QR Code Business Card
Articol postat de

Piatra lui Boboc (2)

   Venise în ţinuturile astea de dincoace de Dunăre ca spre un tărâm al făgăduinţei. Se întâmplaseră toate aceste fapte cu mult timp mai înainte, pe când mai era încă tânăr şi în putere…

   …Tânăr părea a fi şi acest colţ de ţară şi îşi spuse că poate e bine să fie deopotrivă cu el. Că-i mai uşor de purces la drumul vieţii dintr-un loc nou pentru toată lumea.

   De la luptele cu turcii deabia trecură câţiva ani şi noua stăpânire din Dobrogea încerca să aducă aici români din Regat, să mai umple cu oameni pustietăţile abia dobândite.

   Dar românul-tot român… După apele mari din prima primăvară, văzându-şi arătura sub luciu, noii veniţi vândură loturile lipovenilor, după care plecară fiecare care încotro.

   Un al doilea val de împroprietăriţi se oprise între dealurile acoperite de păduri şi rariştile de pe Valea Slavei. Aici locurile erau bune: răcoroase vara şi ferite de vânturile iernii.

   Şi loturi de luat în stăpânire se găseau la Slava. Mai ales că sub noua stăpânire şi multe dintre case rămăseseră pustii. Case deafirea, muruite cu albastru subţire ca cerul şi cu frerestrele în cruce, ele de un albastru mai viu; case de lipoveni de ţarină.

   Oamenii îşi luaseră lumea în cap spăimântaţi de venirea dovedită a Antecristului, cel care mai întâi te aşează în rând şi te numără, apoi te trece într-un catastih ,, de stare civilă”. Şi asta nu e tot. Îţi pune pecete pe braţ, cu acul, ,,de vaccin de vărsat de vânt”, zicea el. E limpede ca ziua că bieţii oameni sunt astfel sortiţi focului gheenei. …Şi ăsta e deabia începutul sfârşitului…

    Petru al lui Boboc ajunsese la Slava în primăvară, înainte de arat. Plecase din satul său de sub măgurile Muscelului dimpreună doar cu nevasta sa, Sidonia. Dumnezeu nu-i bucurase încă cu copii.

   Se prezentase la primaria de aici, din inima Dobrogei cu sufletul plin de încredere, în mână cu livretul de veteran de război şi cu hâria de împroprietărire păturită mărunt şi pusă şi ea în livret.

   Primarul întinse cu palmele actele românului pe masa cu lacul scorojit şi tacu o vreme, părând că le citeşte pe îndelete. Foarte bine, totul era în regulă… Doar că oaspetele din Regat greşise adresa: aici era Slava Rusă şi el avea înscrisuri pentru Slava Cercheză. Şi foarte binevoitor îl lămuri şi pe om cum stau lucrurile: trebuia sa meargă dincolo.

   Merse dincolo. Aici primarul parea să nu mai fie atât de îngaduitor. Care pământ? În Cercheză de un an nu mai sunt loturi.

   Plecă descumpănit de la primărie şi umblă năuc prin satul la fel de pustiu, dar cu zarzări înfloriţi şi cu haturi nelucrate.

   Se gândi să ceară cuvânt de întărire de la omul bisericii. Popa îl ascultă cu luare aminte, păru că înţelege cumpăna în care se află omul ajuns ca în ţară străină şi se facu deîndată că tocmai caută o cale de ieşire din impas.

   …El ar avea ceva ogor… ba şi oleacă de viişoară… numai că nu prea sunt ale lui. Pasă-mi-te îi fuseseră lăsate în grijă de unii mai spărioşi…. Aşa că, dacă ar avea la el ceva bănişori, iar putea închiria şi la două hectare, un an-doi, până iese la liman…

   N-avu de ales. Plăti popii şi imediat acesta îl îndreptă şi spre o casă părăsită. În câteva zile putea privi şi arătura proaspată.

    Abia mai târziu avea să se limpezească de daraveaua în care se băgase cu popa. Mulţi dintre românii din regat se învârtiseră de acte de veteran şi iute veniseră aici, în Dobrogea, să-şi vadă pământul la care legea le dădea dreptul. Nu zăboveau în aceste părţi mai bine de o zi. Cei din satele astea, care mai aveau o lecuţică de cheag, primarul, preceptorul, notarul, popa, oamenii noii stapâniri, plăteau pe loc şi rămâneau cu acte pe pământ. De multe ori, celor mai proşti nu prea le mai dădeau nici bani… Iar cine dorea să rămână, rămânea cu chirie.

   Petru al lui Boboc asculta tacut şi se ruga Celui de Sus să nu i se întunece minţile şi să mai facă vreo nelegiuire. Nădăjduia că timpul le va rostui pe toate.

    Până a fi să strânga roada, în toamnă, trebuiau să treacă peste vara nespus de aprinsă. Cătară răcoarea codrului şi, dincolo de Ciucurova, pe drumul Nalbantului, aflară o vale nespus de frumoasă, cu pârâiaş care clipocea, şi însiţită de drum de car.

   În capătul din fund al văii găsiră o vărărie largă, alba ca laptele, dar nici ea călcată de multă vreme de oameni.

   Veni din nou cu nevasta încă de a doua zi şi se pusera să ridice un cuptor de ars var. Lemn se gasea din belşug, astfel că, odata focul aprins, trebuira să-l vegheze două-trei zile, până ce pietrele deveniseră parcă pufoase şi până ce totul se răcea ca să poată umbla la el.

   Puseră pietrele arse în coşniţe de nuiele, cât puteau duce cu spatele, şi o vreme umblară prin sate încă neştiute, aşezări de lipoveni, de turci, de bulgari şi de români. Var ars! Var ars! Lua lumea. Îl stingea cu apă, îl colora cu o mână de sineală şi-şi primeneau odăile. Şi casele pe dinafară.

    Banii strânşi le ajunseră pentru o vreme. Dacă nu mureau de foame până la strângere recoltei, tot era ceva.

   Se întoarseră în Culmea Carierei cu merinde pentru alte câteva zile, cu săpăligi şi drugi groşi de fier. De aceasta dată porniră să ridice un cuptor mai mare, dar nu mai ajunseră să mai puna foc sub el…

  Încă din prima zi se întâmplă ca o lovitura de drug să sune mai a gol. Vârî vârful îndoit, se opinti şi pietrele se năruiră ca de la un zid făcut de om. Se ridică până la borta rămasă căscată cu vreo două capete mai sus. Era ca o gaoace, un gol în inima muntelui, dar nu putu să priveasca pe fundul ei.

   Lovi din nou cu drugul şi bolovanii zidiţi anume se prăbuşiră spre dincolo. Se auzi atunci ca niste oale sparte.

   Se aşeză praful şi ghici cioburile unui oloi de lut, subţire în carne, dar destul de larg unde rămăsese întreg. Se temu de şarpe, dar tot se strecură pe o parte şi scurmă cioburile cu vârful îndoit al drugului. Zornăi ca de lanţ făcut grămadă.

   Strigă la nevastă şi când aceasta veni de la cuptor îl găsi alb de colb şi alb de spaimă. Ţinea în palmele făcute căuş pocale mici, de aur galben, şiraguri de zale prăfuite.

   O privea ca dus… şi femeia se sperie şi ea şi începu a plânge, aşa, ca din senin. Simţea că-i vine s-o trimită să aducă traista de merinde, dar vedea clar ca nu putea să vorbească…

    La adăpostul întunericului se întoarseră în sat, mergând prin păduri şi peste haturi de grqu verde, cu straiţa peste piept şi fiecare cu câte un drug cumpanit în mână.

   Nu dormiră neam, dar nici nu îndrăzniră să aprinda lampa. La lumina mai ştearsă a zorilor cântăriră totul cu ochii, cu mâinile tremurânde, cu sufletele răvăşite.

   Puseră deoparte două păhăruţe şi un lanţ cu un bob ca sămânţa de lubeniţă. Restul de pocale şi podoabe le legară strâns într-o năframă neagră.

   Ieşiră în ogradă şi cât femeia văzu că nimeni nu trece pe drum, bărbatul nălţă o scară pe spatele casei şi o sprijini cu grijă de streaşina de stuf. Cătă să scurme sub cuibul de berze, şi când femeia îi aduse bocceaua se porni un vacarm de tocănit de ciocuri, căci puii crescuseră otova cu păsările batrâne şi acum abia de mai încapeau în cuib.

    În zori porniră la drum. Mergeau cu inima strânsă, căci hotărâseră ca particica din avere pusă deoparte de la bun început să o vândă la Jurilovca, la gândul că numai kir Kalamidis, grecul care stăpânea cherhanalele de la Razim ar putea fi îndestul de avut pentru a le putea cumpăra aurul lor.

   Socotiseră bine, iar la tocmeală stăpânul de peşte îi tot îndemna să-i mai aducă şi alte odoare şi-i ischitea să-i spună de unde le au, doar aşa, ca să se poată înţelege şi valoarea lor ca artă, ori ca însemnătate istorică.

    Lucrurile merseseră bine, aşa cum socotiseră şi ei, iar acum se înturnau plini de speranţă, gândul pentru zilele ce vor urma stând numai la o cărucioară cu doi asini, lucru care le-ar mai spori învârteala cu varul ars.

   Acum spaima de hoţi le aducea de două ori mai multă nelinişte, pe lângă comoara de sub cuib, mai erau acum şi banii zoioşi de la chimir. Stăpânirea turcă fusese moale şi hoţii încă îşi mai vedeau de treaba lor şi sub noua ministraţie.

   Nu apucară să vadă telegeaua în ogradă şi nici să auda răgetele asinilor la orele fixe…

    Stătea pe prag şi bea tutun. Aştepta nevasta să vină de la slujba de duminică şi să plece împreună să vadă de găsesc cărucioară prin târg.

   Pe drum trecea un străin ducând de dârlogi doi cai maşcaţi şi ciolănoşi. Avea pantaloni largi, muscăleşti, vârâţi în cizme lungi şi curate, unse cu dohot. Străinul s-a uitat peste umăr, fără a-i da bineţe.

   Pentru o clipă fiorul de teamă rămase nenăscut. Apoi dinainte i se înfăţişă, mare cât un munte, parcă aceeiaşi întruchipare a călăreţului care tocmai trecea mergând dinaintea roibilor.

   Un braţ năpraznic îl zvârli în colbul ogrăzii…

   … Nu scăpase nicio vorbă despre comoara de care se interesa tâlharul şi când i se păru că aude ţipătul nevestii, văzu ca printr-un polog de ţânţari cum acuma încerca a-l ameninţa în alt chip: cu hamgerul la gâtul femeii.

   Nu putu vorbi, dar lasă braţul moale, a lehamite: îi va spune tot, îi va da tot aurul…

   Se mişca greu, dar duşmanul avea răbdare, încă mai şi rânjea pe sub mustaţa ca o buză de iepure şi ţinând femeia de păr. Era omul grecului de la Jurilovca, cel care încă mai ducea peştele la Kiev şi Odesa şi nu la Bucureşti, după cum ar fi trebuit, după legea nouă.

   Mulţumit, haholul deznodă năframa doar cu o mână şi cu dinţii, spre a se încredinţa că nu fusese amăgit….

   Stăteau fugari prin pădurea de tei de pe Valea Slavei. Altele erau grijile acum, mai năucitoare ca grija aurului…

  Necazul cu hoţii se terminase cum nu se poate mai rău. Facuse două crime. Odată când tâlharul nu se muţumise cu prădăciunea şi voise să-i facă şi felul nevestei sale tinere. Îl pălise la ceafă cu drugul adus de la varărie. Şi cea de-a doua crimă cu iscoada de la cai, atunci când voise a intra în curte. Pe acesta îl puşcă cu pistolul smuls de la brâul mortului celui dintâi.

   După două-trei zile coborâse singur la mânăstirea lipovenească de la Uspenia să ceară de mâncare la părintele Stanislav. Simţise nevoia să spună tot ce păţise, iar bătrânul stareţ se dovedi înţelegator şi omenos. Un frate aduse ceva de mâncare într-o boccea. Mai poate veni şi-n alte zile, dar singur, că-i lăcaş starovesc şi nu se cuvine cu femei.

   La următoarea descindere, în chilia cu miros de busuioc, de izmă şi de bureţi uscaţi îl aştepta plutonierul Chiorescu de la postul de jandarmi din Slava Rusă.

   Ca şi când nimic nu s-ar fi intâmplat, omul legii îi vorbi cu consideraţie, ca doi regăţeni prinşi cu oarece treburi prin aceasta lume străină. Treburi despre care, se pare, ei doi vor avea foarte multe de vorbit…

   La postul de jandarmi nimeni nu se atinse de un fir de păr din capul fugarului găsit în pădure. Apoi toţi au ieşit şi plutonierul i-a şoptit încet, dar răspicat, spre a fi bine înţeles. Îi va da vreme de socoteală: pentru crimă dublă îl paşte ocna de la Slănic, pe viaţă, dar nu se cuvine aşa ceva, el e om şi ar putea să-l facă scăpat. Mai ales că aflase de pricina neînţelegerii cu nelegiuiţii… Boboceo, spune tu cum să facem!…

    Se înturnară la Uspenia doar ei doi, pe doi cai frumoşi, bine hrăniţi, cai ai statului. Descălecara la mânăstire şi umblară să găsească femeia, dar mai ales comoara dosită într-o scorbură de prin preajmă.

  Cu comoara asupră-i omul aflat de partea cealaltă a legii îşi respectă cuvântul, dar deveni deodată aspru. Să nu te mai văd vreodată şi bine ar fi să nu te mai vadă nici alţi oameni. Executarea! Ra-ţi ai dracu de bandiţi şi de proşti!…

    Mai târziu s-a aflat că al lui Chioru de pe Lespezi, devenit Chiorescu la venirea în Dobrogea ca jandarm, ajunsese în cele din urmă tocmai în capitală, cu slujbă bună la Regimentul de gardă şi cu casă mare pe Calea Moşilor, cu slujnică adusă din satele lipoveneşti pe unde fusese cu serviciu.

   S-a dovedit încă o dată că totdeauna aurul iese la suprafaţă ca undelemnul din apă, apoi tinde să ajungă printre oamenii cei mai de sus. Dealtfel e împotriva firii să rămână banii la mâna săracului. Nu-i aşa?-i-ar perverti sufletul, natura sa curată, cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Mare noroc, sărăcia asta, pe capul lui!… Halal înzestrare!…

    O ţinu tot prin pădure, cum îi fusese porunca, pe lângă peştera de la Camena, pe lângă satul de bulgari întunecaţi la chip şi scumpi de tot la vorbă, pe lângă Eni Sale, Zebil şi Baş Punar, sate cu turci blânzi, din cei ce se roagă la dumnezeul lor în fiece zi a săptămânii, pe lângă Sarichioi şi alte sate de ruşi ori tătărăşti, de parcă aici se revărsaseră toate limbile Babilonului.

   Ţintea a-şi pierde urma prin stuhăriile şi plăvile plutitoare dintre braţele Dunării, unde nimeni nu mai e aflat în veci.

   De pe Dealurile Beştepe, ultimele înălţimi de dinaintea capătului pământului, privi jur-împrejur la nesfârşirea de ape, aşa cum nu mai văzuse vreodată. Nicio ridicătură, niciun drum, nimic…

   Totuşi băgă de seamă că nesfârşirea, infinitul ăsta, cât o fi el, nu e neapărat o întindere a pustiului. Nu i se aşternea în faţă nici nisipul fierbinte al deşertului, nici apa stearpă a vreunui ocean. Până la orizont stuful, gârlele, plăvile mişunau de viaţă.  Poate doar lumea oamenilor se sfârşea aici pe ridicăturile de piatră de la poalele dealurilor. Desluşi acolo o arie cu mulţime de forme făcute, pare-se, de mâna omului.

   În capătul bălţii de sub deal, baltă ce se lăţea până la primul braţ al Dunării, porni să afle ce e cu grămădirile de pietre, cu rădăcinile unor ziduri scorojite de vreme.

 Nu avea de unde şti că la începutul vremurilor aici strălucise ultimul templu păgân, lăcaş rostuit cu deznădejde de împăratul Licinius pe la anul 313, după ce fusese învins în luptă şi gonit de la Roma de un împărat şi mai mare.

   Iar când acesta din urmă dăduse legi de îngăduire a creştinilor, aici se sfârşea o altă lume, printr-un amurg al zeilor păgâni.

   Şi cum să-şi închipuie el că după alţi şi alţi ani locul acesta va pune la păstrare chiar numele său, şi că va fi ştiut de oameni ca Piatra lui Boboc.

  Acum zări printre ziduri un adăpost învelit cu lespezi bine rostuite, ca la un bordei ciobănesc şi care avea să se dovedească mereu mângâiat la intrare de soarele dinspre miază-zi.

   Căzu întunericul, ca o sălbaticie de care omul se teme după bucuria fiecărei zile. Poate că doar omul se va fi temut vreodată de noapte, căci balta trăia la fel de intens şi sub lumina de argint a lunii.

   La o vreme zorul nesuferit al ţânţarilor mai slăbi şi bolta cerului se înălţă rotundă ca un dom zugrăvit cu altfel de sfinţi: Rariţa, Crucea Ciobanului, Capricornul…

   Poate că e mai productiv să te apleci spre cunoaşterea sfinţilor şi ai altor religii, decât să te cuprinzi de comoditatea unei singure credinţe… Sub argintul lunii şi în foşnetul stuharişului, metafizica cerului înstelat făcea din el singura trestie gânditoare.

   O metafizică a căriu spaime îşi va dovedi cât de curând absurdul.

    Rămase să trăiască singur în adăpostul de piatră.

   Iarna se dovedi cu mult mai blândă decât o ştia el de prin părţile Muscelului. Balta nici nu apucă să îngheţe în acel an, locul ales de el dovedinduse un fel de du-te-vino parcă al tuturor neamurilor de păsări ţipatoare de pe pământ. Cum să suferi de singurătate într-o hărmălaie?…

   Banii de la cingătoare, împuţiţi şi plini de sozi uscaţi, îi deschiseseră pentru o vreme prăvălia turcului din Mahmudia, după care încercă să trăiască din peşte şi ouăle sălbăticiunilor.

   În cele din urmă ajunse să-şi încerce norocul şi cu pescarii lipoveni. Oameni ca şi el, săraci şi parcă mai aspriţi de munca lor grea, cu sufletele mai sălbatice şi minţile rătăcite de băutură şi vedenii.

    Descoperi Ostrovul, fascinat ca de un Eden abandonat de oameni, dar care a continuat să-şi ţină comorile ascunse sub vrejuri. L-a îngrijit cu drag, nebănuind blestemul cu care alţi oameni năimiseră frumuseţea locului.

   O păţise rău cu lipovenii lui, chiar atunci, în al doilea an, când, din cauza bărcii verzi, îl crezură şi pe el duhul necurat al pământului dintre ape.

   Şi el se retrăsese atunci printre ruine, să îmbătrânească în singurătate.

    Vremea trecu fără a mai ţine şirul anotimpurilor, zilele devenind otova unele cu altele.

   Nimeni nu se va mai fi ostenit să afle dacă cineva mai culege rodul de pe Ostrov, ori dacă mai priveşte bolta înstelată dintre ruinele de lângă ape…

   Şi ce mai conta o pieire măruntă, după ce, ca într-o apoteoză, aici veniseră spre a-şi afla sfârşitul poeţi care vor fi înşirat primele stihuri de iubire, împăraţii Valens şi Liciniu, care prigonisera pe creştini, sălbaticul Sviatoslav, prinţul rutenilor kieveni, Curia, căpetenia crudă a pecenegilor, maiori ai lui Napoleon, ori un întreg neam de musulmani eretici, alungat aici pentru a se stinge uitat de cei într-o credinţă.

    Şi Dobrogea aceasta apusă… Prinsă în hotarele unui sat universal, ea nu ar putea fi decât cimitirul uitat, cel ce închide în el capătul atâtor vieţi, unele arse până la scrum, lucru care naşte în orice povestitor o neostoită melancolie.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

3 comentarii laPiatra lui Boboc (2)

  • Adriana Nascu

    Cate taine ascunde Dobrogea noastra…..frumos scris, felicitari!!!

  • costel

    De fiecare data cand citesc cate un documentar, imi amintesc ca timpul se scurge intr-o directie pe care nu am reusit s-o strabat in totalitate de-alungul timpului si ca tainele locurilor din Dobrogea se lasa greu dezvaluita pentru ca istoria are mereu secrete adanci.
    Felicitari domnule Gigi, minunat prezentat!

  • simona

    Trecutul neamului nostru e ca informatia de pe un hard disk de mare capaitate care da disk error.
    Totusi, e bine ca ne raman povestile, povestitorii si, nu in ultimul rand, scriitorii.
    Anexez felicitari autorului !

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*