Muntii Pirin(1): Creasta Koncheto

5
2620

Timpului în care trăim ar trebui să-i reproşăm că ne împiedică, clipă de clipă, să ne bucurăm de frumuseţea vieţii, şi uneori chiar să uităm că ea mai există.

Rar, foarte rar, un apus însângerat ne mai aminteşte că trăim peste zi într-o lume fără cer.

Târziu, după ce stingem televizorul, ori închidem calculatorul, şi vrem să tragem o gură de aer curat în faţa ferestrei deschise, ne fulgeră gândul că am uitat definitiv misterul adânc al unei nopţi înstelate, ori şocul nelumesc al unei iubiri de mult apuse…

Şi astfel faptul de a avea imaginaţie e garanţia sigură a unei clipe de nefericire.

În schimb, nefericirea zilnică poate fi văzută ca incapacitatea de a fi contemporan cu propriile experienţe cotidiene.

Şi atunci ce facem? Încercăm să ne desprindem de pe această permanentă tangentă la real şi să ne afundăm în interiorul cercului. Să punem capăt unei aşteptări şi să ne punem la dispoziţia unor noi experienţe.

La dispozitia unor experienţe doar pentru noi. Gata cu existenţa asta doar de ghişeu de servicii pentru alţii: obligaţii profesionale, îndatoriri de familie, promisiuni făcute prietenilor…

Suntem dispuşi să tulburăm pentru o vreme echilibrul acesta lăuntric, un echilibru limpede, dar şi searbăd.

Vrem să ne încredem că încă mai avem organ pentru frumos, pentru peisaj, pentru miresme de floare, pentru trilul de păsări şi şuierul vântului prin brazi.

Vrem să simţim stânca aspră, asceza muntelui înalt, lipsit de viaţă, redus de soare şi ger doar la regnul mineral.

Şi acolo sus să înţelegem că moartea nu e atât de improbabilă, cum ne-am obişnuit să credem.

Să simţim că ni se usucă gâtul în mod cronic, până în străfundul rărunchilor, şi că e imposibil să mai putem înghiţii ceva vreodată.

Să mergem strâns, ca nu cumva muntelui să-i treacă prin cap să se scuture de noi, jucând alba-neagra cu prizele mişcătoare.

Să ne uimim, dar să nu ne îngrijorăm, că acolo, pe creasta din depărtare vom fi reduşi de la dimensiunea de oameni la aceea de furnici. Cu atât mai bine, iată, oamenii-furnici par să meargă şi pe pereţii drepţi.

Acolo sus ne vom lăsa confiscaţi de trăirile reale şi vom uita cu totul de gânduri. Astfel fericirea ar putea fi percepută ca recunoaşterea splendorii lucrului simplu. Simplu, dar fără a fi pervertit de cotidian. Căci cotidianul poate lua drept fericire şi micile satisfacţii de mâna a doua…

Totuşi, există şi o fericire dorită a fi cotidiană. E taclaua voioasă alături de prieteni, micile chefuri de după turele grele, planurile pentru mâine urzite deasupra hărţilor întinse. E revenirea aceea, pe care o priveşti cu înţelegere, de la starea de zeu de deasupra lucrurilor, la cea de om dintre oameni…

Văzusem crestele ascuţite ale Munţilor Pirin şi Rila încă de acum doi ani, pe când ne întorceam din Grecia, unde urcasem Olimpul şi Pindul.

Am intrat în Bulgaria pe la Ruse.

p1550168-j1

După ce am văzut grămada ordonată de blocuri comuniste de la Pleven, intrăm în micuţa localitate Izvorul Mic şi ne sar în ochi indicatoarele verzi ce anunţau intrarea pe autostrada spre Sofia.

Aceasta trece de bariera Munţilor Balcani printr-o înşiruire de tuneluri şi viaducte.

p1550188-j1

Dacă pe sub pământ vocea feminină a robotului de la navigaţie ne amintea speriată că am pierdut semnalul de la sateliţi, odată ajunşi în preajma capitalei, ea, vocea, nu contenea să ne invite la o tura prin oraş, de fiecare dată când ne apropiam de vreo intersecţie a centurii Sofiei.

Apoi postul local de radio ,,Vitosha-FM” ne amintea şi el că în sudul Sofiei se ridică abrupt masivul Vitosha, cu cei 2290m alt. ai Vârfului Negru.

După 20-25km parcuşi pe centura capitalei, aproape de oraşul Pernik, prindem autostrada sudului, cu indicatoare spre vama grecească de la Kulatta.

Minunea ţine putini km, indicatoarele verzi dispar şi nici nu ne dăm seama când ne-am afundat pe străduţele vechiului orăşel Dupniţa.

Şi în prezent acesta îşi continuă tradiţia de a fi centrul cultivării şi prelucrării tutunului în Bulgaria.

Identificăm câteva vârfuri din Masivul Rila, mai ales după ce un indicator maroniu ne trimite cale de 31km până la Mânăstirea Rila.

Dar nu, noi ţinem mai departe drumul spre sud, pe malul Râului Struma, până dincolo de oraşul şi centru universitar Blagoevgrad.

In localitatea Similiti părăsim europeanul spre Grecia şi pătrundem într-o zonă cu sate vechi, cu casele întoarse cu spatele la drum, ca în Ardeal. Şi denumirile sunt mai uşor de pronunţat: Predel, Bistrica, Sohodol, Răzlog…

Suntem într-o aşa numită ,,insulă vlahă”, cu vechi locuitori de limbă latină, împresuraţi care-încotro de masiva prezenţă a slavilor.

În localitatea Răzlog ne apropiem tot mai mult de Munţii Pirin.

Aici, pe colinele de sub munte, s-a amenajat un teren de golf la standarde internaţionale, luxul clădirilor din zonă trădând nivelul înalt de ,,pregătire” al sportivilor.

img_2671-j1

Harta, gps-ul, dar şi un indicator rutier sunt cu toate de părere că până la Cabana Iavorov, punctul nostru de plecare pe creasta Pirinilor, va trebui să urmăm un drum de circa 14km, dar să şi urcăm din scurt până la altitudinea de 1740m.

Pe tot parcursul drumul e îngust şi stâncos, maşinile icnesc din greu, refuzâd să creadă că pe aici mai urcă şi altceva în afara de caii împovăraţi de samare.

Dintr-un cot al drumului se deschide perspectiva spre Răzlog şi spre vilele de lângă terenul de golf.

img_2675-j1

După cum se prezintă starea drumului, ne aşteptăm ca la capătul lui să găsim o cabană de felul celei de pe Valea Sâmbetei, ori de la Podragu…

Dar nu, Cabana Iavorov are ştaif, e mare, curată, primitoare, cu numeroase fotografii ale peisajelor din zonă şi cu portretele unor vedete mai vechiuţe ale alpiniştilor locali. Lucru care vrea să arate că aici exista o tradiţie în ale muntelui…

img_2690-j1

Şi o cameră atât de bună, că nu-mi mai amintesc nici in ruptul capului în care dintre paturi am dormit…

img_2691-j1

Şi sala de mese în care seara am fost doar noi.

img_2704-j1

Pe înserat ieşim pe terasă şi ronţăim alune şi bem vin roşu(!) de Panciu. Cum Dumnezeu, căci de când-îi lumea la Panciu s-a făcut doar vinul alb…

În asfinţit creasta Răzloski Suhodol ne oferă un depărtat joc de lumini şi umbre.

img_2695-j1

Înaintea zorilor Dan şi cu Edi coboară maşinile de pe munte, pe acelaşi drum nebun, potrivit mai bine pentru zona montană din Bolivia ori Peru.

Manevra e astfel făcută pentru a lăsa o maşină la marginea de sus a oraşului Bansko, unde noi vom ajunge după vreo patru zile petrecute pe creastă.

Nici la noi, cei rămasi la cabană, programul dimineţii nu-i uşor: trebuie să ne hotărâm ce luăm fiecare în rucsac, nici să ne lipsească ceva vreme de patru zile, dar nici prea greu să nu fie.

Am renunţat din start la sacii de dormit, iar mâncarea a fost atât de bine drămuită, ca la ultima masă mai aveam doar biscuiţi şi ciocolată.

De dimineaţă, în asteptarea băieţilor plecaţi la Bansko. img_2698-j1

După ora 8 creasta Pirinului e deja năucită de soare.

img_2701-j1

Indicatorul de la intrarea în traseul de astăzi vrea să spună că vom merge încă de la început pe magistrala europeană E4, cea care leagă masivele Alpi, Pirin, Rila şi Peloponez.

În munţii din Bulgaria sunt folosite pentru marcarea traseelor semnele bandă rosie, galbenă, albastră şi verde.

Traseul de creastă din Munţii Pirin este marcat cu bandă roşie.

img_2709-j1

Un adăpost aflat cam la jumătatea distanţei dintre Cabana Iavorov şi creasta principală a muntelui.

img_2715-j1

Urcăm prin căldarea glaciară Suhodol, care s-a traduce Valea Seacă.

Spre deosebire de Carpaţi, aici pădurea de molid urca până la altitudini de peste 2000m, iar exemplare răzleţe de zâmbru se amestecă prin ,,padurea” de jnepeni până la înălţimi cu mult mai mari.

img_2724-j1

Din partea de sus a circului glaciar privim spre vale.

În stânga, jos, se vede Cabana Iavorov, de unde am plecat de dimineaţă.

img_2730-j1

Culori pastelate pe lacul Suhodolsko Ezero, aflat la 2311m altitudine.

img_2737-j1

Nu dificultatea traseului ne omoară, ci mai degrabă căldura.

img_2750-j1

Ajungem pe culmea îngustă a piciorului de munte din stânga căldării.

Vedem cum geologia se joacă cu noi: aici urcăm pe bolovani şi lespezi de granit şi şisturi cristaline, iar mai jos se văd versanţi întregi de calcare.

img_2759-j1

Adrian monitorizează atent creşterea altitudinii pentru a stabili cu exactitate locul unde vom depăşi nivelul celor 2544m ai Carpaţilor româneşti.

img_2764-j1

Dovada.

p1550410-j1

Ieşim în creasta principală în saua Suhodolska Preval 2550m alt. şi urcăm pe vârful din apropiere pentru o primă poză de grup:

Edi Munteanu, Laurenţiu Popa, Vasile Gavriliţă, Doru Stoica (Piatra Neamţ), Alexandra Ghiţă (Ploieşti), Adi Petroiu, Dan Popa, Doina Popa şi cu mine 9.

img_2779-j1

Pe vresantul sudic poteca de creastă pare promiţătoare…

img_2772-j1

Ne întindem la drum pe pantele sudice ale vârfului Răzlovski Suhodol 2640m alt.

În spate se pierde în nori vârful Kameniţa (Pietricica) de 2726m alt.

img_2787-j1

În coborâre spre şaua Bauvi Preval.

img_2790-j1

Chiar dacă panta muntelui depăşeşte uneori 45 de grade, deocamdată poteca e destul de uşoară, necesitând acum mai multă atenţie decât efort.

img_2792-j1

Pe o cornişa de pe versantul nordic.

p1550454-j1

Drumul spre cer.

p1550458-j1

Pe pantele vârfului Bauvi Dupki 2820m alt treaba începe să devină mai cotoioasă.

img_2807-j1

După peretele care ne-a dat fiori ieşim aproape de creasta principală.

p1550492-j1

Din şaua următoare vedem un picior de munte ce coboară din versantul nordic.

dsc_0160-j1

Mai încolo ceaţa se ridică şi vedem pentru prima dată creasta Koncheto (Conceto, Căluţul).

Denumirea sa vine de la asemănarea cu o şa de cal, adâncită între vârfurile Banski Suhodol 2884m în vest şi Kutelo 2908m în est.

img_2811-j1

Dincolo de creasta Koncheto se înalţă impozantul vârf Vihren, de 2914m alt., cel mai înalt din Munţii Pirin şi al doilea ca înălţime din Bulgaria, după vârful Musala de 2925m, dar din masivul Rila.

img_2814-j1

Încercăm să distingem pe Koncheto stâlpii metalici cu cablul de siguranţă şi câţiva oameni în partea de jos.

img_2816-j1

Dincolo de creasta asta aeriană, la care visam de ceva vreme, se ridică un perete aproape vertical, pe care, iată, doar oamenii-furnici par a se descurca cumva…

img_2822-j1

Lasăm în urmă un refugiu pentru situaţii de urgenţă. Acesta este amplasat pe o porţiune mai calmă a crestei principale, dar e bine ancorat.

img_2830-j1

Aici poteca urcă foarte aproape de vârf.

img_2842-j1

Orăşelul Bansko văzut din creastă, din apropiere de vârful Banski Suhodol.

img_2843-j1

O altă culme de calcar ce coboară spre nord.

În spate se vede localitatea Răzlog.

img_2850-j1

Pe aici, pe undeva, în jurul orei 15,00, am mâncat de prânz. Sau cel puţin aşa am avut în intenţie.

De la soarele arzător, de la setea pe care apa nu reuşea să o mai potolească, de la efort, de la concentrare, m-am trezit că nu mai am deloc poftă de mâncare.

Din conserva mea preferată, pe care cu doar două săptămâni în urmă am înfulocat-o cu mare poftă la cabana Omu, aici am luat doar de doua ori, înghiţiturile parcă mi s-au dus după ceafă, şi am fost nevoit să o abandonez.

O jumătate de măr…o caisă confiată…

Dar aveam din plin parte de cer. Mult cer. Mă plângeam ca zilele nu mai au cer…

 Strângem masa şi mergem ceva mai încolo. Urcăm pe vârful de 2884m, ori ţinem poteca pe perete, spre creasta Koncheto?

img_2854-j1

Traversăm peretele, fiecare pe unde poate.

img_2855-j1

Ajungem la porţiunea cu cabluri şi ne dăm seama că parca dracul nu e aşa de negru… Unii dintre noi dau o fugă şi pe vârful Banski Suhodol, doar aşa, pentru a parcurge o porţiune cât mai mare din creasta cu cabluri.

img_2860-j1

În schimb, mai jos cablurile chiar urmează linia crestei.

img_2862-j1

Iar o variantă a traseului continuă să urce până pe vârful Kutelo.

dsc_0166-j1

Trecem la baletul de mare înălţime pe creasta Koncheto.

p1550525-j1

Traseul marcat iese din creastă pe o porţiune aproape verticală, dar prevăzută şi ea cu cablu.img_2871-j1

Dinspre Kutelo coboara trei băieţi, având fiecare ham şi cordelina de asigurare, ca la ,,via ferrata”.

img_2877-j1

Creasta asta am trecut-o cu bine. Să vedem mai departe cu o să ne descurcăm cu urcatul pe vârful Vihren…

/Pirin1b/img_2878-j1.jpg

Pănă una-alta, traseul nostru devine chiar plăcut şi nu e cum am crezut, ca trebuie sa ne transformăm în furnici. img_2879-j1

Ajungem în şaua adâncă dintre Kutelo şi Vihren, şa numită Premkata (adică Pasul). E aproape ora 18, suntem obosiţi, iar apa e pe terminate. Toată ziua ne-a ars soarele ca în deşert.

Pentru caz de avarie înghiţim forţat ciocolată, glucoză şi chiar un calciu efervescent.

Şi parcă simţim că ar ajunge ceva sevă până spre vârful aripilor…

Se limpezeste şi mintea şi socotim că dacă am urca în mai puţin de o oră pâna pe vârf… am putea avea surpriza ca pe versantul opus să mai facem 2,5-3 ore până jos, la cabană. p1550552-j1

Doru, dincolo de şaua Premkata, având în spate versantul nordic al Vihrenului. img_2886-j1

Hotărâm să urmăm varianta de ocolire a vârfului pe faţa sa nordică, apoi prin est, unde speram să vedem şi cabana Vihren, aflată mult mai jos, la 1950m alt.

De fapt vom urma tot traseul marcat cu banda roşie şi vom trece şi pe lângă refugiul Kazana. img_2894-j1

Ocolim pe o potecuţă aflată mereu la mare înălţime şi ieşim pe faţa estică.

Această faţă pare mai înierbată, dar e priporoasă şi ea. Şi mai vedem şi cât de jos e cabana… img_2901-j1

Poteca ne poartă de pe un pinten de munte pe altul, până în dreptul cabanei. img_2905-j1

,,Şi-au mers, şi-au mers,

Şapte strofe şi un vers.

Două strofe le-am şi sters

Căci erau tot despre mers…” img_2908-j1

Ieşim dintr-o pădure de jnepeni şi, dintr-o dată, vedem cabana apropape, cu forme şi dimensiuni mai omeneşti.

Şi parcă ne-a revenit şi setea de-o bere… Şi va reveni şi ea, pofta de mâncare… Şi se vor fi dezlegând ele, şi limbile… img_2916-j1

Şi-apoi ce-o mai fi… vom mai vedea…

 

Fotografii: Dan Popa şi Gigi Cepoiu

Organizare ture: Edi Munteanu

 

Vor mai urma:

,,Munţii Pirin(2): Vârful Vihren 2914m”

,,Munţii Pirin(3): Creasta Sudică”

,,Munţii Pirin(4): Căldările glaciare Popovo şi Golyamo Valyavishko”.

Articolul precedentDe Rusalii, aventura continuă pe Cheile Nerei
Articolul următorMuntii Pirin(2): Varful Vihren
Prahovean. De fel dintr-un spatiu mioritic (am copilarit pe strada Plai si prin padurile de la poalele Muntilor Grohotis), pentru inceput am mers pe munte cu treaba, la cules de zmeura si afine, la lucrari silvice, ori la cositul fanului. O tura in sine, organizata, am facut abia dupa ce am intrat la liceul de marina din Galati. In timpul facultatii (si mult dupa aceea) am facut parte din cercul galatean de turism ,,Mecanturist", nume de mare notorietate in anii '80. Acum merg pe munte gandindu-ma ca printre valorile umane s-ar putea numara si setea de cunoastere, prietenia, dorinta de a impartasi si altora din bucuriile muntelui. A!... Despre mine... Foarte de gasca!

5 COMENTARII

  1. Întotdeauna începuturile mă fac bucuros. Să știi că te îndrepți către niște locuri despre care în esență nu știi mai nimic, să știi că fiecare pas este o nouă descoperire, mai ales într-o lume atât de specială cum este Pirinul, îți dă sentimentul că trăiești cu adevărat. Iar în această tură fiecare zi a fost un nou început, cel puțin așa am simțit eu. Și asta speram să fie sentimentul la finalul jurnalului tău. Aștept în celelalte jurnale, dincolo de descrierea tehnică, să ne împărtășești și câteva trăiri personale despre bucuria frumuseții vieții.

  2. Frumos jurnal, frumoase poze. Felicitari! Dar, atat cuvintele cat si imaginile sunt pentru noi, cititorii, doar niste „indicatoare” a unor locuri superbe si spectaculoase, al caror farmec doar ni-l putem imagina. Sunt convinsa ca cei care au participat au sufletul acum acordat pe alte vibratii…:)
    Felicitari autorului acestui jurnal, felicitari fotografilor, felicitari tuturor participantilor si, nu in ultimul rand, felicitari organizatorului pentru stradania depusa in realizarea acestei calatorii!

  3. M-aş fi bucurat dacă eram şi eu în gaşcă.Aşa că-mi rămîne doar să admir imaginile însoţite de textul lui Gigi şi să sper că voi ajunge cumva şi eu pe acolo.Încîntat de acest prim jurnal,felicitări pentru modul în care a fost conceput,aştept şi continuarea.Felicitări participanţilor,care au fost nişte furnici pline de energie,şi organizatorilor.

  4. Se pare ca starea aceea de ,,zeu”, care revine printre oameni, s-a spulberat de fiecare data, pe inserare, cand ajungeam la cabana. In prezen sunt atent doar la acordul subiectului cu predicatul, la sintaxa frazei, dar mai ales sa nu epuizez toate glumele inca de la primul jurnal.
    Iar pe viitor, voi aduce vorba despre ,,corecta numire a lucrurilor” si despre ,,diferenta dintre iubire si idolatrie”.
    Pentru ca nu va fi usor sa mentin treaz interesul pe parcursul a inca 6 jurnale…
    Multumesc pentru aprecieri!

  5. Foarte frumos jurnalul! Felicitari pentru jurnal si pentru tura reusita, si multumiri ca impartasesti din trairile turei si cu noi cei ce n-am putut sa va insotim.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Te rugăm introdu numele tău aici

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.