QR Code Business Card
Articol postat de

Ostrovul Diavolului (1)

Doi motani negri ca bezna miezului de noapte par a voi să se împungă, ridicaţi cât mai înalt pe picioarele de din faţă. Apoi scâncetele ca de prunc sfârşiră scurt, printr-un scelălăit mai apăsat, dar parcă înnodat.

De unde, Doamne, iartă-mă, au venit cotoii ăştia în pustietatea mea?! Şi Moş Boboc privi, îndreptându-se de şale, spre culmea ondulată a dealului Beştepe, spre popina vechii cetăţi Salsovia şi la Prislavul abia zărit spre miază-noapte. Depărtarea se întindea spre tot locul…

Peste vreme ochii bătrânului se dăduseră doar spre vederea sălbăticiunilor bălţii. Îndrăgea primăvara, cănd cloştile de toate neamurile îşi scoteau puii în lume şi se bucurase în câteva rânduri când, în lupta dintre vreo lişiţă şi câte o ţarcă hoaţă, pasărea apei, în ultima clipă, se întorcea pe spate, prindea duşmanca de gheare şi o trăgea spre adâncuri… totul înfăptuindu-se ca o dreptate venită parcă de sus…

Şi la fel de uimit fusese atunci când de împrejmuirea sa necăutată de nimeni se apropiase un cal alb ca laptele, dând din cap şi fornăind, poate bucuros şi el de aflarea unui om într-o asemenea pustietate. Îl ademenise în cele câteva dăţi cu bucăţi colţuroase de zahăr candel, cristate limpezi, care îi trezeau bătrânului fiori vechi, din scurta vreme când ţinuse în mâinile sale o comoară aievea, din aur şi pietre scumpe.

Apoi el nici n-a mai avut inimă să încerce dulceaţa bulgărilor limpezi… Dar lasă, la toamnă va merge din nou la Mahmudia ca să schimbe la prăvalia turcului o coşniţă de gutui galbene pe zahărul înnodat în pumnetele de in curat.

La toamnă livada din Ostrov va fi din nou un potop de fructe. Şi gândul la Ostrovul său îi umplea de fiecare dată sufletul de bucurie. Cum îi dăruise lui bunul Dumnezeu acest colţ de rai… şi cum nu reuşise să primească de la oameni nici palma de pământ care i se cuvenise ca veteran de război!…

Dar şi aici darul primit avusese un preţ: blestemul singurătăţii, dar mai ales cumplita anatemă a întruchipării diavolului…

În acest ţinut al Buhazului, dealurile se înşiră spre miază-zi, ba chiar pătrund în nemărginirea stuhărişului, trecând, parcă, pe sub apele Sfântului Gheorghe.

Abia iţit dintre stufuri, Ostrovul însoţeşte apele Dunării pe malul lor stâng pe mai bine de o mie de paşi. Malul dinspre braţul de Dunăre e cuprins de o permanentă nelinişte, anafoarele foşnitoare trădând stâncile de sub luciul apei.

Taina grădinii şi a pomilor roditori de pe insula de la marginea intinderii de stuf e ţesută mai degrabă de închipuirea oamenilor decât de faptele timpurilor de demult.

Aflase şi Moş Boboc câte ceva din povestea locului, şi asta în scurta vreme cât trăise şi aici printre oameni şi când aceştia îl crezuseră şi pe el om, asemenea lor.

Se spunea că în cumplita iarnă a anului 1812, când armata împăratului Napoleon se întorcea învinsă de gerurile stepelor de dincoace de Moscova, aici, la Prislavul Vechi, ajunsese, nu se ştie cum, un maior francez urmat ca o umbră de ordonanţa sa, de acelaşi neam cu el.

Boala, rănile comandantului de oşti îi obligară pe cei doi străini să ierneze în sat, ca două paseri rupte de cârd. Vremea mai bândă şi frumuseţea locurilor ieşite în primavară îi vrăjiră pe străini.

Nimic nu e nou sub soare şi aceşti oaspeţi nu erau nici ei primii sosiţi aici, între dealuri şi ape. Poate cu o mie de ani mai devreme, locurile îl fermecaseră în acelaşi fel pe sălbaticul Sviatoslav, prinţul rutenilor kieveni. După victorii în faţa împăraţilor bizantini ai vremii, acesta îşi rostuise palat la Cetatea Prislava, dar se bucurase pentru puţină vreme de linişte, dinspre stepe venind peste el alţi şi alţi sălbatici şi Sviatoslav pieri aici sub securea lui Curia, căpetenia din neamul pecenegilor.

Franţuzul se dovedise a fi om priceput, cu ochi de gospodar. Trecu peste ape şi lucră pământul Ostrovului cu tragere de inimă, astfel că din prima vară avea să umble printre cuiburi de fasole oloagă, de domade şi de alte neamuri de legume. Pe mica ridicătură dinspre miază-noapte alinie tulpini firave de piersici, de prune armeneşti, de meri şi gutui.

Vremea trecu şi atunci când luntrea unor pescari împinşi de curiozitate trase la malul măturat de vâltori, tăcuţii oameni ai apelor aflară un bătrân albit cu totul şi cu o privire de sălbăticiune scoasă din cuib.

După socotelile lipovenilor starostele Ostrovului ar fi trebuit să numere ca la vreo sută patruzeci de ani, alţii găsind de cuviinţă că de fapt fraţuzul cel vechi murise de mult, ăstălalt fiind, de fapt, un nemţ, parcă Fraţ, şi de aici potrivirea.

Locul de la marginea întinderii de ape, de plăvi şi de stuhăriş căzu pentru o vreme în uitare şi în pustiire.

Mult mai încoace, pe o vreme de ceaţă lăptoasă, pescarii desluşiră în capul de sus al Ostrovului o arătare cu chip de om, dar mic şi spân, batrân, şi totuşi subţire să-l cuprinzi într-o mână. Râdea cu icnete ca de prunc şi lipovenii puteau să jure că pe Ostrov văzuseră atunci chiar pe diavol, care aştepta ca ceaţa şi anafoarele să-i arunce pe nisipul pritocit de valuri barcazurile ori ceamurile marinarilor străini de capcanele locului.

După toate acestea, în unele seri petrecute la focul dintre sălciile scorburoase, întărâtaţi de votcă ori spirt, lipovenii povesteau, încă cu spaimă în glas, cum unii dintre ei mai trăseseră încă odată la malul Ostrovului, pe vreme bună, să se încredinţeze poate că totul fusese doar o părere nascută din neguri…

Se încurajaseră unii pe alţii, vreo patru-cinci zdrahoni bărboşi şi cu braţele cât carboavele, şi o ţinură drept spre coliba de crengi şi paie lipite. Şi deodată parcă se facu întuneric catran, şi când dădura în lături uşa de stuf… văzură ghemuit lângă peretele de lut pe Satana în păr, cu ochi subţiri şi verzi, ca de pisică.

Mergea vorba că arătarea, nu se ştie prin ce mesteşug, atrăsese pe Ostrov pe băieţii popii Isidor de la Jurilovca. Le făcuse felul, îi împinsese în sorburile apei şi le păstrase doar lotca lor verde, pe care multă vreme o văzuseră cu toţii săltată cu chila pe mal.

Mai povesteau unii că odată, pe Dunăre, dincolo de cârligul Mahmudiei, traseseră o altă spaimă soră cu moartea… Vazură săltând pe curent un înnecat cu faţa în jos. Apoi înţeleseră că mortul venea chiar spre luntrea lor şi când acesta părea să le şteargă pântecele negru de catran al bărcii, deodată se sculă din apa şi se apucă cu mâinile ca nişte ghiare chiar de copastia dintre strapazane.

Încremeniră de groază când îl recunoscură cu toţii pe diavolul din Oastrov, cu ochii lui subţiri şi verzi. Şi poate că le era dat să nu scape nici ei teferi, dacă unul mai deafirea nu-l miruia pe mort cu o babaică drept în creştet.

Moş Boboc ştia sau nu ştia toate povestile astea născocite doar de minţile sălbăticite de spirt şi de credinţă habotnică ale pescarilor lipoveni. Poate chiar nu le aflase, căci iată ce avea să i se intâmple şi lui…

La începuturi, când deabia ajunsese ca fugar pe aici, pe sub dealurile Beştepelui, oamenii îl binecuvântară cu înţelegerea necazului lui, ba chiar îi dădură să mănânce din bucătura lor: pită neagră, grea, tare-chitan, dar dulce şi gustoasă. Şi peşte de tot felul, în fiertură ori prăjitură.

Şi el se rugase de ei să-l primească în luntrele lor, să-şi muncească cinstit înghiţitura. Deprinsese trasul rame, cam greu, ce-i drept, lingându-şi palmele zdrelite, cum îşi linge câinele o rană. Învăţase şi meşteşugul sculelor de prins, al motoroagelor şi plăvalelor. Se obişnuise cu graiul lipovenilor, care ziceau năvoadelor când voloace, când tifane… când oade, când orie…

Pe Ostrov ajunsese mai târziu, prin vară, mai mult chemat de mulţimea de flori văzută încă de pe ape. Pe mal roiuri de musculiţe jucau în razele asfinţitului.

Mângâie în trecere sfioasă pâlcurile de miliţele şi ciucuşoară, recunoscu lănţişoarele atârnate de lăuruscă şi lejnicioară şi simţi că se curăţă pe suflet cu parfumul de levănţică albastră şi de busuioc, mirosuri dulci şi suave ca apa de odicolon. În rest peste tot locul buruieni de diferite neamuri.

Dar astea ce neam de flori or mai fi?! O crestuţă de cocoş viorie la chip. Trase în sus de rujer şi ridică de pe pământ o grămădire de cârcei de fasole, unii abia cu flori, alţii deja cu păstăi verzi ori pestriţe.

Recunoscu şi florile albe şi rozalii ale cartofilor crescuţi singuri din samurastrele rămase în pământ de la un an la altul.

Copaceii de pe povârnişul domol de dincolo de culme, năpădiţi şi ei de şiragurile de volbură, îşi arătau promisiunea încă verde a rodului bogat din toamnă.

Îşi zise că aici nu lipseşte decât o mână de om vrednic…

Merse cu mâinle lăsate în jos ca nişte grape, stârnind de pe ierburi lăcuste şi alte neamuri de gângănii ţârâitoare.

Apoi, ca un Robinson de care încă nu se pomenise, se întoarse la mal, lângă luntrea verde a popii Isidor din Jurilovca.

…Şi într-o zi ploioasă se opinti de unul singur şi răsturnă luntrea ca pe un capac. Răzui nomolul cu o giugea de custură, apoi se apucă să o călăfătuiască pe la crăpături cu câlţi muiaţi în catran, pe care îi luase de la cherhanaua haholilor.

Zilele verii trecură ca o grabă…

Într-o dimineaţă răcoroasă, de toamnă timpurie, negurile subţiri parcă dansau pe apa moale şi grea, ca de plumb topit. Zorile abia mijeau. Ajunsese cu vreo jumătate de ceas mai devreme la locul de găsire cu pescarii lipoveni, şi asta din pricină că voise să încerce noua sa luntre, dar mai ales să se vadă că deunăzi fostul muntean devenise pescar de-al lor, că de… de-acum omul avea scula lui…

Lăsă babaicele să lunede slobode în strapazane şi-şi suci capul spre botul bărcii, să vadă locul de tras alături de lutrele egre, pline de plase rânduite pe căprării.

Întors din nou cu spatele, simţi atingerea uşoară de bărcile legate, urmată pe loc de urletele răguşite ale lipovenilor.

N-apucă a înţelege care să fie pricina spaimei, căci pe loc negurile albe şi subţiri de pe ape zvâcniră orbitor, după care un întuneric greu de tot, de nedus, îl grămădi pe fundul bărcii, pe grătarul de lemn sub care clipocea apa pătrunsă prin crăpăturile rămase necălăfătuite.

De pe mal, mulţimea sălbăticită de groază privea amuţită ca la un tablou, dealtfel unul nespus de frumos, cu o luntre verde ce se ducea la vale lin, apărând şi dispărând pe după trunchiurile negre şi pletele drepte ale sălciilor plângatoare, tablou în care acum oamenii nu vedeau decât cum necuratul se depărta încet, încă o dată învins, după ce cercase iară şi iară să năimească oamenii plini de credinţă…

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

9 comentarii laOstrovul Diavolului (1)

  • roscacoco

    wow… cini-i bre autorul ca mi-a mers la inima?

  • Dana

    Vreu continuareaaaaa. ….parca-i un roman polițist si abia aștept sa descopăr Ucigașul …Super ! Fantastic tatent ….al misteriosului prozator…bv lui!

  • Frumos!
    Astept cu interes continuarea.

  • george

    O poveste plină de suspans,în tonul misteterios al lipovenilor şi al fugarilor în tinuturile lacustre.
    O lectură altfel decît cele obişnuite ,cu ture sau plimbări în ţară sau afară,căreia abia îi aştept continuarea.
    Felicitări pentru modul în care ai conceput prezentarea întîmplărilor trecute,pline de mister.

  • Gigi Cepoiu

    Ma bucur ca ati citit povestea si mi-ar placea sa facem si o plimbare prin locurile descrise. La Piatra lui Boboc se ajunge pe un drum de caruta, plecand din satul Bestepe.
    Multumesc tuturor pentru aprecieri, si in special prietenilor dobrogeni, Adriana si Daniel!
    Iar Georege ne-ar putea trece cu barca pe Ostrov si ne-ar arata pe viu ce-s alea strapazane si carmace.
    Toate bune!

  • popa

    Feicitari Gigi sunt gata sa mergem acolo poate continuam povestea pe Ostrov ..Imi plac la nebunie povestile pline de mister si mai ales cele de pe apele ascunse ale deltei .Cu ani multi in urma mergeam pe canalul Crasnicol si ascultam povestile nemuritoare ale lipovenilor din zona sf. Gheorghe delta .

  • Ciocanel Nicusor

    Marca inregistrata: Conu Jiji….

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*