Muntele cu oameni (2 ) – Godeanu, muntele zeilor daci

”Pentru că posedă o valoare de un caracter cu adevărat spiritual, pentru caracterul sacru ce îi este atribuit. De aici înțelegerea ascensiunii pe munte ca o formă de ascetism și starea de înălțare spirituală experimentată de cel ce urcă muntele”

Dintotdeauna muntele a impresionat spiritul uman și continuă să o facă cu succes și astăzi. Pe cei vechi muntele îi impresiona prin imensitatea, necunoscutul, sălbăticia și inaccesibilitatea  sa. Neputând să-l înțeleagă în întregime, omul, prin abstractizare, i-a acordat muntelui proprietăți magice. Muntele a devenit un loc populat de creaturi supranaturale. În credința indiană Himalaya a a ajuns casa zeilor, iar la greci Muntele Olimp  a devenit locuința panteonului local. La japonezi muntele sfânt Fujiyama este templul unei divinități intitulate ”Prințesa florii înflorite”. Și la creștini, în Vechiul Testament avem Revelația lui Moise de pe Muntele Sinai, iar în Noul Testament   Schimbarea la față a lui Isus de pe Muntele Tabor și Predica de pe munte.

Omului modern, cu universul  său organizat și controlat antropic, cu lucruri care răspund unei apăsări pe buton sau unui click de mouse,  muntele, cu ritmurile și ordinile sale proprii de existență, îi corectează o amnezie.  Aceea că lumea a fost creată de om și pentru om. Vorbindu-ne cu forțe pe care omul nu le poate invoca și confruntându-ne cu deschideri de timp mai mari decât le putem percepe, muntele respinge încrederea noastră excesivă în universul man-made. El pune întrebări profunde cu privire la durabilitatea noastră și importanța sistemelor noastre de viață. Ne aduce ”cu picioarele pe pământ”.
—-

  „Tu poți să spui o poveste care va rămâne în sufletul oamenilor, devine sângele, eul și scopul lor. Această poveste îi va mișca și îi va conduce și cine știe ce vor face aceștia din cauza ei, datorită cuvintelor tale. Acesta este rolul tău, harul tău. Spune-ți povestea” (Erin Morgenstern)

Așa începeam cu ceva timp în urmă povestea primei mele aventuri în munții Godeanu – ”Traversarea Țarcu-Godeanu – O aventură memorabilă” (http://www.mecanturist.ro/2014/04/14/traversarea-tarcu-godeanu-aventura-memorabila/). A fost o experiență care ne-a pus la încercare capacitățile fizice și psihice, în care muntele și-a arătat și fața sa mai aspră, în care Godeanu, cu forțele și proporțiile sale, ne-a așezat înapoi în scaunele noastre de mărunte creaturi ce, mânate de un neașteptat curaj, au pornit în descoperirea imensității, necunoscutului și sălbăticiei sale.

Omul și muntele

Astăzi a sosit timpul ca firul poveștii să se lege mai departe. Să se lege cu firul altei povești, acela al urcușului pe Cracul Olanului din toamna lui 2013 împreună cu Alexandra, Ana Maria și Lucian și să ducă de această dată până la capăt traversarea năbădăiosului munte Godeanu și apoi tot mai departe spre țara dacilor.

Oslea Românească văzută de pe Cracul Olanului

Ce te impresionează de la început la acest munte este masivitatea sa, picioarele sale lungi sudice coborând până în valea Cernei: Cracul Olanului, Plaiul Oslei, Cracul Șteviei, Cracul Mocirliului, Plaiul Bulzului, Culmea Cărbunele, Plaiul Gârdomanului, Plaiul Măneasa.

Trecuți de vârful Olanelor (1990 m), pe care data asta îl ocolim pe curbă de nivel pe un proaspăt drum forestier, privirile ne sunt furate din nou de lunga și frumoasa culme Oslea Românească care, la capătul unei zile de mers, duce de la Cerna Sat până pe vârful Godeanu.

Culmea Oslea Românească

Înspre vest, râul Șeș, izvorât de sub abrupturile Godeanului, după ce curge o perioadă în direcția sud-vest, întâlnind abrupturile culmii Olanelor-Șincu-Ciocănașu, își schimbă direcția cu 180 de grade, dând naștere unui mare platou, la înălțimi de cca. 1600-1700 metri, pe care geologii, ca urmare a constatării de similitudini cu alte suprafețe de nivelare aflate în alți munți la aceeași altitudine (aceasta fiind cea mai evidentă), au numit-o platforma de eroziune râul Șeș

Platforma de eroziune râul Șeș

Coborâm într-o șa adâncă la obârșia pârâului Stârminosul, pentru a începe apoi să urcăm în lung către vârful Godeanu. Aici spațiile sunt vaste și înaintăm ca printr-un ocean. Pare că tot ne apropiem de zona de obârșie a lungii creste a Oslei doar pentru a constata ceva mai târziu că mai avem destul de mers până acolo.

Nici vremea nu este deloc prietenoasă aici, vălătuci de ceață, respirația muntelui, blocându-ne calea. La un moment dat spre surprinderea noastră vedem în față, la capătul culmii Oslei, trei turiști. Turăm motoarele să îi ajungem din urmă pentru a intra în vorbă cu ei. Ne salutăm și ne prezentăm. Unul din dânșii este Valentin Balaban, ”singurul ranger” (după spusele dânsului) la Parcul National Domogled-Valea Cernei, al doilea parc național ca mărime din România (după Delta Dunării), la limita căruia ne aflăm. Nu avem de ce să ne mirăm că în asemenea condiții  exploatarea lemnului în interiorul parcului a atins cote alarmante, remarcate de sus din creastă cu ochiul liber. Intrăm de vorbă și domnul Balaban nu scapă ocazia să ne istorisească povestea legendei unei comori pierdute pe-aici în timpul Imperiului Austro-Ungar și să ne avertizeze că de aici încolo să fim cu băgare de seamă, căci intrăm într-o zonă de traseu în care schimbări bruște meteorologice pot surveni oricând.

Respirația muntelui

Mulțumim și pornim mai departe tot la deal către vârful Godeanu, pe care știm că trebuie să îl parcurgem pe două laturi. La un moment dat semne ciudate – două linii albe verticale încep să apară în drumul nostru către vârf. Discutăm dacă ar putea fi rămășițele ale marcajului bandă galbenă ce urca pe Plaiul Oslei, după ce culoarea galbenă s-a șters sau poate galbenul central nu a existat niciodată. Ne apropiem de vârf și în scurt timp descoperim misterul.

Laura Matei

Este Laura Matei, prima femeie care a traversat de una singură Carpații Meridionali, doamna mersului pe jos prin România și o cunoștință mai veche de-a noastră. Este unul dintre coordonatorii  activității de marcare a crestei principale a munților Godeanu inițiată de Asociația Montană Carpați (mulțumim AMC!). Ne întâmpină cu strigăte de bucurie și uimire. Discuția dintre noi este scurtă dar plină de semnificații:

”- Bună Laura!
– Salut băieți, citisem eu ceva pe forum de tura voastră, dar nu știam că e chiar acum! Asta e, unii muncesc iar alții se distrează!
– Corect, însă modul nostru de a înțelege munca sau distracția este foarte diferit de al celor din jur!”

Edi și Ștefan pe vârful Godeanu

Ne spune că de acum înainte vom merge pe marcaj, ceea ce, având în vedere condițiile meteo, nu poate să fie decât de bine. Ne urează drum bun și cărări însorite. Mă bucură această întâlnire, ca și cea de mai devreme. E ca o predare de ștafetă. E un semn al destinului că voi reuși de data aceasta să traversez muntele și ar fi o prostie să nu cred în semne, mai ales aici, pe muntele zeilor daci. Și da, trecuți pe versantul nordic, vremea începe să se schimbe brusc în bine:

This is Godeanu

Există în noi, în neamul românesc, o atracție istorică față de traci în general și față de daci în particular, o ispită tracică, așa cum o numea Mircea Vulcănescu. O întâlnim, o dată cu începuturile formării statului național român, la fiecare generație. O întâlnim indiferent că este ca o formă de manifestare a patriotismului, ca formă de protocronism sau ca încercare de descoperire a unei cauzalități istorice. Și în ce constă această ispită, care este caracterul acestei ispite tracice?

Vedere spre Gugu dinspre Godeanu

Nietzsche spunea: ”Nu putem înțelege trecutul decât prin arătarea a ceea ce este viu din el în vremea noastră”. În acest sens Mircea Vulcănescu zice: ”Oricine și-ar putea închipui că poate da un înțeles afirmațiilor lui Herodot ori ale lui Strabo, ori afirmațiilor lui Dio Cassius, ori celor mai târzii ale lui Iordanes, despre daci și despre geți, de pildă, afirmațiilor că dacii trăiesc în munți ori că sunt nemuritori chipul în care ne vom reprezenta dependența lor de munți sau nemurirea lor va fi întotdeauna în funcție de chipul în care ne reprezentăm noi înșine cățărarea munților ori propria noastră nemurire”

…Există în fiecare din noi influențe ale altor culturi ce ne-au influențat de-a lungul timpului: slavă, germană, bizantină, greacă, franceză. La traci ajungi după ce elimini din tine tot ceea ce reușești să identifici că datorești acestor culturi.

Ispita tracică ar fi deci, judecată din acest punct de vedere exterior, o ispită reziduală. Ea ar cuprinde elemente sufletești care nu-și pot afla altă origine, după cum filologii atribuie rădăcinilor trace cuvinte ce nu se vădesc aparținând altui idiom: barză, varză, viezure, mazăre, etc.”

Pe muntele sfânt al dacilor – august 2013

Căutarea dacilor este, în acest sens, pentru români, căutarea unei esențe primordiale, căutarea mitului spiritului românesc. Să nu ne mințim. Dovezile scrise despre daci sunt puține și  ușor interpretabile. Ipoteza că Kogaeonon, muntele sacru al dacilor, coincide cu vârful Gugu a fost lansată în 1942 de naturalistul Alexandru Borza, printre altele fondatorul primului parc natural din Romania – P.N. Retezat, în lucrarea ”Sanctuarul dacilor”. El pornește în analiza sa de la cuvintele geografului grec Strabon (63 î.H-19 d. H.), care preluând informațiile naturalistului Poseidonos (135-50 î. H.) scrie:

“Zamolxes a fost pus la început preot de către geţi, iar, după aceea, el a fost proclamat însuşi zeu, şi alegându-şi un loc, unde era o peşteră, şi până la care nu putea nimeni pătrunde, a trăit acolo, întâlnindu-se numai rar cu alţi oameni, afară de rege şi de servitorii săi (…) Şi muntele a fost considerat ca Sfânt şi-l numesc Sfânt, iar numele lui este Kogaeonon, la fel cu numele râului care curge pe lângă dânsul”.

Vârful Gugu văzut șaua Prislopului – munții Țarcu

După ce a cercetat cu mare atenție toate masivele muntoase din zona central-dacică, scotocind pas cu pas fiecare vârf în parte, care să aibă prin preajmă o peșteră naturală și un râu cu un nume similar, capabil prin forma sa să genereze o venerație, s-a oprit la un singur munte:

„Gugul este singurul munte înalt care prezintă în vârf o peșteră locuibilă, aflată departe de sate şi orașe, totuși accesibilă, cu o privelişte largă peste trei provincii, prezentându-se însuşi muntele cu poziția sa dominantă ca o culme ce-ţi inspiră admiraţie şi veneraţie faţă de puterile mistice care cârmuiesc lumea. Pentru aceea cred că numai acest munte, cu numele ce aduce la forma transmisă nouă de izvoarele istoriei, poate fi „Kogaeonon”, muntele sfânt al lui Zamolxe, venerat de daci și locuit de marele preot, căutător al semnelor cereşti din acele locuri cu largă vedere, trăind pentru binele poporului o viaţă sobră şi aducând jertfă la timpul potrivit. Înfățișarea peșterii mă întărește şi mai mult în această credință… încă și astăzi toți vorbesc despre peșteră ca despre un loc înfricoșat… Din vorba lor se desprinde un respect mistic, inconștient, față de munte și peșteră”

Vârful Gugu văzut de pe vârful Custura, munții Retezat

Ce opinie am eu referitor la această posibilitate?

– pro: am avut ocazia cu prilejul celor două expediții în Godeanu să privesc muntele Gugu din toate perspectivele. Profilul său piramidal, formă venerată de antici datorită perfecțiunii geometrice, este remarcabilă de la mari depărtări, din trei laturi: nord, vest, est;
– pro: toponimia numelui muntelui în albaneză, limba cea mai apropiată de tracă (în albaneză God=zeu);
– contra: locul este prea sălbatic și prea îndepărtat de zona locuită de daci.  Și totuși, ca popor al munților, pornind în sus, de exemplu, de pe valea Streiului de-a lungul râului Bărbat și apoi peste șaua Plaiului Mic…

Ethos păstoresc (munții Godeanu, august 2013)

Ceea ce găsim în căutarea tracilor ține de cele mai multe ori de subiectul care întreprinde acestă căutare, de voința lui de a crede sau nu în elemente ale mitului. Vulcănescu, la capătul căutării sale spune:

”Ca și la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român.

Una ține de chemarea pământului, de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu bătătura, cu câmpul, cu vitele. Ca o unealtă a pământului lui Dumnezeu stă omul cu cuțitul în fiecare an asupra lui și-i despică brazda, și-l fecundează cu sămânță și i se nutrește rodul…

Alta e chemarea codrului, chemarea singurătății, a vitejiei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre și reci, chemarea apelor și a stelelor ce se oglindesc în ape. Orizontul ei e spațiul fără sfârșit, spațiul ordonat în care zările se înfrățesc și se țin unele pe altele de mâini, ca și stelele cerului. Timpul ei este vecinicia. Pentru această vedenie, lumea, viața, nu sunt decât un măreț alai, o vastă procesiune stelară, o neîncetată trecere…

Lupta între ethosul păstoresc tracic și ethosul plugăresc slavo-român s-a dus de-a lungul veacurilor cu sorți variabili, până în preajma veacului al XIX-lea, începând din secolul al VIII-lea. ”

Vedere spre Țarcu

În după-amiaza asta, străbunii zei al Godeanului, Zamolxe și ai săi, dacă or fi existând, sunt buni. Așa că trecem în pace pe lângă uriașul munte Morarul, avanpost al sfântului Gugu și pătrundem în cea mai aeriană zonă a Godeanului – Șaua Mițului

Într-un munte atât de larg, Șaua Mițului, cu aspectul ei de custură ce leagă muntele Moraru de muntele Scărișoara, este o excepție. Cu valurile de nori fumegând ridicându-se atât dinspre nord, dinspre frumoasa vale a Mițului, cât și dinspre sud, din valea Scăriței, traversarea cale de o jumătate de oră a maiestoasei punți e o încântare:

În Șaua Mițului

Printre răsuflările dese ale muntelui zărim zidurile albe ale cetății Retezatului și ne întrebăm oare când sau dacă  vom ajunge și noi acolo.

Vedere spre Retezat de pe muntele Scărișoara

E o lume a luminilor și umbrelor, din care de la o clipă la alta te aștepți să apară o creatură magică. Și dintr-odată, prin surprindere, prin valul de ceață, înconjurate de un halou luminos, în fața ochilor ne apar trei din spiritele Godeanului.

Întâlnire cu spiritele Godeanului (foto Ștefan Bako)

Nu știm ce să facem, să înaintăm sau să stăm pe loc. Vorba spune că dacă tot ai pătruns într-un loc sfânt, în care ești în cel mai bun caz doar un musafir,  bine ai face să încerci să obții și acordul  gazdelor. Așa că ne apropiem cu sfială de cele trei spirite, dar tot la fel de neașteptat cum au apărut tot la fel de repede acestea dispar din fața ochilor noștri mirați.

Se lasă înserarea și știm că suntem foarte aproape de locul de campare,  lacul Scărișoara, dar acesta nu apare deloc. Dintr-odată o pală de vânt împrăștie ceața din partea stângă a potecii și în fața ochilor ni se deschide oglinda sclipitoare a frumosului lac.

Vedere din șaua Scărișoara

În partea estică a lacului găsim un excelent loc de campare. Deși nu foarte plat, are un izvor puternic și e ferit de vânturile puternice din creastă. Gătim pentru astăzi orez cu sos pesto rosso (by Edi), și deși prima punguliță e, vorba italianului, mai ”al dente”, e o combinație reușită. Ștefan scoate și el ceva bunătăți de prin rucsac. O noapte frumoasă și rece se lasă peste întinderea sălbăticiei.

Lacul Scărișoara – tabăra 3

Nu e o dimineață cum speram, dar cel puțin e bine că nu plouă. Muntele ăsta vrea și azi să ne arate cine e șeful, patronul spiritual, spuneți-i dumneavoastră cum vreți. Pornim la drum urcând și coborând vârfurile  Micușa și Galbena, pe o potecă ce se menține constant la altitudini de peste 2000 de metri. E ceață și nu vedem mai nimic, dar suntem prieteni adevărați, așa că ne putem bucura doar plăcerea de a călători împreună și a respira aerul proaspăt al muntelui, pentru că, până la urmă, nu contează doar să mergi pe munte, ci contează și cu cine o faci.

Prietenie

În stânga noastră  tot așteptăm să vedem un munte special. Nu v-am spus până acum că în Godeanu există o lume pierdută. Când, în copilărie, am citit romanul lui Conan Doyle ”O lume pierdută” nu credeam că asemenea locuri pot exista în România. Muntele Borăscu însă e un asemenea caz. Legat de restul lumii doar printr-o custură sălbatică ce îl unește de muntele Galbena, Borăscu e un platou izolat la mare înălțime, tăcut și sfidător în unicitatea sa. Geologii, în căutarea lor de modele, descoperind similitudini cu alte zone de nivelare la aceleași altitudini din țară au numit acest munte plat platforma de eroziune Borăscu. Printr-o  mică fereastră dintre nori reușim să aruncăm și noi, modești călători, o privire către această lume de dincolo de negură.

Borăscu – O lume pierdută

Coborâm într-o șa adâncă, cu o stână părăsită, spre obârșia văii Gârdomanului. Mă duc până în buza văii să arunc o privire în speranța să văd lacul cu același nume, dar nu am noroc. Urcăm în lung spre vârful Scurtu și apoi pe vârful Paltina, și știm că ne apropiem de capătul muntelui ăsta neobișnuit.

Piatra Sturului, cu aspectul său de turn de pază, vizibil de la mari depărtări e și ea un semn. E semnul hotarului dintre laic și sfânt, e semnul că ieșim de sub semnul Godeanului, cu negurile și stihiile sale, că nu mai suntem la mila bătrânilor zei daci

Piatra Sturului

În fața noastră Retezatul Mic, cu capitelurile sale decupate în calcar, cu Piatra Iorgovanului unde voinicul Iovan Iorgovan a tăiat capul balaurului, eliberându-se de sub puterea zeilor e începutul unei noi povești. Scăpat de sub apăsarea puterilor zeilor, a sosit timpul omului.

În Șaua Paltina

Muntele ne așteaptă și noi pornim să-i aflăm frumusețile!

(va urma)

––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Text: Eduard Munteanu

Foto: Ștefan Bako, Alex Grigoraș, Florin Bălineanu

–

–

@Acest jurnal este proprietatea intelectuală a domnului Eduard Munteanu. Orice utilizare a informațiilor din acest jurnal se va face numai cu acordul autorului.