QR Code Business Card
Articol postat de

Munții Făgăraș: pe creastă și prin locuri de sub munte

   Probabil că aş veni doar cu o platitudine dacă aş spune că suntem permanent sub imperiul grabei. Că nu ne mai ajunge timpul şi facem totul pe fugă.

   S-a mai spus că de fapt e vorba de o proastă gestionare a timpului.

   Ei bine, lucrurile stau taman pe dos: o bună gestionare a timpului, de fapt a timpilor, ajunge să facă dintr-o ieşire în natură, pentru relaxare, o adevarată cursă contra cronometru.

   Lucrurile decurg cam aşa: se întregeşte echipa, se repartizează oamenii pe maşini, după care se stabileşte ,,foaia de parcurs”. Ca nişte jucării cu arc şi cheiţă, oamenii sunt depuşi în faţa obiectivului turistic şi, ţac-ţac, ţac-ţac, se deplasează mecanic de colo până dincolo, fac fotografii, privesc locurile din toate unghiurile, apoi gata, sus în maşină, mergem dincolo!…

   Am nostalgia turelor lungi, în care plecam spre un munte, şi atâta era  tot ce ştiam la început…

    Mă gândeam ca un mod mai radical de a ieşi din aceşti timpi prescrişi, de fapt de a ieşi cu totul din timp, ar fi să rămân izolat într-o peşteră pentru o perioadă nedeterminată…

   O primă ocazie pentru demersul meu disperat s-a ivit atunci când, împreună cu 17 prieteni din clubul ,,Mecanturist”-Galaţi, am plecat spre munţii Făgaraş şi de la Târgovişte am urmat Valea Dâmboviţei spre Câmpulung Muscel.

   În localitatea Cetăţeni facem primul popas pentru a vizita Mânăstirea Cetăţuia Negru-Vodă, înălţată pe o stâncă de gresie, la altitudinea de 881m.

   Încă din parcarea de pe malul râului suntem asaltaţi de două ţigăncuşe, care cerşesc bani şi promit că vor avea grijă de maşini până vizităm noi obiectivul.

   Fără a fi intimidaţi şi fară a le refuza, le iau pe cele două pe după gât şi-l rog pe Dan să-mi facă o fotografie cu ele. Nu ştiu de ce, dar au fugit de poză şi au renunţat şi la taxa de protecţie.

   …Iar noi ne-am văzut de treabă pornind la deal pe poteca ce se strecoară printre blocurile de gresie de la partea de jos a traseului.

img_5210-j1

   Cărarea urcă în serpentine strânse, iar 14 troiţe amplsate din loc în loc vor să sugereze că drumul nostru, măcar spiritual, se aseamănă cu ,,Via Dollorosa” de la Ierusalim.

img_5216-j1

   Prin aceste locuri istoria se împleteşte cu legenda şi aflam că pe promontoriul stâncos de deasupra noastră a existat cândva şi o cetate dacică, dar şi o pesteră care a adăpostit uneori pe enigmaticul Nogru-Vodă, domn al Ţării Româneşti în vremuri destul de incerte.

   În partea dinspre nord a complexului mânăstiresc se află ,,Chilia Mosului”, o grotă amenajată întru-câtva ca locuinţă pusnicească.

img_5220-j1

   Dincolo de chilie, pe acelaşi versant abrupt, o cărare ne conduce la o reprezentare în peretele de gresie a ,,Cavalerului Trac”, imagine a unui vechi cult ce exista în vremea tracilor în întreg spaţiul balcanic.

img_5224-j1

   În biserica rupestră s-au gasit osemintele unui sfânt părinte, alături de care s-a descifrat o sriere în piatră: ,,Ioanichie Schimonah 1638”.

   Sfântul Ioanichie Schimonahul de la Cetăţuia a fost canonizat în anul 2009.

    Biserica rupestră de la Cetăţuia.

img_5229-j1

Stareţul mânăstirii.

img_5230-j1

Şi unul dintre călugarii batrâni de aici, cu care am stat de vorbă.

img_5234-j1

   Tradiţia spune că celui care urcă până în vârul stânci şi calcă pe urmele adâncite în piatră ale lui Negru-Vodă, care se mai şi roagă la Crucea Dorinţelor înălţată acolo, i se vor îndeplini toate cele.

img_5240-j1

   O privire asupra Văii Dâmboviţei, spre aval, de pe locul cel mai înalt al stâncii.img_5241-j1

   O imagine cu ansamblul de cladiri al mânăstirii şi amplasarea acesteia în zonă, toate văzute de lângă Crucea Dorinţelor.

img_5244-j1

   O poză de grup cu o mare parte a mecanturiştilor plecaţi spre Curtea de Argeş şi creasta Făgaraşului în zilele de sărbatoare de Sfânta Maria, 15-18 august 2014.

img_5247-j1

   Înainte de a ajunge la Câmpulung oprim să vizităm şi Mânăstirea Nămăieşti.

   În documentele istorice aceasta este atestată în anul 1503 şi 1547, în hrisoavele domnitorilor Radu cel Mare şi Mircea Ciobanu.

   În schimb, tradiţia orala împinge lucrurile înapoi, spre sec. 14, în vremea aceluiaşi domnitor legendar Negru-Vodă.

img_5251-j1

Lângă biserica săpată în piatră se află monumentele funerare ale unor înalţi ierarhi, dar şi ale unor renimiţi dascăli locali.

img_5257-j1

Maica stareţă de la Mânăstirea Nămăieşti.

img_5258-j1

   Biserica a fost realizată prin îngemănarea construcţiei de zid peste bolta săpată în piatra muntelui.

img_5266-j1

   Ajungem în Câmpulung Muscel şi vizităm Mânăstirea Negru-Vodă.

   Mai întâi trecem pe sub bolţile largi ale turnului-clopotniţă, care, cu cei 35m înălţime ai săi, este cel mai înalt turn de acest fel din Ţara Românească.

   Porţile de lemn datează din anul 1749.

img_5272-j1

   Mânăstirea are o îndelungată istorie, după tradiţie ea fiind ctitorită în anul 1215 de acealaşi Radu Negru-Voievod.

   Biserica este rezidită în vremea domnitorilor Basarab I şi Nicolae Alexandru, fiul său.

   După distrugerile provocare de cutremurul din anul 1628, Matei Basarab reface edificiul religios în totalitate, până în anul 1635.

   Aici a foat tipărită în anul 1642 prima carte în limba română: ,,Învăţături peste toate zilele”.

   Clădirea a funcţionat şi ca biserică domnească, întru-cât prima capitală a Ţării Româneşti a fost aici, la Câmpulung.

   Biserica Negru-Vodă este şi necropolă domnească, lespedea de mormânt đin pronaos, scrisă în limba slavonă, aparţinând domnitorului Nicolae Alexandru Basarab.

img_5273-j1

Chiliile ridicate în stil brâncovenesc.

img_5274-j1

   Clădirea din partea de est a incintei a fost ridicată în anul 1714, de către urmaşii familiei lui Brâncoveanu şi aici a funcţionat o biserică-bolniţă.

   Ea adăposteşte acum şi o pictură realizată în stil renascentist de Gheorghe Tătărăscu.

img_5279-j1

   Din Câmpulung prindem drumul spre Piteşti şi după vreo 10km vedem în stânga promontoriul pe care a fost cândva castrul roman Jidava.

   La mică distanţă după ce trecem de castru, facem la dreapta, spre Curtea de Argeş.

   În localitatea Domneşti (renumită pentru livezile de meri) facem o abatere din drumul nostru şi urcăm în sus pe Râul Doamnei până în localitatea Corbi.

   Chiar la intrare, dar pe malul celălalt al râului, găsim Mânăstirea Corbii de Piatră.

img_5280-j1

   Începuturile vieţii monahale la Corbii de Piatră sunt puţin cunoscute.

   Totuşi sunt mai evidente trei dintre reperele temporale: la 23 iulie 1512 sta scris că a fost înfiinţată mânăstirea, apoi aflăm că picturile au fost realizate încă de la începutul sec. 14, iar grota se pare că a fost folosită pentru slujbe religioase încă din primele secole ale creştinismului.

   Incinta bisericii se află la baza unui impunator masiv de gresie.

img_5282-j1

   Povestea locurilor de la Corbii de Piatra ar putea începe în anul 1658, când pe aici trece şi diaconul Pavel de Alep, cronicar al călătoriei patriarhului Macarie al Antiohiei.

   El scrie că biserica din stâncă a stat mult timp ascunsă şi un sfânt pusnic ar fi descoperit-o, după ce aceasta i s-a arătat în vis.

   Se pare că această redescoperire e mult anterioară datei de 23 iulie 1512, când a foat înfiinţată mânastirea de către monahia Magdalina. Dealtfel, aceasta a fost prima mânăstire de maici înfiinţată în Ţara Românească, în vremea lui Neagoe Basarab.

    Aici avem paraclisul din lemn, cu clopotniţă, ridicat în anul 1890.

img_5285-j1

   Trapeza exterioară a mânăstirii, adăpostită într-o nişă de la baza peretelui de gresie.

img_5287-j1

Icoană veche, încastrată în pereţii de piatră ai bisericii.

img_5288-j1

   Biserica a funcţionat până la începutul sec.19 în grota ce avea deschiderea directă spre exterior.

   În anul 1819 s-a zidit intrarea directă şi totodată s-a înălţat şi o catapeteasmă de piatră în faţa altarului.

   În prezent accesul se face printr-un hol, tot în stâncă, aflat în dreapta naosului.

img_5290-j1

   Pictura murală de la Corbii de Piatră, alături de inscripţiile în limba greacă, sunt cele mai vechi din Ţara Românească, ele datând de la începutul sec.14.

img_5291-j1

   Un alt aspect care îi conferă unicitate Mânăstirii Corbii de Piatră este acela că în faţa naosului sunt adâncite, unul în partea stângă, altul în partea dreaptă, două altare de piatră.

   Altarul din stânga.

img_5292-j1

Altarul din dreapta.

img_5293-j1

   Icoana din dreapta catapetesmei, reprezentând pe Sfinţii Petru şi Pavel, vine să stabilească primul hram al mânăstirii.

   În prezent mânăstirea Corbii de Piatră are hramul Adormirea Maicii Domnului, la 15 August.

img_5297-j1

   Crucea de tip latin, cu capitel piramidal detaşabil, înălţată deasupra bisericii rupestre, în anul 1761. Şi o vedere asupra satului Corbi.

img_5302-j1

   Casă ţărănescă de la baza masivului de gresie în care se află Mânăstirea Corbii de Piatră.

img_5315-j1

   Dacă la Câmpulung a fost prima capitală a Ţării Românesti (a Ungrovlahiei), în vremea lui Basarab I Întemeietorul, dar şi a tatălui său, Tihomir (Thocamerius), ambii de origine cumană, Curtrea de Argeş a fost ridicată de urmaşii acestora, Nicolae Alexandru, Radu I şi Vladislav Vlaicu.

   Se constată că ruinele curţii domneşti, zidurile pivniţelor şi alte mărturii arheologice ale vremii sunt relativ modeste în raport cu măreţia Bisericii Domneşti cu hramul Sfântul Nicolae.

   Edificiul religios a fost ridicat dealungul a trei domnii succesive, începuturile fiind atribuite lui Basarab I, prin anul 1340.

   Construcţia a fost continuată de fiul său, Nicolae Alexandru, ajungându-se ca pictura să fie realizată deabia în vremea lui Vlaicu-vodă.

img_5326-j1

   Cum în acea vreme domnia era un tot unitar cu religia, faptul că la Biserica Domnească din Curtea de Argeş a fost înfiinţată prima Mitropolie ortodoxă (1359), recunoscută şi de Patriarhia de la Constantinopol, demonstreaza faptul că aceşti primi voievozi români au încercat ca şi prin credinţă să pună o pavăză în calea expansionismului unguresc catolic.

   Lucru care pare şi mai evident atunci când descoperim ruinele unui edificiu catolic pe dealul SânNicoară din apropiere.

    Biserica Domnească de la Curtea de Argeş a fost construită în cel mai pur stil bizantin, cu planul de cruce greacă înscrisă într-un pătrat, dar şi cu o pictura orientală , cu un naturalism al frescelor care surprinde şi astăzi, când acestea te duc cu gândul la bisericile pictate de Nicolae Grigorescu.

   Poarta de intrare în incinta curţii Bisericii Domneşti.

img_5328-j1

   În gropniţa Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc au fost depuse rămăşiţele voievodului Vladislav Vlaicu, ale lui Radu I şi a membrilor familiilor voievodale.

   Cercetările facute de prof. V. Drăghiceanu după Primul Război Mondial au scos la iveală şi mormântul încă nedeschis pe atunci al voievodului Vlaicu.

   Din nefericire veşmântul domnesc de purpură s-a degradat la contactul cu aerul, dar au rămas să impresioneze efectele de aur aşezate în raclă.

   În curtea bisericii se află şi o casă construită în stil românesc, cu pridvor înalt, asemănatoare culei olteneşti.

img_5331-j1

   Şirul celor patru maşini cu gălăţeni se destramă prin centrul oraşului Curtea de Argeş.

   E o circulaţie de nedescris, cu intersecţii blocate şi echipaje de poliţie la tot pasul.

   Lucrurile se vor explica în momentul când ajungem la Mânăstirea Curtea de Argeş, al cărui hram se sărbătoreste chiar azi, pe 15 August.

    Mânăstirea Curtea de Argeş a fost construită de Neagoe Basarab (construcţie 1512-1517) (domnie 1512-1521) pe locul vechii mitropolii de la 1359, despre care am vorbit mai înainte.

   Pictura interioară este terminată în 1526, în vremea domnitorului Radu de la Afumaţi (1522-1529). img_5335-j1

  În faţa intrării în biserică se află un aghesmatar dechis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină pe patru coloane de marmură.

   Această lucrare de arhitectură sporeşte şi mai mult nota de orientalism a întregului edificiu.

img_5348-j1

   În spatele bisericii se află un impunător paraclis, în care, în aceste zile de sărbătoare, sunt aduse în faţa credincioşilor moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia de la Argeş, cea trăitoare în sec.13 în ţinuturile Bulgariei de azi, în apropiere de oraşul Târnovo.

img_5349-j1

  Peste drum de mânăstire se afla Fântâna Meşterului Manole, personaj de legendă, în urma caruia a rămas în cultura românească ,,mitul zidirii”. Cel care impune sacrificiu pentru realizarea vreunui obiectiv mai deosebit.

img_5359-j1

  Întâia zi a turei fiind pe sfârşite, facem o regrupare în parcarea unui market, după care prindem drumul spre localitatea Câpăţânenii Ungureni de pe valea Argeşului, unde ne cazăm la Pensiunea ,,Adonis”.

   Dimineaţa ne-am trezit cu noapte în cap, ca ghizuroii, şi am ieşit să mâncăm pe terasă cu ochii cârpiţi de somn.

   Nici măcar metoda cu ,,pornitorul de Zalău”, pe care Nelson ni-l tot băgă pe sub nas, nu mai avea asupra noastră niciun efect.

   Pornim la drum în coloană de patru maşini, fiecare dintre ele cufundate în tăcere şi cu staţiile fâşâind în ,,stand by”.

   Trecem nepăsători peste Barajul Vidraru şi mai departe, cum pe drum nu se vedea mai nimic, rămânem fiecare cu gândurile lui.

   Pentru unii tura de pe creasta Făgăraşului va fi doar reîntâlnirea cu locurile nemaivăzute de multa vreme. Dar pentru alţii, de fapt pentru majoritatea, e întâlnirea cu Făgăraşul, e emoţia venită din teama de necunascut, dar şi din dorinţa şi nerăbdarea care nu mai dau pace.

   Trecem pe lângă Cantonul Piscul Negru, apoi şi pe lânga Cabana Capra.

   Oprim mai sus, la Cascada Capra şi privim în jos drumul drumul pe unde am venit.

img_5371-j1

Cascada Capra aflată chiar lângă Transfăgărăşan.

img_5365-j1

   Nu avem răbdare să rămânem prea mult la cascadă. Drumul de pe munte are o chemare irezistibilă.img_5372-j1

   Trecem tunelul şi constatăm că şi pe versantul nordic vremea e bună la aceste ore ale dimineţii.

img_5380-j1

   Ne echipăm şi pornim repede la drum. Această grabă permanentă se explică prin dorinţa noastră de a urca astăzi pe doua din marile vârfuri ale Făgăraşului, de peste 2500m, Vârful Lespezi (2522m) şi Vârful Călţun (2510m). Aceste două obiective de pe creasta principală se ating mai rar din cauza că ele nu se află pe traseele turistice.

    Pornim pe poteca marcată cu bandă albastră spre Şaua Paltinu.

img_5382-j1

   În spate rămâne Lacul şi Cabana Bâlea, cea care e frumos asezată pe peninsula din marginea lacului.

img_5389-j1

   Urcăm susţinul pe Piciorul Bâlii (2201m), dar nu pe vârful cel mai înalt al acestuia, ci pe o şa mai dinspre creasta principală.

   Piciorul Bâlii.

img_5392-j1

    Următoarea căldare glaciară, atunci când mergem de la Bâlea spre vest, este Valea Doamnele.

img_5390-j1

   Fenomenul totdeauna întâlnit la parcurgerea unui traseu pe care l-ai mai făcut şi cu alta ocazie e că observi ca între timp ai uitat multe dintre detalii.

   Aici eu ţineam minte că din Căldarea Bâlii urcăm direct în Şaua Paltinu. Dar nu, tată, mai e o coastă care îţi scoate sufletul…

img_5397-j1

Vedem de sus Valea Doamnele, cu lacul omonim aflat chiar în circul glaciar de sub creastă.

La coborâre valea e însoţită şi de o potecă marcată cu cruce roşie. Traseul conduce spre Cabana Bâlea-Cascadă.

img_5399-j1

   Ieşim în Şaua Paltunu şi privim spre vest.

   În primul plan, mai în stânga, e Colţul Întunecat (2372m), după care urmează Şaua Doamnele (2294m), cea îngustă, de dinainte de a ieşi în poiană.

   Poiana însorită din fotografie e tocmai faţa sudică a Vârfului Laiţa (2397m).

   Urmează mai în spate Vârful Lăiţel (2390m) şi, în ultimul plan, vârfurile Lespezi şi Călţun.

img_5404-j1

   Prin Şaua Paltinu (2286m) mergem lejer pe poteca de creastă ce se îndreaptă aici înspre sud.

img_5406-j1

   Nelson face o deviere de la traseu pentru a fotografia Valea Doamnelor (dreapta) chiar din capătul ei cel mai de sus.

img_5407-j1

Spre sud se deschide valea glaciară numită Căldăruşa Lungă.

În stânga ei coboară Culmea Lepşiţa.

img_5413-j1

   Colţul Întunecat se ocoleşte pe faţa sudică, iar poteca are în această zonă câteva pasaje mai expuse, prevăzute cu cabluri de siguranţă.

img_5421-j1

   Pe tot traseul de creastă, Făgăraşul impresionează prin masivitatea sa, prin dimensiunile mari, la care ai permanent senzatia că nu le vei putea face faţă.

img_5426-j1

   Am trecut de Colţul Întunecat şi de Şaua Doamnele.

   Căldarea de sus a Văii Doamnele se mai cheamă şi Căldarea Pietroasă, datorită aspectului ruiniform dat de stâncile căzute pe întreg perimetrul circului glaciar.

img_5441-j1

   După faţa sudică, relativ domoală, a Muntelui Laiţa, urmează o nouă porţiune de potecă prevăzută cu cabluri metalice.

   Dincolo de această a doua zonă mai accidentată, vedem cum poteca urcă tare pe Vârful Lăiţel.

img_5451-j1

Cei din ,,tete de course” ne aşteaptă şi pe noi să trecem de zona cu cabluri.

img_5476-j1

Un cioban însoţit îndeaproape de dulăul său.

img_5465-j1

   Ajunşi pe Vârful Lăiţel avem o imagine excepţională spre înainte, spre căuşul de piatră în care stă prins Lacul Călţun.

   La fel de frumos se vede şi poteca noastră, care mai întâi e aninată peste Creasta Crenelată, apoi pe sub Iezerul Călţunului.

   Partea mai puţin plăcută e că un plafon de nori acoperă vârfurile Lespezi, Călţun, Negoiu şi chiar toată Muchia Tunsului.

   Se profilează tot mai clar varianta că astăzi nu se va mai putea urca şi pe Vârful Lespezi…

img_5531-j1

   Tot de pe Vârful Lăiţel avem o imagine (cu teleobiectivul) cu Strunga Ciobanului de pe muchia Tunsului.

img_5461-j1

   Prin căldările nordice, sub plafonul de nori care acoperă vârfurile cele mai înalte, mai staţionează şi un al doilea plafon, acesta formănd ,,marea de nori”, atât de caracteristică pentru versantul nordic al muntelui.

img_5543-j1

Zona Lacului Călţun şi plafonul de nori care acoperă vârfurile.

img_5548-j1

   La altitudinile pe la care mergem noi vizibilitatea e încă bună, aşa că ne bucurăm de peisaje şi ne grăbim să le fotografiem la fiecare pas.

img_5557-j1

   Încă puţin şi ajungem la Lacul Călţun (2135m alt), 7751m pătraţi suprafaţă şi 11,8m adâncime.

img_5574-j1

   Facem pauza de masă în preajma Refugiului Călţun, după care ne continuăm drumul urcând pe blocurile masive de pe cealaltă parte a lacului.

   În urma noastră coboară nişte nori negri şi ameninţători.

img_5580-j1

   Găsim totusi o rază de lumină cu ajutorul căreia să facem o fotografie cu reflexia refugiului în oglinda lacului.

img_5581-j1

   Urcăm spre Portiţa Călţunului, iar în spate vedem Vârful Lăiţel, cel de pe care abia ce am coborât.

img_5595-j1

   Pentru o clipă norii se mai ridică şi reuşim să vedem Vârful Negoiu şi impresionantul său perete nordic.

   Puţin mai în stânga se ghiceşte şi hornul stâncos numit Strunga Dracului, cea pe care urcă traseul marcat cu bandă roşie.

img_5602-j1

Ajungem în şaua mai domoală, înierbată, numită Portiţa Călţunului (2280m).

img_5607-j1

   Privind înapoi vedem ,,marea de nori” din căldarea nordică, dar şi plafonul superior, care tinde să acopere Vârful Lăiţel.

img_5622-j1

   Dincolo de Portiţa Călţunului poteca are o porţiune pe curba de nivel, mai uşoară, care prilejuieşte câteva clipe pentru admirat peisajul.

img_5624-j1

   Ajunsă sub pereţi, cărarea se desparte în două: înainte şi prin Strunga Dracului, marcaj bandă roşie, la stânga şi prin Strunga Doamnei, marcaj bandă galbenă.

   Aici vedem o echipă care se îndreaptă spre varianta prin Strunga Dracului, dar care încă nu a ajuns la baza hornului, până acolo mai trebuind să treacă peste o zonă de mai jos stâncoasă şi ea şi prevăzută cu câteva cabluri.

img_5638-j1

Noi alegem să urcăm prin Strunga Doamnei.

img_5652-j1

   Dincolo de Strunga Doamnei, pe faţa sudică a crestei principale, peisajul e mult mai calm, cu mari porţiuni acoperite cu iarbă.

   Mai întâi o brână descendentă ne poartă pe deasupra Căldării Berbecilor.

img_5656-j1

În spate îşi scoate pentru o clipa capul din nori Vârful Călţun (2510m).

img_5659-j1

Totuşi o porţiune mai stâncoasă trebuie trecută şi ea mai cu atenţie.

img_5660-j1

   Căldarea Berbecilor, cu vârfurile Călţun şi Lespezi mai în spate.

img_5668-j1

   În continuare varianta de potecă marcată cu bandă galbenă ocoleşte, în urcare uşoară, dar pe la bază, Vârful La Strunga Dracului (2485m), care se mai numeşte şi Negoiul Mic.

img_5674-j1

   După ce aproape terminăm de ocolit vârful amintit, în faţă ne apare profilul impunător al Vârfului Negoiu.

img_5686-j1

Noi ne continuăm ocolul amplu pe deasupra căldărilor sudice ale Negoiului.

img_5689-j1

   Abia când ceaţa se mai ridică vedem că mergem prin locuri foarte înalte faţă de firul văilor de dedesupt, ori faţă de marginea pădurii de brad.

img_5694-j1

   După un urcuş abrupt prin grohotişul desprins din creastă, ajungem în locul în care iese şi traseul din Strunga Dracului.

img_5697-j1

Privim în spate grohotişul prin care am urcat în creastă.

img_5701-j1

   În spate rămâne profilul ascuţit al vârfului pe care l-am tot ocolit noi până acum, Vârful Negoiul Mic.

img_5705-j1

   După câtă lume am întâlnit astăzi pe creastă, era de aşteptat ca Vârful Negoiu (2535m) să fie foarte aglomerat.

   În schimb avem şi surpriza plăcută ca aici să întâlnim câţiva prieteni de la Clubul montan ,,Hai Pe Munte” din Iaşi.

   Lor le datorăm această poză de grup, în care apărem toţi 16 mecanturiştii care am urcat azi pe munte.

   De la stânga: Nelson, Dan, Katy, Edi, Adi, eu, apoi mai în spate: Laurenţiu, Smaranda, Eugen, Ingrid, Andrei, Gabriel, Costel şi puţin mai în faţă: Costel Ceapchi, Doina şi Mihai. 16 august, orele 15,20.

img_5717-j1

A urmat coborârea până la Refugiul Călţun pe acelaşi traseu.

   Între Strunga Doamnei şi Portiţa Călţunului ne întâlnim cu domnul Dinu Mititeanu, mai vechea noastră cunoştinţă de la Cluj.

   Vorbim de una, de alta, şi doar un val de ceaţă şi tunetele tot mai apropiate ne determină să ne despărţim.

   Pe la jumătatea distanţei dintre Portiţă şi Refugiu începe să plouă.

   Punem pe noi pelerinele şi suntem mai atenţi la blocurile mari de piatră, care, ude, nu mai au aceeaşi aderenţă ca până acum.

   În refugiu e întuneric şi, după câte se pare, foarte aglomerat.

   Ne facem şi noi loc şi aşa pe întuneric încercăm câteva glume care să mai relaxeze atmosfera mohorâtă.

   Când grupul nostru pare să fie complet constatăm că şi ploaia s-a mai rărit puţin.

    …Aşa că pornim pe drumul de întoarcere, dar nu pe creastă, ci coborând de la Refugiul Călţun în căldarea sudică de sub Vârful Lăiţel.

   Pentru început urmăm atât marcajul triunghi albastru, care duce la Cabana Piscu Negru, cât şi marcajul cruce albastră, cea care ne va conduce pe noi până la Tunelul de pe Transfăgărăşan, la intrarea sa dinspre sud. img_5721-j1

   Ne bucurăm să vedem în faţă cum cărarea noastră nu mai urcă prea mult, ci ocoleşte pe curba de nivel două picioare de munte.

   Numai că ceea ce vedeam pe al doilea contrafort nu era decât o cărare ciobănească, poteca noastră urmând să ne mai supună încă unui ultim efort.

img_5722-j1

   Vârful Lăiţel după ploaie.

   Privim mai atent şi vedem că pe creastă a cam dispărut orice mişcare, aglomeraţia de diminaeţă fiind doar o amintire.

img_5723-j1

   Dincolo de Valea Capra se conturează un contrafort puternic al Făgăraşului: muchia Arpaşul Mic (2461m)-Buda (2431m)-Muşeteica (2448m).

   Norii care ne-au murat pe noi la Călţun s-au dus peste acele vârfuri, iar tunetele prelungi par a se rostogoli de pe munte.

img_5740-j1

Coborâm de la Lacul Călţun în Căldarea Mare a Călţunului.

O rază de lumină face să luceasca feţele ude de stâncă.

img_5744-j1

   Apoi simţim că soarele se întoarce cu faţa spre noi. Mergem prin lumina clară a unei spărturi de nori, în timp ce pe înălţimile din jur vreme e tot mai urâtă.

img_5747-j1

    Firul de vale pe care am coborât de la refugiul Călţun şi până aici coboară în continuare până la Cabana Piscul Negru, din marginea de jos a Transfăgărăşanului.

img_5756-j1

   Poteca noastră se păstrează la mare înălţime, traversând un picior al Muntelui Laiţa.

   Zona e cam ciufută, cu blocuri mari de piară peste care trebuie să trecem şi cu perdele de jnepeniş.

img_5764-j1

   De pe faţa nordică a picioarului Laiţei avem o imagine impresionantă cu circurile I şi II din Căldarea Mare a Paltinului.

   De aici, de la depărtare, se aude simfonia tuturor apelor care se scurg de pe o treapta pe alta, de parcă firele de apă ar fi colea, la doi paşi.

img_5766-j1

   E destul de târziu şi simţim cum încep să ne lase puterile.

   Facem pauză, ne regrupăm, mâncăm ce a  mai rămas prin rucsaci şi ne îngrijorăm că, iată, s-ar putea să mai avem mult de mers până la Tunel şi s-ar putea să ne prindă întunericul.

img_5775-j1

  O vreme marcajul nostru, cruce albastră, merge în tandem cu marcajul punct albastru, cel care urcă în Şaua Paltinului.

   Încă nu ne e clar pe unde ar putea continua poteca noastră…

img_5777-j1

   Din firul principal al Văii Paltinului poteca se înscrie în diagonală pe faţa sudică a Piciorului Paltinului, până în Culmea Pisicii.

   De pe această culme intermediară avem o imagine cum rar mai poţi întâlni, cu întreg traseul sudic al Transfăgărăşanului, cu Valea Capra de la Vârful Iezerul Caprei şi până jos la cabană.  Din păcate lumina nu mai era buna pentru fotografie…

   Poteca schimba de direcţie spre nord, se ţine agăţată la mare înălţime şi aici, aproape, abia se ghiceşte prin iarba mare.

   Zorim pasul cât putem pentru ca din spate ne urmăresc şi ploaia şi întunericul.

   Echipa ajunge să se răsfire în patru grupuleţe şi doar primele două ajung cât de cât bine la Tunel.

   Cei mai din spate au pus-o: au ajuns la frontale şi uzi până la piele.

   Ploaia n-a contenit nicio clipă, drept pentru care coborârea de pe munte s-a făcut la lumina farurilor şi trecând peste torenţii care acopereau şoseaua.

   La pensiune gazda ne aştepta de vreo 10 ore pentru a ne servi masa de prânz pe care o comandasem încă de aseară.

   N-am mai pierdut vremea să trecem prin camere ca să ne schimbăm… Ne-am svântat în atmosfera caldă din jurul mesei cu prieteni şi am lungit-o mult după miezul nopţii…

   Hidrocentrala de la Vidraru nu lucrează, aşa, de capul ei. Adica nu alimentează singură un anumit numar de consumatori.

   Ca orice alt producător de energie electrică din ţara noastră, şi această hidrocentrală este conectată la sistemul energetic naţional.

   După modul de funcţionare, producătorii de electricitate sunt de mai multe feluri: sunt centralele termice, pe cărbune, petrol ori pe gaze, care nu pot fi orpite şi pornite în mod frecvent.

   Apoi sunt parcurile eoliene şi cele fotovoltaice, cele care produc energie electrică doar atunci când au ele chef, deci nu le poţi controla funcţionarea.

   Singurele mai docile sunt hidrocentralele. O astfel de centrală electrică poate fi pornită, respectiv oprită, la ordin, în cel mult 5 minute.

   Privit din partea consumului, sistemul energetic naţional are de obicei două vârfuri de consum: dimineaţa între orele 8 şi 11, iar seara între orele 19 si 22.

   Pentru susţinetrea acestui vârf de consum e necesar un aport suplimentar de energie în sistem. Acum sunt  solicitate să intre în funcţiune şi hidrocentralele.

   Prin urmare o hidrocentrală funcţionează în mod normal cam 6 ore pe zi.

   Astfel că la proiectare, hidrocentrala e dimensionată să consume un debit cam de 4 ori mai mare decât debitul râului care alimentează lacul de acumulare.

   E clar că dacă acest echilibru (între apa care intră şi cea care iese din lac) nu e menţinut, se asjunge ca nivelul apei din lac să scadă prea mult. Şi mai ştim că puterea apei la turbină e dată şi de nivelul apei din lac…

   Rezultă de aici necesitatea unui debit cât mai mare al apelor care intră în lacul de acumulare. Astfel că în lacul de acumulare de pe râul Argeş au fost direcţionate şi apele unor cursuri de pe văile paralele, de pe tot versantul sudic al Făgăraşului: apele Vâlsanului, Topologului, Doamnei etc.

   Apele râului Valea lui Stan s-ar fi vărsat la mai puţin de 1km dinjos de barajul de la Vidraru şi astfel ele ar fi fost pierdute ca aport la apa din lac.

   Încă din faza de construcţie s-a pornit la captarea şi devierea acestor ape în lacul de acumulare.

   Acest lucru s-a făcut undeva mai în amonte, în canionul Valea lui Stan, printr-o barare a văii şi direcţionare a apelor, gravitaţional, mai întâi printr-un tunel, apoi, la scurgearea în lac, printr-o frumoasă cascadă.

   …După cum o să vedem noi toate astea, chiar la faţa locului.

    A treia zi promite să fie cu vreme mai bună.

   De la Pensiunea ,, Adonis” din Căpăţânenii Ungureni nu e cale prea lungă până la intrarea în Canionul Valea lui Stan.

   Mergând cu maşina vezi cum drumul părăseşte Valea Argeşului şi continuă pe versantul unei văi mai înguste, de parcă ar vrea să se înfigă în munte.

   Când un pod ne trece pe malul celălalt, pe versantul stâng, întorcându-se la 180 de grade, gata, am ajuns la intrarea în Canion.

img_5779-j1

   Accesul prin aceste chei sălbatice s-a realizat încă din anul 1964, de către muncitorii de la baraj, prin ancorarea de trepte metalice în stâncă, prin montarea de podeţe şi balustrăzi.

   În urma cu 2-3 ani lucrările s-au reluat de către Salvamont Argeş cu sprijinul Hidroelectrica Vidraru, iar acum traseu turistic marcat cu punct albastru se prezintă foarte bine din punct de vedere al dotării tehnice.

   Chiar dacă apele Văii lui Stan au fost zăgăzuite mai sus şi îndreptate spre lacul de acumulare, vedem că aici tot se mai strânge ceva apă de prin torenţii din jur.

img_5806-j1

Merge să sar? Văd eu de ce o să mă ţin când ajung dincolo.

img_5815-j1

   Urcăm o scară metalică verticală pe lângă o cascadă întunecată, aproape neagră.

   Apoi valea aceasta cu apă rămâne în stânga şi noi urmăm mai departe firul principal al canionului.

img_5833-j1

   Un podeţ ne trece pe celălalt versant al văii.

   Urmează o succesiune de scări şi porţiuni orizontale, cu sprijin pe scoabe prinse în perete.

    Şi toate astea se petrec deasupra unui ochi de apă.

   Primele emoţii trec repede (eu îmi imaginam că urcam schelele prinse de vapoarele de pe cala de montaj) şi în continuare parcurgerea traseului, tehnic aproape în totalitate, se face destins şi cu mare plăcere…

img_5839-j1

Firul de apă trece pe dincolo de muchia pe care o urcăm noi.

img_5841-j1

   Revenim în firul văii. Traseul depăşeşte câţiva bolovani căţărându-se pe fiecare dintre ei. Bineînţeles, cu ajutorul scoabelor.

   Se înaintează greu şi porţiunea se cam aglomerează.

img_5846-j1

   Un pasaj elegant, cu scoabe şi cabluri metalice, evită mai pe sus harababura geologică de pe talvegul văii.

img_5853-j1

   Urmează, poate, cea mai spectaculoasă porţiune a Canionului.

   O scară vericală, o coborâre într-o marmită de mari dimensiuni, un tronson pe perete parcurs la unghiuliţe, apoi un alt segment aerian de scară metalică…

img_5858-j1

   Andrei încearcă să găsească o soluţie pentru trecerea peste porţiunea în care tehnicienii s-au cam zgârcit cu scoabele.

img_5868-j1

Întunericul din stânga dă impresia unui spaţiu subteran…

img_5869-j1

Traseu însăilează versantul stâncos: când coboară, când urcă…

img_5871-j1

    Când totul pare că se mai linişteşte, când şi scările dispar din peisaj… vine răcoreala.

   Ne desculţăm şi intrăm în rezervorul ăsta nemişcat de apa rece.

img_5872-j1

   Noi, cei din urmă, vedem că gluma se îngroaşă şi lumea începe să se ude la pantaloni.

   Cu bocancii într-o mână şi cu pantalonii în cealaltă, trecem apa doar în chiloţi.

   Dacă am fi avut picioarele lungi ca ale lui Moni Columbeanu, ne băgam oricum…

img_5877-j1

   În capătul porţiunii cu apă, la echipare, ne-am mai încălzit cu glume, ne-am mai relaxat, crezând că de-acum, gata, traseul a luat sfârşit.

   Dar nu, mai sus a fost nevoie ca Edi să întindă coarda de asigurare a echipei, într-o porţiune mai expusă şi neasigurată.

img_5880-j1

   Sus de tot ajungem şi la lucrările hidrotehnice de barare şi deviere a apelor de pe Valea lui Stan

img_5883-j1

   Mai sus de baraj valea nu mai are pereţi verticali, dar nu îşi pierde prea mult din spectaculozitate.

img_5892-j1

   De la mini-barajul de pe Valea lui Stan mai ţinem cursul spe amonte încă vreo 10-15min., după care poteca urcă abrupt pe malul stâng, prin pădure de fag, până la liniştea unei poieni.

img_5899-j1

   În partea sa finală traseul urmăreşte conturul lacului de acumulare pe drumul pietruit de pe malul drept al lacului.

   De pe un pod al acestui drum vedem şi cascada pe care o fac apele venite subteran tocmai din Valea lui Stan.

   La baza cascadei apele se pierd în imensitatea lacului de acumulare.

img_5903-j1

Poza de grup de pe podul din faţa cascadei.

img_5905-j1

   Pe lac se plimbă, după câte se pare, chiar şi un vaporaş străin. Altfel nu înţeleg de ce pavilionul românesc s-a ridicat undeva, înspre prova…

   De drept acela este locul în care o navă străină arborează pavilionul ţării prin ale cărei ape tocmai a intrat.

   Pavilionul ţării de care aparţine nava se pune totdeauna la pupa.

   Cum ne spunea nouă proful de marinărie făcând referire la velierul ,,Libeteatea”, care era ancorat cu ancora din bordul dinspre cheu, cum că fusese acostată astfel de chelnerii restaurantului de pe ea.

   Şi cum spunea un coleg de la Liceul de marină: ,,ziua, la convoiul cu barje împinse, se arborează la catarg trei lumini negre…”

img_5912-j1

Ultima bucăţică a traseului o parcurgem prin tunel.

img_5918-j1

Lacul de acumulare e plin, până aproape de nivelul deversoarelor.

img_5921-j1

   Printre materialele de construcţie betonul pune unele probleme de rezistenţă. La eforturile la care ar putea fi supus, de tracţiune, de încovoiere, de torsiune şi de comprimare, el răspunde ceva mai bine doar la ultimul dintre ele.

   Acest lucru face ca barajele hidrotehnice construite din beton să aibă o structură masivă, cu contraforţi foarte puternici pe faţa exterioară.

   E cazul barajului de la Bicaz, la care construcţia e liniară, dar foarte dezvoltată în secţiune, în special în partea sa de jos.

   Pentru a reduce dimensiunile construcţiei, şi totodată pentru a folosi mai bine proprietăţile betonului de a rezista mai bine la compresie, s-a folosit la construcţia barajului de la Vidraru forma de arc de cerc cu convexitatea spre apă.

   În acest caz presiunea apei (distribuită uniform pe lungimea barajului) se aplică structurii de beton ca o forţă de compresie, forţă pe care arcul de cerc o cedează capetelor sale sprijinite pe cei doi versanţi ai muntelui.

   Pe de altă parte, mai ştim că presiunea apei variază pe adâncime (înălţimea coloanei de apă), fiind proporţională cu aceasta.

   Din această regulă simplă am putea deduce că barajul de la Vidraru ar avea şi el o grosime mai mare la bază, dar în acest caz construcţia s-ar lăţi spre apă şi nu spre exterior, ca la Bicaz.

img_5922-j1

Monumentul Energeticienilor înălţat pe versantul stâng al văii. Şi scara de acces spre un loc de belvedere.

img_5926-j1

   Tunelul prin care am ajuns noi pe baraj când ne-am întors din Canionul Valea lui Stan.

img_5928-j1

   Apoi cei patru şoferi ai noştri, Smaranda, Edi, Mihai şi Dan au adus maşinile de unde le lăsasem dimineaţa şi, spre disperarea jandarmilor care asigurau ordinea turiştilor şi maşinilor pe baraj, au făcut o serie de manevre chiar la capatul coronamentului.

img_5931-j1

   De la Barajul Vidraru coborâm până în dreptul Cetăţii Poenari.

   Legenda spune ca primul turn de piatră a fost ridicat pe acest vârf de munte, la o înălţime de peste 400m faţă de nivelul văii, de însuşi Negru-Vodă.

   În schimb istoria atribuie construcţia Cetăţii Poenari lui Vlad Ţepeş, la 1457.

   Deasemeni se aminteşte că domnitorul român chiar a folosit cetatea ca loc de refugiu atunci când a fost urmărit de turci (1462).

   Cetatea are 5 turnuri: 4 rotunde şi unul de formă prismatică.

img_5935-j1

   Accesul la cetate se face urcând cele 1440 de trepte de beton. Care sunt 1378, numărate cu grijă de Costel.

img_5941-j1

   Ghidul ne va spune că lucrările de zidărie au fost făcute de către boierii braşoveni luaţi prizonieri de Ţepeş.

   Iar eu îi spun părerea mea, că cetatea a fost ridicată de inginerii breaşoveni, în vremea când, într-adevăr, inginerii erau boieri…

img_5942-j1

Valea Argeşului la confluenţa cu Valea lui Stan.

   Viaductul de jos e pentru drumul care duce la baza barajului, iar cel de sus e pe drumul care urcă pe coronamentul barajului.

img_5947-j1

Calea de acces printre două ziduri interioare ale cetăţii.

img_5949-j1

   Camera Tezaurului şi pe fundul ei cam ce a mai rămas pâna în ziua de azi. Cam la fel cum se întâmplă după o privatizare…

img_5953-j1

Pasarele de pe partea de nord a cetăţii.

img_5955-j1

   Poza de grup de la Cetatea Poenari, împreuna cu domnişoara-ghid, cea mai micuţă, cu bluză verde.   img_5958-j1

   În dimineaţa celei de-a patra zi ne-am trezit pe ploaie. Am aşteptat până spre prânz o îmbunătăţire a prognozei, dar n-am mai avut noroc.

   Intenţionam să urcăm din nou cu maşinile pe Transfăgărăşan, doar pe faţa sudică şi de la Cabana Salvamont Argeş să prindem poteca marcată cu cruce albastră, până la Lacul Capra, apoi să urcăm până pe Vârful Vânătoarea lui Buteanu.

   Rămâne pentru data viitoare…

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

10 comentarii laMunții Făgăraș: pe creastă și prin locuri de sub munte

  • Gigi, îți mulțumesc că ai găsit și de această dată timpul necesar să ne povestești în cuvinte și imagini frumoase aventura acelor zile.
    ”Este timpul pe care l-ai risipit pentru trandafirul tău ceea ce face ca trandafirul tău să fie atât de important”

  • Bj Carmen

    Mai, Gigi, io cred ca imbatranesti! Vrei izolat…ba pe o insula pustie, ba intr-o pestera pustie. Hotarasta-te, odata, ca io nu te las singur si tre sa stiu cum sa ma echipez…:))))) Apoi faci slalom printre manastiri (mi-a placut ca ati celebrat-o pe Fecioara Maria si pe 15 august ati facut pelerinaj, bravo!). Ok, imi zic! Macar imbatraneste frumos: izolat si cu Dumnezeu in suflet!
    Dar nu! Nici vorba de imbatranire! Cred ca ploua cand ai scris prima jumate a jurnalului si erai nitel mai melancolic. Pentru ca apoi, rasarind soarele, ne-ai luat, frate, si ne-ai dus tocmai sus, pe vf-ul Negoiu, ne-ai aratat niste peisaje superbe si ne-ai descris un traseu minunat. Felicitari fotografilor!
    Valea lui Stan e unul din cele mai spectaculoase trasee, mie personal imi place mult. Iar cu voi acolo, atat de vesel colorati, mi-a placut si mai mult!
    Trei zile pline! Si frumoase! Nici nu ma mira, fiind tura lui Edi…cu el n-ai timp de respiro, esti ca intr-un Montagne Russe…:)
    Felicitari tuturor participantilor!
    Felicitari, Gigi, si pentru acest jurnal!

  • Catalin Florescu

    Anul acesta nu am ajuns in Făgăraș, cel mai frumos munte…părerea mea :)!
    Însă, acest jurnal m-a ajutat să călătoresc virtual pentru câteva minute. Felicitări, Gigi pentru drumeție și pentru sârguința de a pune pe hârtie câteva cuvinte și idei!

  • Geta Eftimie

    Frumos jurnal, frumoasă călătorie. Interesant că la Mânăstirea Cetățuia au fost doar două reprezentante ale satului din apropiere și ați făcut ce ați făcut și ați scăpat și de alea. Probabil că ați impresionat prin număr.
    În ce privește ghida de la cetatea Poenari dacă nu indicai exact cine este, cu greu o identifici. Mai aveați puțin și o ascundeți cu totul.

  • După cum se vede, la Mecanturist funcționează din plin vorba:
    ”Unii cu sapa, alții cu agapa”

  • Laurentiu Cerchez

    Multumim si pentru acest minunat si foarte bine documentat jurnal, Gigi! Citindu-l, am reparcurs cu placere „asaltul Negoiului”, spectaculosul canion Valea lui Stan,chiar si cele 1378 de trepte de la Cetatea Poenari. Foarte faine si fotografiile care au redat spectacolul si maretia Muntilor Fagaras.

  • Gigi Cepoiu

    Vin si eu si spun ca in cele patru zile a fost o continua stare de admiratie, gata sa cazi pe spate. Cam multe indesat in timp atat de scurt!
    @Carmen: trebuie sa dau din casa si sa spun ca Jurnalul l-am scris, asa, in raspar: mai intai zilele doi si trei si abia la urma , dupa mai bine de o luna, am reusit sa scriu si despre ziua cu bisericile. Asta doar datorita volumului imens de informatie despre monumentele istorice, prin care a trebui sa fac slalom. Dupa parerea mea ar trebui cate un articlol pentru fiecare din ele. Si asa, tot s-au strans vreo 23 de pagini A4 la ,,Fagarasul” asta.
    Dar macar a meritat!

  • mi

    „Nu stiu altii cum sunt dar eu …” 🙂 cand iti citesc jurnalele ma incarc maxim cu informatii si imagini care merg acolo unde trebuie – in minte si-n suflet!
    Sa stai de vorba cu un calugar batran cred ca este o binecuvantare si recunosc ca ma cuprind emotiile gandindu-ma ca m-as putea afla vreodata in aceasta ipostaza.
    Locuinta pustniceasca din drumul vostru dar si biserica aceea ingemanata cu piatra muntelui imi amintesc de Biserica Densusi de langa Hunedoara, pe care am vazut-o anul acesta. Se spune ca este cea mai veche biserica din tara (construita pe la 1300) si se remarca printr-o imbinare de stiluri care-i dau un aer ciudat, de neinteles pana cand intri in poveste si afli cum fiecare dintre neamurile cotropitoare si-au pus amprenta peste acel locas sfant. Mai este ceva extrem de straniu la acea biserica (in incinta ei) dar as dori sa starnesc curiozitatea si tac… 🙂
    Despre Valea lui Stan – doar confirmarea certitudinii ca DA, trebuie sa ajung acolo. E mai scurta decat Cheile Rametului, dar este mai provocatoare (cel putin din poze, asta deduc).
    Gigi, ai „construit”, din nou, un adevarat manual complex si combinat de geografie, istorie si religie…Acesta este jurnalul tau! Bravo!

  • smaranda enica

    Felicitari, Gigi, inca o data, pentru frumoasele jurnale pe care le scrii, pentru maiestria povestirii si pentru frumoasele poze care insotesc naratiunea. Jurnalul a reusit sa-mi retrezeasca amintirile clipelor minunate traite de mecanturistii participanti la tura in niste locuri speciale – istorie, peisaje, tehnica. Impresii cu totul aparte mi-au ramas din Valea lui Stan – o foarte frumoasa surpriza pentru mine!Dovada ca am revenit la canion la scurt timp dupa aceasta tura cu alt grup de mecanturisti. Eu nu stiu cum au trait ceilalti participanti la tura aventura urcusului pe versantul vestic, abrupt, al Culmii Pisica, dar stiu ca mie mi-a pus capac! Mai ales ca era la finalul zilei, dupa un drum lung, cu destule treceri anevoioase. Ai amintit tu ceva in jurnal despre asta, dar parca vorbele nu descriu indeajuns trairile noastre. Ce mai, parca nu se mai termina! Si veneau si alergatorii aceia din urma zburdand – „medicament” pentru psihicul meu! Vad ca in jurnal tu ai precizat ca varfului dintre Strunga Doamnei si Strunga Dracului i se spune Negoiu Mic. Eu stiu insa ca in zice simplu – „Varful dintre stungi”. Iar Varful Negoiu Mic e in coborare de pe Negoiu catre Saua Cleopatrei.

  • Gigi Cepoiu

    @Mirela: biserica de care vorbesti a fost in tot acest rastimp si o ancora de ortodoxism intr-o mare de catolicism unguresc. Sper sa ajung si eu pe acolo, mai ales cand stiu ca ma paste si un drum pe la Prislop…
    Un calugar ar pute sa-ti spuna lucruri care sa te urmareasca toata viata, asa cum, la fel de bine, ar putea sa nu-ti spuna nimic. Pentru ca n-ar avea ce. Nu sunt convins ca unul care ,,a stat la oi” o buna parte din viata ar mai putea fi si intelept in cele din urma, ca si calugar batran…
    Singurul calugar cu care am stat de vorba a fost Dimitrie, la Schitul Mestecanis, si nici chiar el nu era incantat de ce-mi povestea. Sper ca tu sa ai mai mult noroc!

    @Smaranda: bineinteles ca-mi amintesc versantul de sub Culmea Pisicii. Tin minte ca inainte de a-l urca mi-am golit rucsacul de e mai avem prin el, ciocolata, alune, am aruncat si toata apa din bidon…
    Eu am crezut ca trag tare, dar abia am reusit sa tin ritmul cu tine si astfel sa fim ultimii ajunsi neplouati la Tunel.
    Referitor la ,,Varful dintre Strungi”: eu am luat informatia din Ghidul… publicat de Valentin Balaceanu si Hedda Cristea in 1984. La pag. 195 varful e numit ,,Varful la Struga Dracului”. Denumirea de Negoiul Mic e o eroare. Asa cum spui, acesta e dincolo de Negoiu.
    Si ca jurnalul unui inginer sa se deosebeasca de unul scris de un doctor, am introdus si datele tehnice referitoare la barajul si hidrocentrala Vidraru.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*