QR Code Business Card
Articol postat de

Impresii de Călătorie (3) – Tiraspol, Transnistria

Se spune că atunci când zăngăne armele se opresc şi harfele din cântat…
…Şi cum armele (încă) tăceau, ne-am luat noi sarcina harfelor şi am plecat cu autobuzul Teatrului Muzical ,,Nae Leonard” din Galaţi spre Tiraspol, unde s-ar mai găsi ceva arme care să zăngăne.
De cele mai multe ori aparenţele sunt înşelătoare, şi noi nu doar că am vrut să profităm de asta, ci ne-am bazat doar pe aparenţe: noi mergem la ruşi ca mari artişti de operă.
Pentru a risipi şi cea mai mică îndoială în această privinţă, din Chişinău ne însoţeşte însuşi Ricu Vodă, cel care era pe val în anii 90 cu hitul
,,Aleargă caii, aleargă ca maşina,
De ies scântei din petrele șoselii…”
Un basarabean de toată isprava, care la Tiraspol era recunoscut de toată lumea şi care şi el cunoştea pe toată lumea.
Şarpele îndoielii ar fi dat să se ivească doar când am văzut că ,,omul cu caii” ne cazează tocmai la Hotelul ,,Cosmos” din centru, aflat faţă în faţă cu Palatul Sovietului Suprem.

După o băută cruntă, a doua zi rămânem singuri şi pornim să descoperim oraşul împietrit încă în rigorile comuniste: maşini ruseşti vechi, trolee burduşite, aplecate pe o parte, rusoaice frumoase, dar îmbrăcate după moda americană a anilor 60, apoi români într-un vădit stadiu de înapoiere, abătuţi, cu feţe şterse, inexpresive.
Apoi ,,obligaţiile de serviciu” ne fac să batem magazinele de electronice şi magazinaşele cu aur, pitite prin centre comerciale mai mari, ca nişte simple birouri de informaţii.

Sâmbăta dimineaţă ne pregătim să pornim la drum.
De la megafoanele de pe cladirea comunistă de vis a vis ne urmăreşte imnul sovietic, asemănător în aceste împrejurări cu o chemare a muezinului la rugăciune.
Zburăm spre Odessa ca orice artişti itineranţi. Nu intrăm de la început în oraş, ci ne oprim la un bazar imens din suburbia vestică.
Mergem printre şirurile kilometrice, perfect aliniate, de tarabe improvizate ori doar de feţe de masă aşternute direct pe criblura albă.
Nişte magrebieni amabili îmi fac şi mie loc alături de produsele lor de artizanat africane şi de misterioase măşti voodoo.
Apoi parcă le pare rău când văd cât de repede vând eu cele trei geci de piele maron, fără negocieri şi fără probă, pe care abia apuc să le scot din geanta de voiaj adusă cu totul de la Istanbul.

Oraşul platanilor păstrează patina timpului, de crezi că după arhitecţii veacului 19 nimeni nu s-a mai preocupat de urbanism în oraşul de la Marea Neagră.
În centrul istoric, unde poate că s-au plimbat cândva ţarii Alexandru şi Nicolae, ori ţarina Ecaterina, modernismul e nevoit să se retragă şi acum în subteranele clădirilor.
Pe scări luminate slab de tot de aplice metalice, rustice, coboară perechi de tineri, rusoaice cu un accentuat aer de artificial şi frivolitate, însoțite întotdeauna de tipi serioşi, tunşi mărunt şi cu invariabila ,,uniformă” cu geacă de piele de culoare maronie…

În zilele ce au urmat m-am lămurit de ce Tiraspolul fusese ales drept centru de afaceri pentru noi. Aici toate preţurile sunt jenant de mici. Ori rubla ruseasca pare a fi de aur…
(Cu siguranţă totul e subvenţionat aici şi doar pentru propagandă.)
Cumparăm cu o frenezie demnă de anii postbelici în Occident… Burduşim compartimentul de decoruri al autobuzului teatrului cu televizoare color şi cu video-recordere.
Apoi coborâm apucăturile noastre mercantile până la nivel de pieţari: luăm pe te-miri-ce baxuri cu borcane de gem de smochine şi coacăze ori cartoane întregi cu rodii proaspete.

Contrar prejudecăţilor noastre, Tiraspolul s-a dovedit a fi mai degrabă un centru muncitoresc, decât o mare cazarmă.
Totuşi cladirile publice, Universitatea tehnică, Casa de Cultură a sovietelor, Institutul Militar, Muzeul, dar mai ales Palatul Sovietului Suprem au acel aer inconfundabil al construcţiilor comuniste: masivitate, forţă, răceală, lipsă de personalitate, lipsă de frumuseţe a proporţiilor.

La sfârşit, după ce totul fusese cumpărat şi înghesuit în autobuz, n-am mai putut să umblăm de-aiurea pe străzi. Orice incident ne-ar fi expus la un eventual control.
Şi, după unele socoteli, mai aveam de aşteptat vreo 48 de ore până ce vama noastră de întoarcere în ţară devenea predispusă la treceri ,,osmotice”.

Din primele zile fusesem remarcaţi de fetele de la coaforul de la parterul hotelului şi de fiecare dată când fluturam uşile ne făceam cu ele semne de prietenie.
M-au primit cu entuziasm când le-am trecut pragul şi printre ţăcănitul foarfecelor de tuns ne punem cu toţii la flecărit în limba rusă.

Normal, despre ,,apropiatul nostru turneu” la Odessa şi Chişinău, apoi despre muzica clasică rusească, dar cu exemplificări la casetofon cu ,,Arlechino-Arlechino” al Allei Pugaciova şi ,,Nas ne dagonia” şi ,,Seven seconds” ale lui ,,Tattu”.
Timpul trece plăcut şi doar când rusoaica blondă scoate un brici îmi dau seama că mi-am lăsat ,,bani, viaţa şi mustaţa” pe mâna unei străine. Asta pentru că frica de brici m-a ţintuit definitiv în scaun şi n-am mai putut înţelege nicio boabă de rusă…
Mă readuce la viaţă esenţa de trandafiri cu care îmi mângâie obrajii şi două săruturi laterale, venite să certifice calitatea lucrării.
Şi încă unul, din cele care se fură vedetelor de către colecţionari…
Mă conduce până pe hol şi, cât mergem alături, tăcuţi, îmi adun toate puterile şi toate cuvintele potrivite din vocabularul rusesc şi îi cer să ieşim seara în oraş.
Zâmbeşte cu subînţeles, mă priveşte în ochi, stăpână pe ea şi mă refuză cu un aer superior: ,,Niet!”
Urc scările ameţit şi socotesc cât am fost de idiot. Cu siguranţă astepta o altfel de invitaţie. Suflete sensibile, ruşilor poate că le plac mai mult interioarele…

Duminică e ultima zi. Încalc consemnul şi ies singur din hotel. Mă strecor de pe un trotuar pe altul şi încerc să fiu cât mai puţin vizibil pe bulevardul larg şi pustiu la acea oră, bulevardul Rosa Luxemburg.
Ajung la Catedrala ,,Sobor Rajdenska Hristova” (Sărbătoarea Naşterii Lui Hristos) şi constat că la liturghia de duminică participă toată lumea bună a Tiraspolului.
În faţa altarului cântă pe diferite voci vreo 4-5 preoţi înveşmântaţi în odăjdii aurite.
Întorşi aşa cu spatele, li se văd doar gulerele exagerat de mari şi mitrele mari, purtate pe cap cu grijă.
De ce oare clericul rus întoarce spatele mulţimii atunci când intră în dialog cu Dumnezeu?!…

În primii ani de după Revoluţia română şi după căderea Imperiului sovietic mai visam că voi ajunge, într-un viitor previzibil, poate şi până la Poliana Selo, satul din inima Rusiei, dar şi din inima lui Lev Tolstoi, ori la Berezina Pole, unde Kutuzov l-a învins pe Napoleon.
Vis dorit a se materializa şi din partea mea printr-un jurnal-eseu cu tema ,,reabilitarea sufletului rus”.
Şi, prin studiul acestei probleme delicate, şi o reabilitare în ochii Ocsanei aceleia de la parterul Cosmosului.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*