi, o mare surpriză pentru mine, lăngă cruce odihnesc moaştele sfinţilor martiri de la Halmyris, Epictet şi Astion (martirizaţi la 8 iulie 290 d.Hr).

Legenda crucii care creşte din pământ spune că odata, lângă ea a adormit un cioban surdo-mut din naştere, pe numele lui Ionică Dima.

Acesta s-a trezit speriat atunci când a auzit clopotele bisericii şi cu şi mai mare uimire l-a privit lumea când ciobanul le-a povestit cu glasul său toate cele întâmplate.

Apărută miraculos din pământ, piatra de leac nu şi-a încetat nicio clipă lucrarea.

În prezent crucea tămaduitoare se află sub acoperământul de marmură al unei mese ritualice.

În spate se văd sicriele cu moaştele a trei martiri creştini.

/Cius2/img_6466-jk.jpg

Pentru a te ruga în faţa sfintei cruci de piatră, trebuie mai întâi să îngenunchezi pe o pernuţă anume aşzată acolo şi să treci mâna dreaptă prin lăcaşul strâmt tăiat în geamul de protecţie.

În acele clipe am gândit că şi îndoiala e un păcat şi că rugăciunea mea ar fi pentru iertarea păcatului de a înţelege credinţa mai din exteriorul ei şi nu, cum e firesc, dinlăuntru…

/Cius2/img_6463-jk.jpg

In curtea mânăstirii, de data aceasta într-o capelă deschisă, se află o altă cruce tămăduitoare, cea destinată vindecării animalelor.

Se pare că aceasta a fost vandalizată în vremea ocupaţiei turce, fără ca acest lucru să-i pricinuiască o scădere a puterii.

/Cius2/img_6467-jk.jpg

Liniştea mânăstirii e dăruită pe întreaga întindere a curţii cu sculpturi de piatră de o rară fineţe şi expresivitate.

Astfel locul îndeamnă la meditaţie…

Privesc un calugăr bătrân care calcă cu multă îngrijire pe aleea cu pietriş alb. La piciorul drept poartă o gheată cu talpa mai groasă, o înălţăminte medicinală, lucru care cere o dată în plus respect şi compasiune.

Apoi un frate mai tânăr trece pe lângă bătrân, parcă fără să-l vadă, şi simţămintele se schimbă brusc.

Totuşi asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a dat darurile vieţii să ne bucurăm de ele şi nu să le dispreţuim.

Astfel asceza se pune împotriva vieţii şi nu în slujba ei. Chiar disperarea e mai plină de viaţă decât canonul religios care încearcă să o mântuiască.

Graba cotidiană e benefică doar pentru faptul că amănă descoperirea absurdului, a lipsei de certitudini pentru visele noastre de viitor.

,,Gânditorul” de la Mânăstirea Dervent.

/Cius2/img_6469-jk.jpg

CETATEA PĂCUIUL LUI SOARE

Graba nu e doar benefică, ci uneori e şi imperios necesară.

De la Mânăstirea Dervent mergem mai puţin de 1km până la marginea unei păduri, loc în care se deschide spre dreapta un drum pietruit, însoţit îndeaproape şi de un canal de irigaţie.

După primele două gropi înţelegem că nu vom putea merge cu maşina până la locul unde se trece cu barca la insula Păcuiul lui Soare.

Înaintăm o vreme pe drum fără să fim siguri dacă e cel pe care îl dorim. Din urmă ne prinde un bătrânel care face slalom printre gropi cu un scuter cam de aceaşi vârstă cu el.

Ne confirmă că suntem pe drumul cel bun, după care dispare după un nor de fum.

Uneori Dumnezeu îşi alege îngerii şi dintre motociclişti…

/Cius2/img_6470-jk.jpg

La capătul drumului, după mai bine de 3km, aflăm cocoţată pe o terasă de sub deal o casă modestă, adăpost al paznicului de la situl arheologic.

/Cius2/img_6477-jk.jpg

Tot aici ne înţelegem cu un băiat să ne treacă braţul de Dunăre cu barca şi după o oră, o oră şi jumatate, să vină să ne aducă înapoi.

,,Luntrea lui Caron”.

/Cius2/img_6520-jk.jpg

Păcuiul lui Soare e o insulă de pe Dunăre de circa 6km lungime.

În capătul din aval se întâlnesc ruinele unei cetăţi medievale timpurii, construită între anii 972-976, sub împăratul bizantin Ioan Tzimiskes.

O parte a zidului de incintă, care acum are un capăt cufundat în apele Dunării.

/Cius2/img_6504-jk.jpg

Ceea ce uimeşte la această cetate este că ea a fost ridicată pe o fundaţie construită din trunchiuri de stejar. Asta deoarece fundul nisipos al insulei nu ar fi permis aşezarea blocurilor de piatră direct pe nisip.

Resturi din structura de lemn a fundaţiei se mai pot vedea şi în ziua de azi.

/Cius2/img_6507-jk.jpg

Cetatea avea rolul de bază militară a flotei bizantine de la Dunăre, dar şi de apărare a vadului de trecere a Dunării, loc care se numea, după cum am văzut, Dervent.

/Cius2/img_6516-jk.jpg

Cetatea va suferi o primă distrugere în timpul marelui atac al pecenegilor asupra Dobrogei din anul 1036.

În aceeaşi vreme a fost distrusă şi fortificaţia militară de pe Dealul Dervent, din dreptul insulei.

Vechile ziduri ale cetăţii par acum un baraj ridicat în calea apelor, iar în preajma lor se formează anafoare puternice, zgomotul apei parând al unui pârâu de munte.

/Cius2/img_6508-jk.jpg

Există presupuneri conform cărora cetatea de la Păcuiul lui Soare ar fi enigmatica Cetate Vicina, cea din care a fost adus la Curtea de Argeş episcopul Iachint şi investit ca primul Mitropolit al Ţării Româneşti în anul 1359.

Alte presupuneri situează Cetatea Vicina la Noviodunum, Isaccea.

Sapături arheologice la Cetatea Păcuiul lui Soare.

/Cius2/img_6491-jk.jpg

Povestea spune că în vremea Cetăţii Vicina trăia prin aceste locuri dobrogene un tânăr chipeş şi care avea nume de floare, Leandru.

La lumina unor nopţi de vară voinicul se îndrăgostise de o prinţesă nespus de frumoasă care trăia în cetatea din mijlocul apelor.

Seară de seară flăcăul trecea înot braţul de Dunăre, chemat de pe ziduri de lumina de la felinarul prinţesei Hero.

Se mai spune că în una din nopţi, înainte de a se isca o furtună, frumoasa Hera, îngrijorată că Leandru ar hotărî să treacă apa, stinse felinarul şi se porni să asculte.

Tresări la clipocitul apei şi, speriată, aprinse din nou lumina ,,farului”.

Povestea se termină rău, aici voi mai adăuga că în serile cu atmosfera ca de furtună, pe insulă se văde un întreg cer de steluţe mişcătoare… /Cius2/img_6518-jk.jpg

În Dobrogea trecutul te întâmpină doar sub formă de ruine.

Ruinele nu te vor învăţa niciodată aici istorie, în schimb ele îţi vor arăta ce înseamnă răbdarea pietrei.

Dobrogea veche există doar prin ce spunem noi despre ea. Ea despre ea nu spune mai nimic.

În Dobrogea e ca în tabloul lui Goya, în care o mână scheletică zgârie cu degetul lung în ţărâna arsă de soare: ,,Nada”.

Adică: ,,Nimic”.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

3 comentarii laDobrogea de Sud: călătorie pe o margine de fostă lume (3)

  • Andrei Raftopol

    Sa demolam un mit eronat (interese de propaganda nationalista) :

    Sf.Ap.Andrei (Andreas pe greceste, Andrei e pe ruseste -iar slavii inca nu venisera) n-a fost crestinatorul „poporului nostru”, ci doar primul care a adus (propovaduit) credinta crestina pe ACESTE MELEAGURI (actuala Romanie) –poporul roman(esc) inca nu exista, acolo fiind un amestec geto-greco- (apoi roman-bizantin-&migratori). /// Iar martirii de la Niculitel erau GRECI, biserica ortodoxa greaca chiar i-a revendicat, pe buna dreptate. La fel si cu Casian /// NU-S AI NOSTRI, noi inca n-aparuseram.

  • O descriere care pe langa multa istorie, are multe idei de valoare profunde ale autorului:
    -” Două trăsături definesc eroismul: sinceritatea şi seriozitatea. Rezultă de aici că eroii sunt naivi şi rigizi.”
    – „Graba cotidiană e benefică doar pentru faptul că amănă descoperirea absurdului, a lipsei de certitudini pentru visele noastre de viitor.”
    -„Geografia se poate reprezenta printr-un desen şi astfel îşi este suficientă sieşi, pe când istoria cere şi părerea şi participarea noastră. Cere identificare, recreare, retrăire…”
    -„Ruinele nu te vor învăţa niciodată aici istorie, în schimb ele îţi vor arăta ce înseamnă răbdarea pietrei.”
    care te lasa sa reflectezi mult timp dupa ce ai terminat lectura jurnalului. Un jurnal scris cu pasiune si sudoare, pentru care eu personal, iti multumesc.
    Si sa stii ca asemeni Dobrogei, Goya cel adevarat e cel de dinainte de Pinturas Negras.

  • Popa Dan

    Felicitari pentru jurnal ! Istorie dobrogeana si umor fin.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*