QR Code Business Card
Articol postat de

Impresii de Călătorie (8) – Edirne, Turcia

Prima impresie a fost discrepanţa între austeritatea vămii bulgare, în care totul se întâmpla afară, trecând pe la ghişee închise cu ferestre mici, şi standardele mult supradimensionate ale vămii turce, la care clădirea principală era cât terminalul unui aeroport.
După controlul paşapoartelor şi al maşinii şi în vama turcă, suntem lăsaţi să facem ce vrem noi, pe întreg teritoriul Turciei… Dar mai întâi trebuie să strabatem o parcare fără margini şi luminată şi acum, în mijlocul zilei.
Apoi uimirea mea avea să crească continuu. Indicatoare rutiere mari cât casa trimeteau spre colţul din dreapta al acestui deşert de beton, unde se afla vama cu Grecia.
Eram la prima mea ieşire din ţară şi, iată, ajuns la doi paşi de ţara lui Homer, aveam impresia că am ajuns deja la capătul lumii.O bucată scurtă de autostradă, luminată şi ea fără niciun rost în puterea zilei, ne conduce repede spre Edirne.
Încă de departe se vede treaba că vom avea de-a face cu un oraş al moscheelor, siluetele drepte şi demne ale minaretelor părând că sprijină din loc în loc cerul.
Pătrundem adânc în oraş şi când încep să mă tem că şoferul nu mai ghiceşte bine străzile, iată că îmi arată, ca unul care a mai trecut pe aici, Kervan Sarai-ul. E o construcţie lungă şi fără etaj, prevăzută spre stradă cu terasă cu colonade greoaie, pe care se sprijină arcade rotunde, de cărămidă roşie.
Construcţia poate fi văzută ca o mărturie peste timp că Edirne a fost poarta de intrare a Asiei în Europa, poate chiar capătul dinspre apus al renumitului Drum al Mătăsii.

Ciligin Kadessi e cartierul comercial al oraşului.
Oprim în faţa unui magazin cu o singură vitrină, dar mare şi puternic luminată şi ea în miezul zilei.
Un turc fercheş, îmbrăcat cu un costum de culoare deschisă, lejer, fără cravată, iese din prăvălie şi ne primeşte cu mâinile întinse, cu o bonomie venită dinspre fiecare părticică a chipului său.
Strânge mâna colegului meu, după care mă descoperă şi pe mine: ,,Arkadaş la Petrum… Cioc ghiuzel! Iki altin almak…” (A, prietenul lui Petru… Foarte frumos! Acum sunteţi doi care veţi cumpara aur…)

Petrică e colegul meu din şantierul naval. De o vreme vine la fiecare sfârşit de săptămână la Edirne şi cumpără doar aur de la magazinul turcului.
De fiecare dată, după perfecţionarea afacerii, merge în camerele de sus pentru a se odihni, la întoarcere aşteptându-l încă o noapte de condus.
E răstimpul în care eu voi merge să descopăr oraşul, aşa cum mi-a promis încă de la început, când am dat curs insistenţelor lui de a-l însoţi în Turcia.
Ies în stradă şi de pe celălalt trotuar caut să memorez imaginea cu ,,Dacia” galbenă parcată în faţa magazinului cu aur. Dacă mă rătăcesc nimeni de aici nu mă va putea ajuta…

Cred că nici acum nu pot găsi o explicaţie, dar primul ,,obiectiv” vizitat de mine în Turcia a fost … o cofetărie.
Impresia a fost că am pătruns pe tărâmul celor ,,O mie şi una de nopţi”.Vitrine cu prăjituri de toate felurile, iar pe mijloc, cu autoservire, rafturi cu foetaje, cu rahat în zeci de culori,cu baclavale şi sarailii aşezate în piramide de pe care se vedea cum se scurge mierea. Dincoace săculeţi plini, cu vârf, cu alune americane, sâmburi de migdale şi fistic cu coaja crăpată pe jumătate.
În spate alte vitrine, cu placinte de tot felul, nuga, alte şi alte prăjituri cu cranţ şi tot felul de creme şi fructe confiate pe deasupra. Şi bomboane fondante, jeleuri şi ciocolată cât vezi cu ochii…
Dintr-o dată am luat act şi de prezenţa mea în mijlocul atâtor bunătăţi şi m-am simţit cel mai umilit om de pe pământ. Am ieşit repede de teamă să nu izbucnesc în plâns…

Toată copilăria am mâncat doar un singur fel de prăjituri: amandine.
La cofetăria din satul meu intram după ce cumpăram cele două pâini rotunde şi negre. O amandină costa 1,5 lei. Lângă ea mă mai cinsteam de fiecare dată şi cu un ,,cico” de 1 leu. Sticla o lua vânzătoarea direct dintr-o navetă de fier, totdeauna era prăfuită şi când îi desfăcea capacul metalic, sub buză rămânea un ,,inel” de rugină.
Problema pe care am avut-o întotdeauna era că cele doua ,,delicatese” costau împreună 2,5 lei, iar mie îmi rămâneau ca rest de la pâine numai 2 lei.
Cu cei 50 de bani eram obligat să mă finanţez singur. De cele mai multe ori aceşti bani îi făceam, cu vârf şi îndesat, gândeam eu, vara, când vindeam pe marginea serpentinelor drumului spre Cheia borcane de jumătate de kg cu fragi, ori zmeură, afine, sau mure. Cu cei 5 lei luaţi pe un astfel de borcan mă puteam finanţa, în timp, hăt… pentru 10 ,,consumaţii” la cofetărie…

Edirne a fost întemeiat de împăratul roman Hadrian, iar sub greci oraşul avea să se numeasca Adrianopole.
Edirne s-a numit din anul 1362, cand a fost cucerit de către turci. El a fost şi capitala Imperiului otoman între anii 1365-1453, an în care a fost cucerit Constantinopolul de către Mehmed al II-lea şi capitala a fost mutată pe malul Bosforului.
Selim al II-lea (1566-1574) a fost al 12-lea sultan şi poate cel mai cultivat din întreg şirul lor. Iubitor de artă, dar şi de Allah, acesta a socotit că nu se poate găsi un loc suficient de mare în Istanbul pentru moscheea pe care o avea în vis.
A trebuit să vină la Edirne pentru a găsi acest loc, parcă el însuşi, locul, luminat de Allah şi să încredinţeze lucrarea arhitectului Mimar Sinan.
Interesant e faptul că acest Sinan (altul decât Sinan Paşa pe care îl ştim de la Mihai Viteazul), era sârb la origine, creştin, luat din fragedă pruncie din familia sa şi educat mai întâi ca ,,enicer”.

Moscheea Selim Cami a fost ridicată de către acest Sinan între anii 1569-1575, ctitorul său, Selim al II-lea neputându-se bucura la inaugurarea ei (m. 1574).
Cupola centrală are diametrul de 31m şi înălţimea de 41m, asemănându-se prin aceste dimensiuni cu Sfânta Sofia din Istanbul.
În exterior impresionează prin cele 4 minarete înalte de câte 80m şi cu câte 3 balcoane fiecare, numărul de 12 rezultat dorind să sublinieze poziţia de al 12-lea sultan al Imperiului pentru Selim.
Interiorul e deosebit de larg pentru că s-au îndepărtat stâlpii de susţinere, iar luminatul se face natural, prin cele 999 de ferestre dispuse pe toate nivelurile.
În loggia sultanului se ajunge pe o scară de marmură albă. În spatele acestui amvon se află o cameră strălucitoare, locul de rugăciune şi abstinenţă al sultanului, unde acesta ar fi putut rămâne şi 40 de zile, dacă treburile ţării nu l-ar fi chemat la capitală.
Credincioşii păşesc desculţi pe moliciunea covoarelor întinse în fâşii paralele pe tot spaţiul de rugăciune.
Deasupra capetelor, la doar 3-4m înălțime, se întinde o nemărginită ,,pânză de păianjen”, o reţea de susţinere a sutelor de candelabre de cristal. Şi probabil că seara ,,pânza” aceasta de lumină învaluie pe toată lumea.

Eski Cami (Moscheea Veche) are un ansamblu arhitectural mult mai masiv, mai greoi şi mai rigid.
Cele 4 minarete care o străjuiesc în colţuri sunt mult mai scurte şi de aceea par doar risipite în peisaj.
În patrulaterul astfel format se ordonează câte 5 sau 6 cupole de mai mici dimensiuni, pe fiecare latură, aspect care te poate duce cu gândul la nişte silozuri de cereale, din cele cu acoperişul conic.
La intrare te intâmpină un şir de colonade prismatice, masive şi ele, pe care se sprijină arcade circulare, vopsite în dungi albe şi roşii.
O fântână cu forme ondulate dă faţadei un nefiresc aer baroc.

Oraşul Edirne îşi leagă numele şi de ,,Pacea de la Adrianopol” din 1826, când s-a recunoscut independenţa Greciei, autonomia Serbiei, iar pentru Ţara Românească s-a revenit la graniţa pe Dunăre, restituindu-se astfel românilor fostele raiale turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele.
Nu mică mi-a fost mirarea când, pe străduţele dinspre oraşul vechi, am descoperit şi imaginea inconfundabilă a unei bazilici creştine, cu o geometrie sub forma de cruce, deci foarte probabil de rit grecesc.
Ştiut fiind că Imperiul otoman nu a urmărit niciodată convertirea la islam a creştinilor.
Mai mult, cine avea bani să plătească, putea să-şi ridice biserici creştine oriunde dorea. Chiar şi în ,,Oraşul Sfânt”, Ierusalim.

Dintotdeauna imperiile şi-au închipuit că au o misiune divină pe acest pământ.
Imperiul roman s-a străduit vreme de jumatate de mileniu să cucerească lumea cu ajutorul armelor, doar ca după aceea să ofere aceleiaşi lumi o ,,pax romana”, o pace generală, pace care ei credeau că toţi şi-o doresc aşa cum o văd ei.
Imperiul bizantin îşi atribuia misiunea providenţială de a cuceri popoarele doar pentru a le aduce, în spatele armelor, credinţa într-u Hristos. Astfel împăraţii se ridică, prin sacralitate, deasupra oamenilor şi ajung să fie consideraţi ,,asemeni cu apostolii”.
,,Imperiul” nazist avea ca misiune divină afirmarea rasei ariene, ideologie cu rădăcini într-un creştinism obscur, în timp ce ,,Imperiul” sovietic îşi propunea să aducă pe pământ egalitatea dintre oameni, o idee dovedită atât de iluzorie şi contraproductivă…
Imperiul otoman nu a excelat niciodată în ideologii. Misiunea sa divină era să-l preamărească pe Allah, prin edificii cât mai impunătoare. Lucrare la care trebuia să ,,cotizeze” toată suflarea, fie ea musulmană, creştină ori de orice fel…

Poate că singurul Imperiu care şi-a atins scopul a fost cel al lui Alexandru cel Mare.
Şi asta pentru că în urma armelor el venea cu sămânţa culturii elenistice. Iar urmaşii săi, regii Ptolemei, au ,,propovăduit” doar cunoaşterea concretă, ştiinţele exacte, logica, politica, democraţia.
,,Imperiu” în urma căruia suntem condamnaţi şi noi astăzi să ne petrecem tinereţile între ziduri de Universităţi.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*