QR Code Business Card
Articol postat de

Mecanturist în ,,Epoca de aur” (1): Felia de tort

Plecăm cu toţii de la tabăra de corturi de pe Valea Cernei, de la Km14 şi la Băile Herculane ne îndreptăm printre hoteluri spre Peretele Şoimului din Domogled.
Pentru astăzi am ales traseul Creasta Surprizelor din partea dreaptă a peretelui, un 3B de 3 lungimi de coardă.
Sperăm să-l ducem cu bine la capăt. Dragoş şi cu Cristi mai făcuseră în aceasta vară un 4B în Santinela Văii Verzi din Bucegi, iar eu revenisem cu Marian Vasile în Turnul Căprioarei din Ciucaş şi terminasem traseul Prietenia, un 4A de patru lungimi de coardă.
Urcăm cu întregul grup de mecanturişti prin livada cu iarbă verde de sub perete, şi toţi, împreună cu doamna doctor Albu, ne incurajează, de parcă plecam în armată.
Găsim intrarea în traseu, ne legăm cu două corzi, cu Dragoş cap şi Cristi şi cu mine secunzi.
Dragoş parcă nu reuşeşte să găsească linia traseului, balansându-se când în dreapta, când în stânga pentru a nu suprapune cele două corzi pe care le întinde pe perete.
Lumea se plictiseste repede şi doamna doctor îşi ia rămas bun în numele întregului grup:
,,Băieţi, să urcaţi cu atenţie! Noi mergem prin staţiune, după care ne oprim la bazinul termal de lângă parc.”
Traseul e frumos şi chiar îmi place: prizele sănătoase, stânca uscată şi repede ieşim deasupra copacilor.
Cele două regrupari sunt primitoare, pe nişte umeri structurali încăpători.
Doar spre sfârşit ne-am dat seama că traseul îşi ia numele de la surpriza pe care ţi-o rezervă cea de-a treia lungime: linia pitoanelor se duce spre stânga şi imediat te vezi deasupra marelui Perete al Şoimului, laolaltă cu traseele cele mai tari, de 5B şi 6A.
Mai mult, aproape de vârf traseul devine tehnic şi Dragoş e nevoit să pună pe perete şi cele două scăriţe, pe care vom urca şi noi.
Ieşirea de pe scăriţe pe stânca e cam peste mână, mai ales că poziţia e al dracului de aeriană. Pomii din livadă se văd acum doar ca nişte tufe ori muşuroaie verzi.
Ajung sus şi Dragoş îmi arată un piton în care să îmi prind autoasigurarea. Cea de-a treia lungime m-a epuizat, sunt tensionat şi călcâiul drept a început să-mi joace ,,maşină de cusut”. Am gâtul uscat şi parcă maxilarul încleştat:
,,Băi, ăsta nu-i 3B, e 6B.”
Vârful e îngust şi gândim că nu o să avem loc toţi trei când va ajunge aici şi al doilea secund. Creasta continuă spre zona centrală şi mai înaltă a peretelui.
Noi ne vom retrage prin Vâlcelul Junglei, jgheabul înclinat şi năpădit de vegetaţie din spatele crestei. Dar până la primele tufe de scoruşi şi soc sunt vreo 3m de verticală.
Încerc să descaţăr până acolo şi parcă sunt şi mai încordat ca la urcare. Dragoş mă asigură la mână şi cred că nici nu bagă de seamă când eu alunec şi mă hârşesc cu piciorul şi cu coastele de perete.
Ajung la stratul gros şi umed de frunze moarte şi trecerea de la duritatea calcarului la ceva moale parca e ca o mângâiere. Chiar dacă a fi fost să calc într-un rahat…
Mă sprijin de tulpinile flexibile ale unui tufan şi închid ochii…
Apare şi Cristi pe vârf şi particip şi eu la bucuria lor făcându-le cu mâna semnul victoriei.
Coborâm Vâlcelul din tufă în tufă, parcă prin întuneric şi înconjuraţi de peste tot de noroi.
Ajungem în poiana murdari ca porcii:
,,Băi, ce aventură! Creasta a fost super, dar Jungla e jegoasă rău!”
Ajungem şi noi la ,,terme”, unde toata lumea pare dusă, întinsă pe pleduri şi pe prosoape. Murdari şi jerpeliţi cum suntem, părem a fii barbarii încremeniţi dinaintea splendorilor Romei…
Într-un târziu cineva sesisează pezenţa noastră:
,,Au venit şi băieţii.”
Doamna doctor Albu ridică puţin capul şi ne priveşte scurt, cu un ochi închis de la soare:
,,Aţi dus traseul până sus?”
,,Da.”
,,Bravo!” şi se culcă la loc.
Nimeni nu ne soarbe din ochi ca pe nişte eroi, nici doamna doctor nu are nici o reacţie vizavi de juliturile mele de pe burtă.
Nimic.
(16 iul.1986)

La focul de tabără de la Albamont Victor Prefăcutu anunţă:
,,Şi acum, în ciclul de emisiuni ,,Din muzica popoarelor”, grupul Mecanturist va interpreta o melodie din Antarctica.”
Şi tot Victor, în altă zi:
,,Cornele, nu ţi-e bine? Te mănâncă vreun păr pe dinăuntru? Sa te scarpin cu un par pe dinafară?”
(03 mai 1982)

Deci ,,materialismul dialectic” vine din studiul critic al filozofiei lui Hegel, de unde Marx preia doar metoda dialectică (pe care Hegel o folosea pe planul ideilor, de exemplu ,,nu voinţa monarhului constituie ultima decizie, ci ultima decizie a voinţei este monarhul”), iar materialismul vine din studiul critic al lui Feuerbach, care era un materialist metafizic.
Totuşi Marx nu a folosit niciodată termenii de ,,materialism istoric” şi ,,materialism dialectic”. Primul vine de la Engels şi al doilea de la Plehanov.
Se verifică încă o dată că orice filozofie, orice religie, au rădăcini care vin de dinainte de acestea. Astfel creştinismul îşi construieşte dogma pe preceptele pitagoreice de ,,iniţiere”, ,,nemurire”, ,,viaţă de dincolo”.
Mai mult, poziţionarea Crăciunului (Naşterea Domnului) pe 25 decembrie, şi nu pe 7 ianuarie cum era iniţial, s-a făcut în mod arbitrar, pentru a se suprapune (şi a le diminua importanţa) cu ,,sărbatorile saturnaliilor”, venerarea păgână a solstiţiului de iarnă.
(12 nov. 1985)

Citisem de Acele Morarului în geografia de-a patra şi în închipuirea mea acestea erau ca nişte scule rudimentare, din os sau silex, cu care Morarul îşi cosea în jurul şalelor pieile alea belite de pe diverse animale.
Din tabăra de corturi din Poiana Cerbului pornisem opt mecanturişti şi iată că acum am ajuns în şaua cea mai joasă de pe linia crestei Morarului.
Avem patru corzi, patru 8-uri de rapel şi un singur rând de carabiniere. Vom parcurge creasta legaţi în coardă doi câte doi: Dragoş cu Horia, Cristi Dobre cu Dorel Badiu, Cristi ,,Bracalone” cu Gigi Mocanu şi eu cu Waşeck.
Traseul e incredibil de aerian, tot timpul îngust şi cu pitoane de asigurare doar la urcarea pe Acul Mare şi Acul Crucii, totuşi cu pitoane bune pentru rapelurile de pe fiecare Ac.
Hotărâsem ca Dragoş să meargă primul, să ia cu el carabinierele pe care sa le pună în pitoanele de asigurare, urmând ca toate echipele să-şi prindă şi să-şi scoată corzile din ele, iar ultima echipa, adică eu cu Waşeck, să le culegem, mai bine eu, care merg cap, Waşeck, ca începător, să nu uite vreuna în traseu…
Traseul a fost un regal… Dar începutul a indus în fiecare un stres pe care încercam cu greu să ni-l depăşim: Horia îl certa pe Dragoş, aşa ca un frate mai mare, dar era clar că nu avea dreptate, Dragoş mergea bine, doar că şi lui Horia i se făcuse frică.
Acul Mare e cumplit de îngust. Şi luuung… Noi, ceilalţi ne aşteptam rândul: Dorel bea apă cu capacul de la bidon, zicea ca are tot timpul din lume, vreo două ore, până le vine şi lor rândul… Waşeck promitea că dacă ajungem întregi la Cabana Omu… dă de băut la toată lumea… N-ajungem la Omu. Coborâm pe Şiştoaca Dracilor. Gigi Mocanu îşi făcea de treabă cu un pai. Zice: deja m-am plictisit…
Când am ajuns eu la capătul crestei înguste, care se cheamă Acul Mare, Dragoş deja ieşise din traseu, stătea pe iarbă şi încă se mai certa cu frate-său, care ar fi vrut să coboare din ultima strugă, să nu mai urce neasigurat până la el.
Păi dar nu e cinstit, mie să-mi tremure şi sufletul în mine când aşez coarda pentru rapel de pe Acul Mare, iar alţii să se ştie în siguranţă…
Dacă spre Valea Cerbului verticala Acelor are 25-30m până la poliţa cu iarbă, spre Valea Morarului hăul e de necuprins cu privirea: sute de metri de verticală… Nu distingi nimic, nici jos, nici mai sus, pe Râpa Zăpezii. Deci n-are rost să te uiţi, trebuie doar să-ţi vezi de treaba ta, să urci pe Acul Crucii ca o buburuză căreia îi cânţii: gărgăriţă-riţă, zboară-n poeniţă!…
Dar lucrul care mi-a rămas în minte pentru toata viaţa, şi care mi se va repeta şi în vis ca un coşmar, a foat senzaţia de totală nesiguranţă ,de teama că am să zbor, poate chiar în sus, în clipa în care am vrut să mă ţin de crucea firavă de aluminiu de pe acul cel mai ascuţit, şi aceasta de mişca ca un dinte de lapte, care se încăpăţânează să se mai ţina doar într-o pieliţă…
La coborâre pe Şiştoaca Dracilor am vorbit de păţăniile pe care le-a avut fiecare cu ,,naşii” pe tren, de parcă ne întorceam pe faleză, după o bere la ,,Pescaru”, şi nu din ăl mai dihai traseu aerian care poate exista…
(7 iul. 1983)

Ieri eram gata de plecare spre casă împreună cu mecanturiştii şi eram conduşi la gară de prietenii din Alba Iulia.
Mă retrăsesem în părculeţul din spatele gării să-mi iau rămas bun de la Corina, noua cunostinţă de la ,,Porţelanu”-Alba Iulia şi cum stăteam noi pe bancă, de la spitalul de peste gard se aude:
,,Nea Costică, treci la clismă! Unde dracu te-ai băgat iară?”
(04 mai 1983)

Astăzi m-am întâlnit cu Boris Ivanov şi l-am întrebat ce mai face.
,,M-am îmbarcat.”
,,Păi tu n-ai terminat Maşini termice?!”
,,Ba da. M-am îmbarcat pe nava amiral a metalurgiei româneşti: Combinatul Siderurgic Galaţi.”
(18 oct. 1994)

,,Ştii ce tare e motoreta lui Bratoveanu… Am urcat cu ea o pantă de 90 de grade.”
(22 nov. 1982)

La tabăra de la Babele se stătea seara în jurul unei mese mai mari şi se bea ţuică. Când am apărut cu Mihai pentru a face şi noi blatul câteva zile în tabăra de schi, şi când am pus pe masă o palincă veche de 7 ani, Didi zice cu entuziasm:
,,Deschide fereastra să arunc afară ţuica noastra slăbuţă!”
,,Nu, nu, zice Boris, mai departe o să bem ţuica noastră în loc de apă minerală!”
(27 dec. 1983)

Zilele primăvăratice ale unui martie însorit ne-au îndemnat la o tură în Ciucaş.
Încă din vara trecută visam la Turnul Căprioarei, stâncile alea răsucite care par să se prăvălească peste albia abia formată a Teleajenului.
Ştiam că la Muntele Roşu e încă zăpadă şi pe lângă sculele de alpinism am luat cu noi şi schiurile. Şi bine am făcut, căci poteca spre Cabana Ciucaş nu era deschisă după ultimile ninsori.
Chiar înainte ca poteca să ajunga în firul văii, o bucată mare de zăpadă, care atârna peste vale ca o cornişă, pleacă cu noi şi ne aşterne uşor la baza pantei din cealaltă parte.
După ce abandonăm schiurile pe partea ascunsă a unui fag mai gros, pornim spre peretele de conglomerat care abia se ghiceşte printre truchiurile drepte şi prin coroanele desfrunzite şi rare ale fagilor.
Ajungem la baza Turnului şi băgăm de seamă că grota din dreapta peretelui e locuită de un urs. Se văd urmele care coboara spre apă, dar sunt acoperite de ultima ninsoare.
Ne facem curaj şi bătătorim o platformă la baza traseului ,,Prietenia”, un 4A de 4 lungimi de coardă.
Ne legăm în coarda şi plec eu în prima lungime, dupa ce Mihai mă ajută să prind primul piton, făcând o piramidă cu mâinile strânse, apoi cu umărul drept.
Traseul urmăreşte la început muchia cea mai din dreapta, după care se duce în diagonală pe o brâniţă înierbată, dar foarte înclinată.
Unde prizele din conglomerat fac loc adânciturii din perete, găsesc o poziţie bună pentru regrupare. Doar că e zăpadă moale pe stâncă şi chiar pe brâniţă mai sunt zone acoperite.
E soare, mi-e cald şi sunt tot o apă, dar ne mişcăm bine şi Mihai ajunge repede lângă mine. Mai rămânem câteva clipe în regrupare şi privim peste valea împădurită. Suntem deasupra coroanei copacului care însoţeşte traseu paralel cu peretele.
Poziţia e foarte aeriană, căci noi am luat ceva înălţime şi cănd am urcat prin padure. Câţiva norişori se mişcă pe cer şi dau impresia că turlele răsucite de deasupra noastră vin să se prăbuşească spre vale, cu noi cu tot.
Pentru a nu mai trece carabinierele , scăriţele şi buclele de la unul la celălalt, hotărăm să urce Mihai cap lungimea cu fisura înierbată.
Prizele de la mâini sunt cam cu un metru mai sus decât marginea de piatră pe care se merge cu picioarele.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, poate că diferenţa dintre prizele de mână şi cele de picior l-au derutat pe noul cap de coardă şi după ce el trece de al treile piton eu bag de seamă că el tot băga în carabiniere partea de coardă care venea mai pe jos, dinspre mine. Adică se asigura ca să nu cadă în sus.
Îl fac atent de greşeală, îi spun să fie cu grija, căci este practic nesigurat. Să meargă repede la urmatorul piton şi să asigure corect pe mai departe.
Doar că pitonul salvator nu mai apare şi tensiunea începe să crească.
,,Vino la ultimul piton şi pune o scăriţă! Încearcă să cobori cu atenţie, pe scăriţe, până aici la mine!”
Stăm din nou în regrupare şi analizăm situaţia.
,,Acum ar fi frumos să iasă şi ursul din bârlog şi să ne aştepte să coborâm.”
Ne uităm cum, din cauza norilor, turnul se prăvale tot timpul peste noi. Se pare că ultimile două lungimi sunt şi mai tari decât acest început de traseu şi hotărâm să ne retragem onorabil, acum, cât încă o mai putem face… Va trebui să revenim mai în vară, când stânca e uscată, şi însoţiţi de un cap mai bun ca noi, poate Andrei Vârlan, ori Marian Vasile din Cheia (de la care aveam şi sculele), cei care realizaseră acum câţiva ani trei trasee în acest Turn al Căprioarei.
(23 mar. 1981)

Didi Agache povesteşte:
,,Eram în Deltă şi treceam un canal înnot, cu undiţa în dinţi şi râmele în pălărie şi deodată simt că mă strâge ceva de gât. …Erau râmele, care tremurau de frică şi încercau să se ţină bine…”
(9 iul. 1983)

,,Eram în Apuseni şi mă căţăram într-o surplombă puternică… Mă întind ca să prind pitoanele peste cap, apoi tot mai jos… Şi deodată îmi dau seama că făceam podul. …Eram într-o peşteră.”
(9 iul. 1983)

,,I-am zis lui Dragoş: dacă nu ne dai şi nouă coarda pentru o tură, o întind cât e de lungă şi o bag în aracet… După aia o să prinzi pitoanele de jos, ca cu o prăjină…”
(9 iul. 1983)

Ideologia nu este decât un vehicul teoretic al luptei de clasă.
Ca doctrină, ideologia se bazează pe convingerea că ea este singura depozitară a adevărului, celelalte cunoaşteri fiind doar relative.
Marxismul nu este o folozofie. El încearcă să se folosească de metodele acesteia doar pentru a da impresia că el chiar e o stiinţă.
(28 apr. 1986)

Existenţialismul ia naştere în aceeaşi perioadă cu marxismul, din acelaşi concept: dialectica lui Hegel.
Doar că pentru existenţialişti problema de căpătâi a filozofiei lor este aceea de a căuta sensul vieţii.
Mai sinceri cu ei înşişi, filozofii existenţialişti îşi declină capacitatea de a ajunge la un consens, la un rezultat acceptabil, cât de cât mulţumitor.
Astfel K. Jaspers se ocupă de o ,,filozofie a eşecului”, J-P Sartre de un ,,existenţialism ateu”, Albert Camus de binomul ,,absurd-revoltă”.
În mare parte existenţialistii sunt filozofi francezi din valul de tineri care au participat la revoltele studenţeşti din 1969 şi au eşuat în demersul lor de a schimba societatea franceză.
Dezamăgiţi, ei vor ajunge să afirme ,,Marx a murit pentru totdeauna”, sau ,,socialismul s-a nascut la Paris în 1848 şi a murit tot la Paris in 1969”.
Astfel că şi Othelo, cu replica sa celebră ,,a fii sau a nu fii”, nu făcea decât să anticipeze problema fundamentala a filozofiei existenţialiste. Adică ontologia.
(11 mai 1986)

Aş zice că ,,Mihai Viteazul” e singurul traseu de alpinism pe care nu l-aş mai face încă o dată…
Drumul naţional Ploieşti-Cheia-Braşov urca într-o vreme Muntele Balabanu până aproape de Muntele Roşu, după care cobora în Valea Berii.
Acum noul traseu al şoselei urmăreşte vechea cale ferată forestieră, iar lărgirea drumului a dus la apariţia unor pereţi de gresii şi marne închise la culoare în coasta muntelui.
Puţin mai sus de locul numit Stânca lui Mihai e un traseu de alpinism cu numele voievodului care şi-a trecut armatele în Ardeal prin aceste locuri.
Cu un grup de prieteni eram cazaţi la casa din Valea Berii a Ocolului silvic.
Spre seară, mai mult în joacă, venim să urcam şi traseul din marginea drumului, după ce, peste zi, ne făcusem de lucru în Colţul de la Roşu.
Primele pitoane merg frumos, pe o diagonală puţin surplombată.
Ies peste botul unei lespezi înclinate şi înaintez bazându-mă mai mult pe aderenţa gresiei, decât pe prizele de mână .
La capătul din stânga mă ghemuiesc pentru a trage, prin opoziţie, de fisura dintre lespede şi perete. Aşa grămădit moşmondesc după o scăriţă, pentru ca pitonul următor pare a fi într-o porţiune mai spălată.
Oho! Pitonul e sus, trebuie să mă întind după el, iar eu mă mişc greu, ca la mersul piticului.
Bâjbâi pe neve stânca de deasupra capului şi dibuiesc un piton: aha, asta era rezolvarea… Bag carabiniera şi coarda în el şi-i spun lui Mihai să mă ţină bine, căci mă ridic în picioare.
Urmează o porţiune cu roca foarte alterată, probabil de la exploziile care au dat naştere peretelui, un perete ca de carieră. Prizele sunt slabe şi mai bine pun scăriţele în pitoanele de asigurare, care par mai zdravene.
Ajung într-un diedru nu prea înalt, dar locul pare a fi o regrupare. Totuşi parcă n-ar mai fi mult până sus, la copaci. Hai să-i dau înainte!
Doar că coarda nu vrea să mai vină… Trag cât pot, dar se freacă de stâncă. Sub lespedea de jos, prin fisurile de deasupra ei ar fi trebuit să bag niste bucle echipate.
Ce fac acum, căci nici nu pot regrupa aici şi să chem secundul? Trebuie trasă coarda.
Discut cu Mihai situaţia şi el zice că încearcă să scoată prima asigurare de jos, apoi să încerce să traga coarda în drum.
Şi eu rămân în perete într-un singur piton?!
Intrigaţi de agitaţia noastră, de discuţia cu voce tare, opreşte o dacie roşie şi două familii mai în vârstă coboară ca la accident. Nu ştiu ce tot îl întreabă pe Mihai, iar eu mă enervez că el nu mai voorbeşte cu mine.
Ajutat de cei doi bărbaţi reuşeşte să aducă coarda în drum, dar eu rămân spânzurat deasupra peretelui.
Mihai face coarda colac, se duce pe partea cealaltă a drumului şi-mi spune să stau nemişcat, căci el ocoleşte peretele şi caută să vină pe deasupra, să-mi arune coarda de sus.
Mai opresc vreo două maşini şi situaţia e de tot râsul, ca la urs: un nebun spânzurat deasupra râpii. Parca eram la un protest, la care miliţienii par cei mai buni oameni din lume: hai, coboară, că nu-ţi face nimeni nimic!… Pe dracu… Ce chelfăneală te aşteaptă jos…
Încerc să nu discut cu spectatorii şi-mi văd de treaba mea, adică stau cuminţel lângă pitonul de care îmi atârnă viaţa…
Cu asigurare de sus ieşirea a fost floare la ureche.
La cabana prietenii au râs de noi şi ne-au însoţit la perete a doua zi, când eu am asigurat de sus, iar Mihai a refăcut traseu, pentru a recupera carabinierele lăsate cu o zi în urmă în perete, dar şi pentru a putea spune că tura a ieşit bine, traseul a fost urcat aşa cum trebuie, cu mine cap şi el secund… Doar că în doua zile…
(07 aug. 1981)

Eram în prima zi la noul loc de muncă, la Secţia I Corp din SNG şi ies şi eu să văd cala de lansare a navelor la apă. (N.a.-primele 6 luni lucrasem la ICNUT-Tulcea.)
Deodată aud cum suna insistent o macara portal de 40t, ridic capul şi macaragiul strigă la mine:
,,Băăă!… Fi atent că cade!”
Şi îmi aruncă de sus un pachet gol de ,,Snagov”, în care pusese 10lei, un şurub (ca lest) şi un bilet: ,,dute şi iami ţigări dela chioşc căcobor eu la pauză să mile iau!”
Aşez pachetul cum a fost, îl bag în buzunar şi mă duc la birou să întreb vreun maistru cum se numeşte macaragiul de la portalul cutare.
La pauză mă prezint la locul de întâlnire, întind mâna macaragiului şi mă prezint:
,,Inginerul Cepoiu. Nea Şerbane, în primul rând că la vârsta dumneavoastra n-ar mai fi bine sa fumaţi.”
,,Dar dumneavoastra nu fumaţi?”
,,Nu.”
,,N-aţi fumat niciodată?!”
,,Nu.”
,,Dacă nu v-aţi luat când eraţi adult, acum n-o sa vă mai apucaţi niciodată.”
,,Să mă lăsăm pe mine. A doua la mână, dacă o să continui să tot dezmembrezi aşa macaraua, vezi şurubul din pachet, s-ar putea să cadă palancă într-o bună zi. A treia la mână, se vede treba că de sus nu se prea disting oamenii. Şi dacă vreodată vei dori să pui o blocsecţie în capul verunui inginer care te freacă la icre, să nu nimereşti peste un muncitor nevinovat.”
De scrisul din bilet nu i-am mai amintit, căci gramatica nu era în competenţa niciunuia dintre noi…
(N.a.-Cu nea Şerban m-am împrietenit şi dupa un timp i-am făcut şi o vizita în cabina lui de la 50m inălţime.
S-a mirat, eu fiind primul inginer care urca pe macara, iar când i-am spus că în treburi din astea eu sunt de meserie, adică sunt alpinist, mi-a propus să-l însoţesc odată pâna în ciocul macaralei, când va trebui sa ungă rolele din vârf.
Lucru care s-a şi întâmplat într-o după-amiază de vară, cănd eram în schimbul II. Ce să povestesc… A fost mai tare decât în Acele Morarului… Aici nu aveam nimic sub mine. Aerian… de ţi se făcea parul măciucă şi măciuca fir de păr…)
(24 sep. 1986)

Deîndată ce a părăsit limbajul metafizicii clasice, dialectica lui Engels nu a mai reuşit să descopere vreun adevăr verificabil prin raţiune, în schimb a umplut filozofia cu absurdităţi de care, dacă le-ai dezbrăca de limbajul pretenţios, ţi-ar fi chiar ruşine să le afirmi.
Mai mult, Lucian Blaga spune că, supuse regulilor logice ale pozitivismului raţional, toate poeziile şi o mare parte a filozofiei ar părea astfel fără sens. S-ar goli astfel întreaga cultură de multe valori rostite de spiritul omenesc.
,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea.”
(17 ian. 1987)

Azi l-am luat pe Lucian de la cămin şi în drum spre casă am căutat să fac o glumă cu el:
,,Am auzit ca aici la cămin va duc la wc-u cu clasa…”
,,Cum cu clasa?!… Numai noi…”
(16 oct. 1988)

Orice activitate mai importantă ia naştere în, mod necesar, dintr-o multitudine de alternative.
Probabilitatea alegerii uneia dintre opţiuni (variante) e dată cantitativ de gradul de apropiere a posibilului de real.
Astfel că ştiinţa ajunge să spună cât mai multe lucruri despre un domeniu cât mai redus, la limită ajungând să spuna totul despre nimic.
În schimb filozofia, prin generalizare, va spune tot mai puţine lucruri despre un domeniu tot mai vast, ajungând să nu mai spună nimic despre tot.
(20 ian. 1987)

Femeia care iubeşte
Scoate cârpa şi cârpeşte
Şi mai ia trei boabe-n poală
Şi iese cu ele-afară”
,,Piri-piri, Galbena,
Na, na, na, Moţata, na
De-oi mânca, de n-oi mânca,
Eu îmi fac datoria
Să mă vadă soacră-mea.
Ia, porcule, de mănâncă,
Că-i porumb de zile-muncă!”
,,Nu mănânc, să fiu al dracu,
Că-i porumb de la furatu!”
(28 dec. 1982)

Hai, mândruţo, hai cu mine,
Hai cu mine-n cucuruz,
Să te-nvăţ cum e mai bine,
Să te-nvăţ ,,Bistriţa bluz”!

Ţapinare adu pluta
Colea jos, lângă ponton
Să plutim uşor la vale
Ca pe-un râu din Babilon!

Frunză verde de cicoare
Badea-al meu e de culoare
Şi iar verde măr rotit,
Are-un frate subnutrit.
(28 dec. 1982)

În timp, lirica poetică din Mecanturist a evoluat de la versul popular spre poezia cultă, cu vers în metru antic.

Eram la cort, în Poiana Trei Fetiţe din Postăvaru
Vorbeam de urs cu Floarea Leonida şi Alina Plugaru,
Poşteam o sticlă cu etichetă pe fond liliachiu,
Pe care se mai distingea doar o silabă: ,,…chiu”.
Nu mai era niciun vas liber, nicio cană,
Fetele găteau bine, şi-o ciorbă, şi-o ciocană.
(16 sep. 2009)

 

 

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*