QR Code Business Card
Articol postat de

Impresii de Călătorie (7) – Cracovia, Polonia

Lectura unor impresii de călatorie poate fi la fel de plictisitoare ca povestirea unui vis.
Dar la fel de bine ea poate fi şi o invitaţie la a descoperi lumea, dar mai ales la a o înţelege, prin particularităţile cele mai importante ale fiecărui loc, cele care, subliminal, ne induc în suflet un aer de sărbatoare şi o stare de nesfârşită vacanţă.
Acum îmi dau seama că toate aceste întâmplări petrecute în Cracovia mi-au rămas în memorie fiindcă, de fapt, călătoria înseamnă în primul rând trăiri şi sentimente, iar proprietatea mea asupra lor reprezintă singura dimensiune neatacabilă a existenţei, după cum sintagma ,,cu asta rămâi” poate fi singura consolare după întoarcerea acasă ,,cu mâinile goale”.

Am trecut Vistula pe întuneric şi am intrat în oraş după miezul nopţii.
Cu toate că centrul avea bulevardele luminate ca ziua, doar câteva TAXI-uri mai săgetau liniştea nopţii.
După ce ne învârtim cu maşina de două-trei ori în căutarea hotelului la care aveam rezervare, trec în defensivă şi protestez tăcut: opresc maşina într-o parcare şi-i trimit să caute adresa pe jos.
Simt că nu mai reacţionez la stimuli, semafoare, nume de srăzi, indicaţii venite din spate, fă la dreapta, fă la stânga, apoi constat că şi câteva echipaje de poliţie încep să se uite lung după noi. Gata, nu mai pot, conduc de 32 de ore…

Dimineaţa am fost supărat pe mine că m-am trezit cam târziu, dar imediat am pornit să descopăr oraşul.
Când mergi prin Cracovia aşa, fără o ţintă anume, primul lucru care te impresionează sunt zidurile vechi, pe care le întâlneşti la tot pasul.
Sunt ziduri de cetăţi vechi, de catedrale, de Universităţi, de Ministere de război…
Prima biserică ce mi-a ieşit în cale în inima catolicismului polonez a fost o biserică ortodoxă, Sw Marry Basilica, construită de ruşi ori de lituanieni.
Apoi imediat aveam să aflu ca bisericile catolice sunt numite în poloneză ,,kosciol”.

Kosciol Stanislaws e cu totul albă, ca o perlă, dar cu forme geometrice rigide, cu două turle la intrare, de forme prismatice şi cu acoperişurile vopsite în verde, aşa cum aveam să văd şi la alte biserici.

Dar, de departe, cea mai impresionantă avea să se dovedească Katedral Wawelska.
La o prima privire eşti puţin contrariat: o clopotniţă înaltă, cu totul de culoare verde, alături de care se ridică, asimetric, prin poziţionare, formă, mărime şi culoare, un turn prismatic din cărămidă roşie.
În schimb interiorul e mai greu de prezentat în cuvinte… Poţi intra singur, la fel de bine cum poţi fi însoţit de 10-15 prieteni gălăgioşi, reacţia e aceeaşi: uimire, urmată de multe clipe de tăcere… Eu l-am perceput ca pe un templu al tăcerii.
Pe peretele din dreapta, mai în faţă, lângă ultimile coloane aurii ale orgii, e un tablou de mari dimensiuni cu chipul Papei Ioan Paul al II-lea.
Katedrala Wawelska din centrul vechi al Cracoviei e cea în care a fost episcop Karol Josef Wojtyla, cel care, ca papă, avea să ducă la bun sfârşit misiunea divină de a arunca comunismul la lada de gunoi a istoriei.
Altarul, icoanele relativ puţine, dar neobişnuit de mari, statuile din marmură albă reprezentând scene biblice, toate sunt înveşmântate în adevărate ,,tapiserii” de crini albi.

O intrare cu scări largi, ca un amfiteatru desfăşurat în linie dreaptă, conduce la sălile înalte şi puternic luminate ale Muzeului de Istorie.
După ce trec repede peste artefactele aferente preistoriei, îmi dau seama că nu cunosc mare lucru din istoria polonezilor, motiv pentru care nici exponatele, îndeosebi înscrisuri vechi, nu-mi spun nici ele mai nimic.
Când vizitezi un muzeu se subînţelege că vii aici să vezi lucruri despre care ai citit sau măcar despre care ai mai auzit câte ceva.

Trec cu indiferenţa total nejustificată a turistului grăbit pe lângă Kosciol Sw Barbary (Biserica Sfânta Varvara) şi pe lângă Kosciol Sw Andrjeza (Biserica Sfântul Andrei).
Străbat un pasaj cu cafenele şi cluburi de noapte şi curiozitatea mă împinge dincolo de uşile grele ale unui ,,Sex Shop”.
E şi acesta un fel de muzeu, un muzeu cu exponate care, până una-alta, vin să demonstreze cât de departe poate merge imaginaţia unora… Oricum, sunt lucruri placute la privit, în comparaţie cu fierătanele enorme pe care, ca navalişti, tot încercam şi noi să le perfecţionăm.

Dincolo de pasajul pietonal cu un vădit aer medieval (bicele şi cătuşele de catifea duceau cu gândul la camerele de tortură ale Inchiziţiei), ies la spaţiile deschise dinspre cheiul Vistulei.
La început iarba bine tunsă şi arborii înveşmântaţi în iederă încântă privirea, dar mai încolo aleile se termina brusc în zidurile de incintă ale Bisericii Naşterii (Kosciol Na Skalce).
Lucrul ăsta mă duce cu gândul la Mânăstirea Suceviţa, la care, dimpotrivă, parcul cu alei este în interiorul zidurilor ca de cetate.
Şi, tot comparând ce văd aici cu ce ştiu de acasă, faţă de enormele nave ale bisericilor catolice, bisericile noastre din Bucovina seamană cu căsuţele ţărăneşti, văruite în albastru şi acoperite cu şindrilă de brad.

M-am întors la hotel spre seară. Eram obosit şi flămând, dar cu sufletul plin, ca o albină scăpată în lanul de floarea soarelui.
La recepţie, odată cu cheile, poloneza îmi înmânează şi un plic. …Prietenii mă anunţau că ei au plecat deja din hotel şi când voi deschide eu plicul ei poate că sunt deja în Germania. Pentru orice eventualitate ei îmi mai lăsau 600 de mărci şi totodată îmi urau ,,drum bun” şi ,,să ajung cu bine acasă”.
Pentru câteva clipe rămân interzis, apoi dau să întreb ceva pe fata care îşi făcea de lucru pe după ghişeu. ,,Sorry?…”se face ea că nu înţelege nimic…

A urmat o noapte de coşmar. Ştiam că pentru activitatea de trafic de persoane mi se putea confisca microbuzul la încercarea de a ieşi din Polonia fără pasageri.
Încet-încet am reuşit să nu mă mai învinovăţesc pentru naivitatea de care am dat dovadă, slăbiciune venită şi din dorinţa asta de aventură, din chemarea interioară pentru a cunoaşte locuri noi şi atât de depărtate.
Mă frământa acum gândul că nu găsesc nicio posibilitate de a ieşi din această situaţie, situaţie pe care , iată, trebuia să o rezolv acum de unul singur.

Dimineaţa, cu capul gata să-mi plesnească de griji şi disperare, socotesc că mi-aş putea găsi liniştea, măcar şi pentru o clipă, în liniştea pe care o ştiam înăuntrul Katedralei Wawelska.
Nu ştiu cât am stat acolo aşa, nemişcat, uitând parcă de mine, poate rugându-mă, poate plângând…
Apoi am simţit ca o atingere pe umăr şi când m-am întors am fost surprins să văd lângă mine un preot înveşmântat cu totul şi cu totul în alb, ca un înger.
La început nu am înţeles ce spune, dar mi-a făcut semn să ne aşezăm în primul rând de bănci.
Nu ştiu cum m-a vrăjit, dar, încet-încet, aveam să-i povestesc cum am plecat din ţară cu şase necunoscuţi, care mă rugaseră să-i aduc la Krakowia doar pentru a prelua de aici electrocasnicele second-hand pe care urma să le aducă din Germania sora unuia dintre ei.
Cum am plecat la un drum atât de lung şi pentru oportunitatea apărută astfel de a vedea un oraş cu adevărat frumos, apoi cum ei, aşa cum plănuiseră de la bun început, au trecut graniţa în Germania, lasându-mă pe mine în faţa riscului enorm de a rămâne aici, singur şi fără maşină.
Apoi s-a lăsat din nou liniştea, o linişte grea de această dată.
A început cu o voce scăzută să-mi spună că am făcut foarte bine că am venit aici să mă rog la Dumnezeu, cel care mă va ajuta cu siguranţă.
…Şi dacă am intrat în Polonia pe la Zakopane acum voi încerca sa ies pe la o vama mai dinspre vest, pe la Korbielow (Pasul Corbului).
Să merg acolo cu încredere, căci totul se va sfârşi cu bine, el se va ruga în tot acest timp pentru mine… Apoi, cu o oarecare nelinişte în glas, mai adăugă: dacă întâmpini greutăţi la vamă, să nu treci dincolo orice ar fi. Rămâi în Polonia şi mă suni pe mine la acest numar de telefon. Uite, îţi scriu alăturea şi numele vămii: Korbielow.

Am pornit la drum şi primul ,,semn” mi s-a arătat de cum am dat să ies din oraş.
Cu toate că mai studiasem încă o dată pliantul cu planul Cracoviei, reuşesc să mă pierd pe bulevarde şi străzi cu sens unic şi ajung într-o pădure, în preajma Gradinii zoologice.
O alee îngustă mă scoate în marginea drumului de ieşire din oraş, dar traficul intens din ambele sensuri mă condamnă definitiv pe acest drumeag acoperit de copaci…
Dar, ca la un semn şi ca prin farmec, maşinile din ambele sensuri se opresc şi-mi dau şi mie voie să intru în trafic.

În vamă trag în spatele a două maşini cu polonezi veseli, plecaţi cu siguranţă în vacanţă.
Atmosfera e deosebit de relaxată, poliţiştii de la paşapoarte glumesc cu conaţionalii lor.
Apoi unul din ei vine spre maşina mea, îi priveşte numărul românesc şi întinde mâna după acte. Caută în paşaportul meu pagina cu viza de intrare în Polonia şi, cu un zgomot scurt, îmi ştampilează şi el ieşirea.
Îmi returnează teancul de documente şi-mi face semn să înaintez.
Urmează vameşii, care n-au chef să controleze pe polonezi, iar la mine nici măcar nu se întorc cu faţa.
De acelaşi tratament am parte şi dincolo, la slovaci: toată lumea stă cu spatele la mine.
Nu-mi vine să cred că e aievea tot ce se întâmplă, în schimb, odată ieşit şi din vama slovacă, cu teama rămasă în suflet, pentru un timp mă ţin scai de polonezii din faţă.

Ajungem repede într-o zonă muntoasă şi microbuzul nu mai poate ţine ritmul de mers.
Am oprit într-o parcare largă, aflată pe marginea unei văi împădurite. De partea cealaltă, pe o stâncă golaşă se înălţa silueta zveltă a unui castel medieval.
Începeam să văd lucrurile cu ochii unui om normal, lipsit de griji.
Am pus capul pe volan şi i-am mulţumit în gând părintelui polonez din Cracovia pentru ajutorul venit cu siguranţă din rugăciunea lui.

Apoi, cu un aer mai degajat, am constatat că se remarca din nou buna conlucrare între Biserica poloneză şi navalişti, aşa cum se mai întâmplase cu doar 20-25 de ani în urmă, între Papa Ioan Paul al II-lea şi electricianul naval Lech Walesa.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

5 comentarii laImpresii de Călătorie (7) – Cracovia, Polonia

  • Bj Carmen

    „bicele şi cătuşele de catifea duceau cu gândul la camerele de tortură ale Inchiziţiei”…serios??? Scuza-ma, dar nu mai pot de ras! Pe vremea cand romanii faceau „polonii” dadeau astia la tv (!?) un film…Emanuelle…avea vreo sase parti: Emanuelle I, Emanuelle II etc…Io am vazut si Emanuelle VI, dar tu cred ca te-ai oprit la primul episod, altfel nu-mi explic cum de niste catuse de catifea te duce cu gandul la camere de tortura…si nu oricare, ale Inchizitiei, adica cele mai naspa…:))))) Tare!
    Lasand gluma la o parte, te felicit Gigi pentru modul in care scrii…ai capacitatea de a ma teleporta drept acolo, in povestea ta…am trait si eu dilema ta, disperarea, rugaciunea si spovedania ta si am rasuflat usurata cand ai trecut cu bine spre tara…
    P.S. Dai si autografe? 🙂

  • Gigi Cepoiu

    Seria ,,Emanuelle” erau niste filme pentru fete… Adevaratii barbati faceau bani in acea vreme, pe la polonezi, pe la rusi, pe la turci, pe la Vicov. Drept pentru care acum unii din acei barbati dau autografe pe ,,cecuri”, ,,bilete la ordin”, ,,cambii”. Iar intr-o vreme mai semnau si ,,ordine de vanzare la maximul zilei”, ,,ordine de vanzare cu stop” etc.
    E, cum e, m-am scos? Ma mai crezi gura-casca in fata unor catise de catifea?
    Apropo, tin minte o imagine de pe coperta unei reviste din asta, mai ,,decoltata” cu doua tipe imbratisate. Si jos scria: ,,Cand femeile se iubesc, dati-mi mie banii!…”

  • Popa

    Salut Gigi: am citit cu atentie pataniile tale petrecute in acest oras cu o populatie de 1 milion de locuitori si vrand nevrand mi-am adus aminte de aventura traita si de mine cand m-am ratacit si eu in acest mare oras negasind hotelul la care eram cazat .Mai concret la caminele studentesti hotel KRACOVIAK pe care toti cei cei intrebam il confundau cu marele hotel KRAKOWIA din centrul orasului .Am urmarit drumul parcurs si ma bucur pentru izbanda de-a iesi victoriosi din incurcatura .Materialul este extrem de interesant si merita sa fie citit de toti cei interesati .FELICITARI !

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*