QR Code Business Card
Articol postat de

Mecanturist în ,,Epoca de aur” (3): Epilog la Univers

În ,,Felia de tort” nu am făcut decât să decupez o felie de viaţă obişnuită din vremea comunistă, lucrare în care am apelat la câteva file de jurnal din acele timpuri.
O felie de tort cu blatul de munte şi alpinism, cu cremă-kranţ de filosofie mai tare şi totul asezonat cu glume prinse ici şi colea, cum prindeai guma de mestecat sub colţul băncii când proful te scoate la tablă ca din senin.
În ,,Zânele din Valea Cerbului” am surprins firescul lumii de atunci, o lume în care a fost chiar foarte mult munte, mulţi prieteni şi câteva clipe de iubire. Trebuia cumva să facem frumoasă lumea pe care o aveam. De altfel, singura atunci la îndemână…
Câteva poveşti fără concluzii şi fără judecăţi de valoare. Viaţă trăită şi atât.

În lumea aceea , dovedită abia acum cât a fost de ermetică, mersul lucrurilor a făcut ca să-mi fie dat să trăiesc totuşi în trei Universuri paralele.
Mie, care nu am acceptat niciodată astfel de noţiuni abstracte, nefondate nici măcar mecanicist sau logic.
Voi încerca doar să le identific pe rând…
Un Univers ar fi cel al copilăriei şi adolescenţei din satul de sub muntele Clăbucet şi muntele Tătaru. O lume frumoasă, în care am fost cel mai iubit (cel mai iubit din Pământeni, din Mâneciu-Pământeni) de către bunici, părinţi şi fraţi. Cu vecini buni, cu prieteni apropiaţi şi multe, multe fete frumoase.
O lume în care nu am pierdut atunci pe nimeni drag, în care parcă nu se ştia de moarte, de război, de cancer, ori de orice altceva care ar fi putut să mă înspăimânte.

Un alt Univers s-a născut parcă dintr-o dată, undeva departe. Un Univers cu totul şi cu totul altfel, unul mai dur, în care mi-era dat să întâlnesc de fiecare dată numai străini. Un Univers în care şcoala devenea de-a dreptul înrobitoare şi tocmai de aceea am găsit totuşi mereu prieteni noi, cu care să mă sprijin la greu.
O lume în care ,,Epoca…” începea să-şi arate tot mai mult ,,aurul” fals.
Un spaţiu în care mă regăseam tot mai greu şi din care am încercat să evadez în vreun fel.

Aşa aveam să descopăr un al treilea Univers: grupul oamenilor de munte din Mecanturist.
La început şi aceştia străini pentru mine, ca şi oamenii din Universul al doilea, dar până la urmă dovedindu-se la fel de apropiaţi şi calzi ca cei din Universul de acasă… Întru totul asemănători mie în privinţa viselor de a fugi de lume ori doar de a cunoaşte locuri noi.
Totuşi am înţeles că Mecanturistul era cumva doar o lume inventată, fabricată de noi înşine şi de aceea oarecum fragilă, aplecată spre ideal, spre dorinţa de a trăi doar clipe frumoase. (Era foamete-n codru, şoarecii veneau cu mâncare de-acasă…)
Un Univers foarte promiţător, dar şi cu nevoia permanentă de a fi susţinut de fiecare dintre noi, pentru a încerca să facem ca ,,Epoca…” să nu-i ştirbească din frumuseţe.

Apoi, cu trecerea anilor, descoperi că eşti împresurat din toate părţile de un sentiment de nelinişte: rând pe rând dispar mulţi oameni apropiaţi din viaţa ta şi cu fiecare zi te regăseşti tot mai singur.
(Albert Camus spunea că întreaga noastra viaţă e un permanent compromis din clipa în care am înţeles că vom muri.
În schimb ,,optimistul” de Panait Istrati găsea că, chiar dacă spiritul omenesc nu poate exclude moartea, măcar poate să o sâcâie de-a lungul întregii vieţi.)
Şi astfel parcă fiecare dintre Universuri par a se topi asemenea unor castele de gheaţă…

O clipă de speranţă în faţa acestei inevitabile singurătăţi a fost uimitoarea renaştere a Mecanturistului… Ca o Pasăre Pheonix, renăscută din doar două-trei boabe de jăratic rămase aprinse peste atâta timp. E drept acum departe de ,,Epocă…”, dar în vremuri parcă şi mai neaşezate.
Incredibil pentru tot ce se întâmplă în jur, noul Mecanturist se dovedeşte a fi un Univers în expansiune, şi de aceea mereu mai atrăgător.
O lume în care timpul pare să curgă invers, iar vârstele par a se întoarce spre tinereţe.
Cine simte că Universurile lui se subţiază şi riscă să se surpe înspre ele însele, ca o implozie, să vină la Mecanturist! În acest Univers salvarea îi este garantată.
Aici viaţa este şi ea în expansiune şi lucrurile merg toate înspre bine. Aşa văd eu Mecanturistul, ca pe un Univers în expansiune, dar în care ,,materia” tinde să se apropie tot mai mult de nucleu… Să devină nucleu.
S-a pus întrebarea: cât ar trebui să se extindă Mecanturistul? Oricât. O lume în mişcare nu trebuie să-şi pună problema marginilor. Grija trebuie să se îndrepte permanent doar spre coeziune.

Numeric, noul Mecanturist e poate de 10 ori mai mare decât vechiul Mecanturist.
Totuşi în celălalt, ,,materia” părea a fi mai omogenă, toţi eram studenţi, cam de aceeaşi vârstă, mai egali în faţa vieţii, şi de aceea parcă şi mai entuziaşti.
Poate că e mai puţin ştiut că în acea vreme apropierea dintre prieteni se făcea uneori prin adevărate ,,şedinţe de terapie colectivă”.
Astfel că, în tren, la întoarcerea din vreo tură, fiecare era îndemnat să spună deschis tot ce are pe suflet, tot ce crede el, de bine ori de rău, despre toţi ceilalţi.
Urma o asumare pe loc a celor reproşate şi prin aceasta o continuă şlefuire de caractere.

O imagine foarte plastică de ,,nucleu” apărea în vechiul Mecanturist atunci când se punea problema alegerii unui număr limitat de membri ai clubului care să participe la o tabăra de schi, spre exemplu.
Aici Horia găsise cea mai democratică metodă, în acele vremuri din ,,Epocă…” în care veneau din toate părţile şi multe ,,pile” care încercau să profite doar de acele tabere.
În faţa unei astfel de situaţii lucrurile încercau să pară fireşti, şi fiecare era îndemnat să scrie pe foaia lui de hârtie prietenii cu care doreşte să meargă în tabară. Şi cine se regăsea pe cele mai multe liste înseamnă că era unanim recunoscut că face parte din ,,nucleu”.

Acum eterogenitatea noului Mecanturist poate fi ameliorată de existenţa internetului, a saitului clubului, dar mai ales de cea a Forumului.
Acum softul cu rol de liant e reprezentat de postarea de jurnale scrise bine ori doar de prezentarea de fotografii făcute în ture.
Aici unii apreciază acurateţea informaţiilor din text, ori din poze, în schimb mie îmi plac mai mult ,,poveştile locului”.
Dar ştiu bine că cel mai apreciat este scrisul de introspecţie, cel care reuşeşte uneori să ajungă până la sufletul cititorului. De fapt aceasta este gata să se dovedească legătura cea mai puternică, chiar dacă invizibilă…
Toţi ,,turnăm ciment” la ridicarea edificiului, dar doar scrisul mai de adâncime încearcă să descopere alte şi alte ,,reţete de betoane”.

Astăzi Mecanturistul tinde să aibă un tot mai extins domeniu de cuprindere, în şcoli şi grădiniţe, în tabere şi concursuri pentru copii, la posturi de radio şi tv, în Parcuri Naturale, oriunde… Şi e bine.
În schimb, puterile mele le voi îndrepta mereu doar spre mecanturişti, cu gândul că bruma mea de experienţă în ale muntelui şi scrisul meu de pe aici va consolida şi poate va şi adânci Universul aflat într-o nestăvilită expansiune!

20

 

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

1 comentariu la Mecanturist în ,,Epoca de aur” (3): Epilog la Univers

  • Geta Eftimie

    Un pic din „ce înseamnă a fi Mecanturist”! Poate or să vadă dincolo de orgoliile mărunte și cei care cred că sunt „nemuritori” și că timpul pentru ei este veșnic!
    Mulțumesc Gigi Cepoiu pentru întoarcerea în alte vremi și pentru clipa de meditație.
    Revin și te rog să te gândești la strângerea acestor jurnale într-o lucrare tipărită; chiar merită Mecanturistul o astfel de lucrare! Și fii convins că găsim și sursa de finanțare pentru tipărit.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*