QR Code Business Card
Articol postat de

Masivul Piatra Mare – același, dar mereu altul. Acum la concurs

Vârsta rocilor în care natura a dăltuit munții este tangibilă doar specialiștilor; noi, trecători prin lume, nu putem decât să admirăm piatra dură a munților, sculptată și scrisă pentru eternitate în fel și chip. Iar vârstele vieții mele s-au scurs în tempoul naturii, în armonie cu chipurile pe care munții le arată drumețului în funcție de anotimpuri.

Copil de București fiind în gimnaziu și, mai apoi adolescentă în liceu, am descoperit munții ce străjuie maiestuos Valea Prahovei. Mergeam mereu în tabere la Sinaia, Bușteni, Predeal ori Timișul de Sus și descopeream, cu o curiozitate avidă, potecile și peisajele Bucegilor, Postăvarului ori Pietrei Mari. Și m-am îndrăgostit iremediabil de munte, fapt ce mi-a călăuzit, mai apoi ca student și ca adult, cariera. Și dintre toți acești munți, cel mai des am urcat în Piatra Mare, ce m-a atras în permanență, ca un magnet. Am abordat masivul din toate direcțiile, mai puțin din est, dinspre Valea Gârcinului, în grup numeros, doar în doi sau chiar și de una singură; am pierdut șirul ascensiunilor la cascada Tamina, ori la Canionul ”Șapte Scări”, ori pe Vârful Piatra Mare; am cunoscut frumusețea nopților petrecute la vechea și foarte primitoarea cabană Piatra Mare, mistuită în flăcări, dar și la cea nouă, care i-a luat locul; am urcat pe potecile sale în toate anotimpurile, dar cel mai mult mi-a plăcut un urcuș din studenție pe la canion într-o zi târzie de toamnă, poate de noiembrie, în cromaticaîncă multicoloră a arborilor și când muntele răsuna de boncăluitul cerbilor.

Ca adult mi-am dus elevii prin canion, fără să fiu poate conștientă că pentru niște elevi de gimnaziu acel traseu putea fi periculos – a primat frumusețea și sălbăticia locurilor. Într-o astfel de tabără, prin 1993, l-am cunscut pe unul dintre cei mai vechi membri ai clubului MecanTurist Galați, Horia Axinte, cu care am străbătut în lung și-n lat potecile Pietrei Mari toată ziulica. Mai apoi mi-a plâns sufletul când traseul prin canion a devenit atât de degradat, încât turiștii erau avertizați că este interzis accesul pe acolo; dar și așa am făcut ce-am făcut, că l-am ocolit prin Prăpastia Urșilor și, în cele din urmă, de voie – de nevoie, tot prin canion am trecut. Însă acum îmi râde inima văzând cum s-a reamenajat recent acest traseu.În studenție descoperisem Peștera de Gheață, iar mai apoi traseul pe la Șirul Stâcilor, care mi s-a părut foarte pitoresc.

În 2015 am avut ocazia să ajung de două ori în Munții Piatra Mare, de fiecare dată cu membrii clubului MecanTurist Galați. O dată în februarie, în prima săptămână a ”Patrulaterului Negru”, iar a doua oară în perioada 12-14 iunie, la etapa a II-a a Campionatului Național de Turism Sportiv ”Ștafeta Munților”, organizată de clubul brașovean ”Cocoșul de Munte”. Le mulțumim și pe această cale amfitrionilor pentru organizare și implicare în bunul mers al concursului. 1

 Această a doua etapă venea după cea organizată de MecanTurist în Munții Măcin, în perioada 8-10 mai, și unde ”cocoșii” luaseră marele premiu, iar muntele câștigase, firesc, la câmpie!

Venise acum rândul unei ipotetice revanșe, dar la care nu se gândise niciunul dintre noi, cei de la Dunăre.Ne-am dus în Piatra Mare în gașcă mare, tot să fi fost vreo 50 de mecanturiști și simpatizanți ai acestora, pentru a continua firavul drum început cu un an în urmă tot în Piatra Mare, unde MecanTurist participase pentru prima oară la o etapă a Ștafetei Munților și reușise să obțină și câteva premii la categoria Family. Ne făcea realmente plăcere să-i revedem la Dâmbul Morii pe cei de la alte cluburi din țară ce veniseră la etapa organizată de noi,iar cu unii chiar ne împrietenisem; apoi ne molipsisem de spiritul Ștafetei, căci văzuserăm ce atmosferă plăcută domnise în Munții Măcin – dorința de a vedea și descoperi noi locuri, de a te familiariza cu flora și fauna regiunii, de a cuceri înălțimile, de a cunoaște noi oameni, apoi spiritul de echipă, motivația de a participa la concurs pentru a-ți reprezenta cât mai bine clubul de la care provii, bucuria focului de tabără și a cântecelor de la mult așteptata probă culturală, plus, pentru unii – senzațiile tari și adrenalina de la proba de escaladă ori lupta cu secundele în proba de orientare turistică. Apoi era dorința de a merge pe munte, unii pentru a vedea în premieră Masivul Piatra Mare, iar alții, ca mine, pentru a-l revedea și a-și reaminti la fața locului povești de odinioară.

Motivați de acestegânduri, am plecat din Galați și Brăila de vineri pe la prânz ori după amiaza, după cum a pututfiecare în funcție de programul de la locul de muncă. Majoritatea am ajuns la locul de campare din vasta poiană de la Dâmbul Morii (formată pe conurile de dejecție ale numeroaselor pâraie ajunse aici) în jurul orelor 20, însă unii ceva mai târziu, iar stoica familie Stoica (Doru, Ionelia și doi prichindei – Sebastian și Ștefan) mult după miezul nopții. Pe drum cred că în fiecare mașină s-au studiat, cu conștiinciozitate, materialul bibliografic și setul de întrebări de la proba teoretică (cel puțin așa a fost în mașina mea, dar din povestite așa a fost și pe la alții). O reală problemă a fost cu parcarea mașinilor, înainte de bariera de la confluența văilor Șipoaia și Chiva, în dreptul pensiunilor ridicate aici în ultimii ani, ca urmare a afluxului ridicat de participanți la Ștafetă, plus alți turiști ajunși în zonă pentru a-și petrece weekendul în Piatra Mare. Așa că de la barieră ne-am pus cu toții pe cărat harnașamentul de campare cale de câteva sute de metri, până la locul gândit de organizatori pentru amenajarea taberei de corturi. Au scăpat de această corvoadă cele câteva doamne și domnișoare ce s-au cazat la o pensiune și care s-au decis să-i însoțească în pas domol pe șerpași.

2

Am fost întâmpinați de primitoarele noastre gazde conform ospitalității la români, cu țuică și specialități afumate de purcel, servite de tineri în costume populare din zona Țării Bârsei. Mai mult, unii ne-am bucurat să ne auzim stigați pe nume de către organizatori, căci avuseseră ocazia să ne cunoască în Măcin.

3

Reprezentanți de-ai organizatorilor au venit cu noi să ne indice pe teren locurile potrivite pentru campare, doar că, la cât de mulți eram, cu greu am găsit un loc unde să încăpem cu toții și care să corespundă exigențelor noastre; față de alte cluburi ajunseserăm târziu și locurile mai bune fuseseră deja adjudecate. Ne-am pus corturile în apropiere de râu, dar și de vatra de foc, fapt ce a avut și beneficii, dar și dezavantajul că vineri noaptea am ascultat până spre dimineață cântece de chitară intonate în registre variate de reprezentanți ai altor cluburi – de, tril nocturn de păsărele! Lângă al doilea brad era un izvor cu apă tare bună, dar acolo erau campați cei de la Arcul Carpatin București. L-am căutat seara, la lumina frontalelor, dar nu am dat de el decât a doua zi dimineața.

4

Chiar dacă era pe înserate, febra concursului începuse. Echipele se formau și se ”deformau” sause inventau, se căutau nume pentru echipe, se repeta teoria, organizatorii solicitau datele personale ale participanților și înscrierea grabnică pe listele de concurs, pentru a se putea face programarea pentru plecarea pe traseu sâmbătă dimineața. O listă a cluburilor participante, scrisă mare pe o coală de flip-chart, avea în coadă pe cei de la MecanTurist, că doar ajunseserăm ultimii. Sorin Atanasiu a scris așa, într-o doară, în paranteză în dreptul numelui clubului ”ăia bunii”! Să fi fost vreo premoniție, sau doar părerea sa personală, sau poate o tactică de intimidare a adversarilor?

5

Tragerea la sorți de la ședința tehnică a decis ca reprezentanții MecanTurist să intre în concurs de pe poziția a treia, așa că sâmbătă mai multe echipe, la diferitele categorii la care s-a participat, au purtat numărul 3. Tot la ședința tehnică ni s-a prezentat traseul ce urma a fi parcurs, diferențiat pentru cei de la categoria family, respectiv pentru cei de la celelalte cinci categorii – juniori, feminin, open, elite și veterani. Traseul pe care urma să-l parcurgem folosea atât poteci turistice marcate, cât și nemarcate, dar atent semnalizate de către organizatori prin benzi de șantier, iar la punctele fără arbitru am fost instruiți că trebuia să trecem atât codul corespunzător, dar să și facem poze pentru a dovedi apoi în posturile cu arbitri că am trecut pe acolo. Proba teoretică urma să se dea înainte de plecarea pe traseu, iar cea de orientare turistică la finalul traseului. Cum primele plecau pe traseu echipajele de la feminin, prima echipă la ora 8 și apoi din 3 în 3 minute celelalte, prezența la proba teoretică urma să fie tare matinală, mai ales pentru fete!

6

Traseul pentru juniori și adulți urmărește în urcuș traseul PR pe la Șirul Stâncilor până la indicatorul unde se face ramificația în coborâre către Peștera de Gheață și cabana Bunloc, apoi BA prin pădure și gol alpin prin Poiana Baciului și Poiana de sub Șura de Piatră până la cabana Piatra Mare (1630 m) și, în final, BR până pe Vârful Piatra Mare (1844 m). În coborâre s-au folosit porțiuni din următoarele trasee: CR pe Coada Pietrei Mari până în apropierea stânei de sub Piatra Scrisă, apoi TA pentru revenire la cabana Piatra Mare, BR – drumul familiar până la ramificația potecii prin Prăpăstia Urșilor, TA pentru porțiunea din Prăpăstia Urșilor (unde s-a ținut proba de escaladă) și BG pe final, în lungul Văii Șipoaia (cea care a săpat, în amonte de locul unde se iese din traseul TA, canionul Șapte Scări). În total trebuia urcată și coborâtă o diferență de nivel de circa 1200 m. Unele racorduri între trasee s-au făcut pe poteci nemarcate, dar de lungimi reduse (de ordinul câtorva zeci de metri). În total urma să găsim 7 posturi fără arbitru și să trecem pe la 5 posturi cu arbitru.

7

Traseul pentru echipele de copii, în componența cărora trebuie să fie cel puțin un adult, urmărește în amonte Valea Șipoaia (BG) până la cabana Șapte Scări (de unde se iau bilete pentru accesul prin canion), apoi urcă pe la Prăpastia Urșilor (TA) și coboară pe Drumul Familiar (BR) până la locul de campare.

Adunați în final pe la corturi, am încercat să dăm o formă cât de cât definitivă echipelor ce urmau să intre în concurs. Într-un târziu au fost întocmite 13 echipe: 5 la categoria family – Cârcotașii (cu Ioana Jacotă, Teo Antohe și Lucian Jacotă), Broscuțele (Andrei Gheorghe și mama lui, Alina, Elena Isaia), Veverițele (familia Suditu – Sorin, Angela și fetele Andreea și Ana Maria), Fulger (familia Cruceanu,formată din 2 copii și tatăl/unchiul lor) șiȘtefan (familia Stoica); 4 la categoria open: MMC (Marilena Blaga, Monica Suditu și Cristi Vârlan), Marinarii (Sorin Atanasiu, Adrian Gheorghe, Ionut Coșovan), Sasha (Luminița Jacotă, Adrian și Narcisa Antohe) și Insectele (Anca Stamate, Ecaterina Tucicovenco și Viorel Totolici), respectiv câte una la celelalte categorii: echipa Mecanturist Turbo la feminin în componența Iulia Gavrilă, Teo Budescu și Smaranda Enică, Mecanturist Iubire la veterani, cu Eugenia Cristea, Florin Ichim și Dumitru Petruca, Căpușele la elite în componența Gabriela Pârvu, Ștefan Bako și Marius Melinte. La juniori am fost deficitari pentru că nu am avut decât un singur reprezentant, pe George Panait, care însă a făcut totuși o echipă cu 2 adolescenți de la Gașka București, echipa Gașka Mecanturist. Echipa de la feminin a fost completată dis-de-dimineață prin Monica Cruceanu, care, dorind să meargă și ea pe munte, a acceptat statutul de rezervă și le-a însoțit pe celelalte reprezentante pe tot traseul.

După oboseala drumului și tiruri încrucișate între corturi de șarje de întrebări de la proba teoretică, peste tabăra MecanTurist s-a așternut liniștea, perturbată doar de cântăreții adunați în jurul focului.

Scularea sâmbăta a fost matinală, astfel încât să avem, până la ora startului – a se citi 8, timp de băut în tihnă cafeaua, de mâncat ceva consistent, de făcut rucascul de tură cu ceva de-ale gurii și cu echipamentul obligatoriu (lanternă, pelerină de ploaie, fluier, bidon cu apă, trusă medicală, busolă, sursă de foc) – urma să fim controlați la echipament de către arbitrii din postul de pe Vârful Piatra Mare; apoi unii dintre noi au mai repetat câte ceva pe la proba teoretică.

În funcție de ora la care fiecare echipă era programată să intre în concurs, ne-am prezentat la standul organizatorilor pentru a ne lua numerele de concurs, harta și fișa traseului, precum și o sumară gustare (în imagine echipa Broscuțele).

8

Apoi a urmat supliciul, pentru unii, al probei teoretice: fiecare dintre cei trei membri ai echipei a trebuit să răspundă la 5 întrebări-grilă, timpul total al echipei fiind cronometrat. Ce repede părea că se scurg secundele! Echipajul de la feminin, fiind primul care urma să ia startul, a dat proba teoretică pe la 8 fără un sfert și, deși a fost cam devreme, a fost însoțit și încurajat de mecanturiști de la alte categorii. Către final au dat proba teoretică și echipajele de la family, în poză fiind echipa Ștefan (de la numele celui mai mic component, cam somnoros și bosumflat că fusese sculat așa devreme după ce se culcase atât de târziu). După teorie a urmat o ședință foto cu echipele pregătite de start.

9

Câțiva reprezentanți ai echipelor de la feminin, elite și veterani înainte de start

10

Și prima echipă ce pornește în traseu, la 8,06,esteMecanturist Turbo, încurajată de ceilalți mecanturiști. Or fi pornit oare fetele cu dreptul? Dar cine mai are timp să analizeze asta!? P-aci ți-i drumul!

11

Deși s-a urmat în urcuș marcajul PR de la Șirul Stâncilor (traseu numit în prima sa parte și ”Drumul țiganilor”), intrarea în traseu nu s-a făcut pe marcajul turistic ce începe chiar de la vărsarea pârâului Chivei în Șipoaia (unde este fixat un stâlp indicator), ci inițial a urmărit o potecă nemarcată, cu pantă moderată, pe alocuri mai puțin vizibilă, ce a traversat poieni presărate cu conifere de talie mică, dovadă a încercărilor recente de împădurire a unui teren argilos și cam râpos, predispus la o degradare mai rapidă (așa cum, de altfel, este vizibil în imediata apropiere a stâlpului indicator de la confluneța celor două pâraie). Câștigând altitudine, poteca nemarcată a ieșitdestul de repede în marcajul turistic PR, ce a fost urmărit până la intersecția cu traseul de la Bolnoc, pe la Peștera de Gheață, către cabana Piatra Mare.

Drumul a fost unul plăcut, la umbra pădurii de amestec, deși, pe alocuri, panta a fost destul de accentuată. Acolo unde începeau primele serpentine serioase ale potecii, era și primul post fără arbitru, intenționat pus de organizatori într-o buclă a potecii, căci cei mai mulți aveau tendința ca în acel sector să scurtcircuiteze curbele, astfel că cei mai grăbiți puteau rata cu ușurință postul respectiv, așa cum s-a întâmplat și cu echipa noastră de la elite. Măcar au învățat ceva din pățania asta!

12

Cam pe aici am fost întrecute de echipa clubului ”Zimbrul Carpatin” din Pitești – Zimbruțele, care tropoteau pe potecă cu o cu totul altă viteză decât noi. Dar și noi aproape că le-am ajuns pe fetele de la Arcul Carpatin București. Greu la deal cu două veterane (ca vârstă) în comparație cu niște puștoaice! Dar experiența și-a zis la final cuvântul. În continuare porțiunile mai înclinate alternează cu trepte mai domoale, pe măsură ce urmăm o culme îngustă în inima pădurii de molid.

13

Ocolim obârșiile unor văi, traversăm mai multe culmi secundare de mici dimensiuni (să tot fi fost vreo două-trei) și văioage, dăm și de un stei masiv de calcar (preambul la ceea ce va urma) și… ne trezim interpelate din urmă de elitele noastre care nu găsiseră primul post fără arbitru. Asta cu vreo 10 minute înainte de a ajunge la primul post cu arbitru! Uff, graba care strică treaba! Le explicăm cam pe unde era, iar Ștefan dă o fugă înapoi pentru a-l găsi, în timp ce ceilalți doi (Marius și Gabriela) merg înainte, dar într-un ritm mai lent și, în final, se opresc să-l aștepte. Noi ne vedem în continuare de drumul nostru. Ajungem la primul post cu arbitru cu 5 minute întârziere, la mică distanță de fetele de la Arcul Carpatin. De zimbruțe nici zare! Deci stăteam destul de bine căci, deși fuseserăm depășite de o echipă, ajunsesem și noi din urmă o alta. Și mereu, până la cabană, le-am avut în față pe fetele din București, deși am tot fost depășite, rând pe rând, de unele echipe de la elite.

Nu departe de primul post cu arbitru, după o curbă la dreapta a potecii, a început spectacolul oferit de Șirul Stâncilor. Deși panta a fost accentuată, scoțând untul nu numai din noi, ci și din alții, măreția naturii a compensat tot efortul depus. Un perete abrupt de calcar, înalt de câțiva zeci de metri, ne-a ținut companie pe circa un kilometru lungime. Poteca se strecoară pe la baza peretului, uneori în surplombă, care rămâne mereu în dreapta cum urcăm, iar în stânga este atotstăpânitoare pădurea deasă și întunecoasă de molid. Pare o peșteră formată din două materiale diferite: o parte stâncă, o parte pădure!

14

Urcăm din greu, cu pauze dese pentru reglarea respirației, pe sub bolta peretului calcarosbrăzdat de dungi în alb și cenușiu – o zebră de piatră! Culorile mai închise se datorează scurgerii apelor de ploaie sau de infiltrație. Peretele se ondulează, formând în bază mici abriuri și parcă nu se mai sfârșește; pare că fiecare colț al zidului este finalul, dar după colț poteca continuă să urce parcă mai înverșunată. La un moment dat înălțimea pereților se reduce, semn că sectorul stâcilor este pe sfârșite. Le spun fetelor că terminăm urcușul, dar natura ne-a păcălit! Continuăm să urcăm pe sub peretele surplombat, de parcă avem senzația că muntele stă să cadă peste noi. Până și molizii par arcuiți, atrași de forța irezistibilă a stâncilor. Sau imaginara peșteră, jumătate piatră, jumătate vegetație, devine reală!

15

Totuși, în final spectacolul oferit de Șirul stâncilor se termină la fel de brusc cum a și început. Potecadă într-o pantă abruptă și plină de doborâturi de arbori de la vreo furtună, pe acest sector fiind destul de greu de urmărit. Ajungem în partea de sus a terenului priporos la stâlpul de marcaj ce indică coborârea către Peștera de Gheață și cabana Bunloc, semn că partea dificlă a urcușului s-a terminat.

De aici poteca (BA) urmărește în cea mai mare parte curba de nivel, la început prin pădurea de molid, apoi prin poieni imense, printre ferigi, brusturi, urzici și ce alte plante or mai fi fost, ocolind prin vest Culmea Gâtul Chivei și prelungirile sale sudice – vârfurile Piatra Mică (1615 m) și Pietricica (1511 m), ce prezintă și ele, din loc în loc, pereți abrupți. Trecem pe o potecă îngustată de bogăția vegetației prin Poiana Baciului, interceptăm din dreapta poteca BR a Drumului Familiar și pătrundem iar în pădurea de molid. Marcajele turistice către cabana Piatra Mare(BA și BR) rămân în dreapta, căci organizatorii ne-au marcat o potecă spre stânga cu benzi de șantier pentru a ne scoare în poiana cabaneidupă ce vom fi trecut printre două vârfulețe stâncoase, ce închid poiana în partea ei nordică. În cele din urmă pătrundem în poiana de sub Șura de Piatră, în care este amplasată cabana Piatra Mare.

16

În stânga imaginii se pot observa ruinele vechii cabane, distrusă de un incendiu în 1991.Am întâlnit o dată, la unul dintre urcușurile mele în masiv, să fi fost prin vara lui 1989, un domn din București, ca la vreo 40 de ani, însoțit de cei doi copii ai săi (niște băieți de vreo 12-14 ani), care suia la cabană în fiecare an, mereu în aceeași zi, indiferent că era zi liberă sau lucrătoare, pentru că în urmă cu mulți ani la cabana Piatra Mare o cunoscuse pe cea care îi devenise între timp soție. Și făcea acest lucru ca pe un ritual sacru, ofrandă a dragostei eterne. Ce-o fi fost în sufletul lor când au aflat că acea cabană, care le unise destinele, dispăruse?

La cabană am ajuns cu destul de mare întârziere față de timpul impus de organiatori, ca atare am fost drastic penalizate la punctajul final de la raid. Dar noi plecaserăm să mergem pe munte, să admirăm peisajul și nu să alergăm. Așa că tot spiritul de competiție, ce ne animase de dimineață, s-a stins. Nu ne puteam încadra în niciun fel în timpii impuși, care au fost extrem de strânși (de asta s-au plâns participanții de la toate categoriile) și auntci ne rămânea ca echipa Turbo, cu motoarele avariate sau lipsită de combustibil, să se relaxeze, să se bucure de vremea frumoasă și de peisaje. La cabană am stat 10 minute, suficient (?!) pentru a ne reface rezervele de apă de la izvorul din apropiere, pentru a socializa cu vajnicii câini ciobănești ungurești ai cabanierilor, pentru a ne face poze cu gașca de măgăruși folosiți la aprovizionare, pentru a mânca ceva energizant, pentru a admira peisajul din jurul cabanei și pentru a discuta cu organizatorii și arbitrii. Cam mult, nu, pentru doar 10 minute?! De fapt totul a fost pe fugă, contracronometru. Ne-am luat ca azimut abrupturile Pietrei Mari și steiurile Șurei de Piatră și am pornit din nou la drum, pentru a urca pe cel mai înalt vârf din masiv.

1718

Poteca urmează în urcuș acel culoar printre molizi care se vede în imaginea de mai sus, dar până să ajungem în partea de sus a culoarului, un hățaș spre dreapta, marcat cu benzi de șantier, ne-a purtat printre stâncile Șurei de Piatră, scoțându-ne la un pod suspendat, în fapt o arcadă naturală în calcar, formată prin prăbușirea stratelor inferioare. A rezultat o spărtură mai înaltă decât statura unui om, să fi tot avut așa, la o aproximare ochiometrică, 2 m înălțime și vreo 5 m lungime. Poteca trece pe sub arcadă, loc tocmai bun ca fiecare să-și arate mușchii!, și coboară în poteca marcată cu BR.

19

Nu departe de aici poteca urcă în pantă mai accentuată printre steiuri de piatră, fiind cam bolovănoasă și presărată cu mult grohotiș. Căpătăm brusc altitudine și ieșim treptat din pădure. Este pasajul numit ”Suișul Pisicii”.

20

Acesta ne scoate într-o poieniță mărginită pe două laturi de abrupturi, unde se află un stâlp indicator. De pe stâncăriile din partea stângă a poienii (în sensul de urcuș) se pot observa hăurile estice ale Pietrei Mari, prăvălite vertiginos către Valea Gârcinului. În dreapta, imediat după indicator, urcăm în lungul unui vâlcel stâncos înspre platoul Pietrei Mari. Cum ne cam grăbeam și știam că odată depășit se va termina și cu calvarul urcușului, nu am avut timp de poze, dar acesta e vâlcelul cu pricina în haine de iarnă.

21

Odată depășit vâlcelul, ajungem deasupra stâncăriilor pe platoul cvasiorizontal al Pietrei Mari, la gol alpin, unde poteca nu mai prezintă nicio dificultate.

22

Nu departe, pe drum aproape drept, zărim un stâlp indicator (la intersecția cu traseele ce vin de la Susai – CR și de la Cascada Tamina – BA), acolo fiind și un alt punct fără arbitru. Vârful e și el aproape. Ca urmare, încetinim pasul pentru o sesiune foto – rododendroni, e drept că destui de puțini și cam trecuți, și alte floricele.

23

Și poza de grup de pe Vârful Piatra Mare, unde am luat o pauză de jumătate de oră. Fetele zâmbesc mulțumite de izbândă:cuceriseră pentru prima dată acest vârf.

24

Arbitrii au efectuat aici controlul la echipamentul obligatoriu și s-au cam legat de adidașii Monicăi, dar le-am explicat că ea nu este în concurs, că este doar o preietenă amatoare de drumeții și că am luat-o cu noi pe traseu. Cele trei portocalii erau adecvat încălțate! Timp a fost suficient pentru odihnă, mâncare, încărcarea bateriilor și admirat peisajul.

Versantul sudic al vârfului este ierbos, cu pante acoperite cu tufe de ienuperi, în timp ce spre nord coboară în șiruri mici pereți de coglomerate. În general, pantele sudice sunt domoale și golașe, iar cele nordice și estice stâncoase și împădurite.

25

De pe vârf un tur de orizont ne relevă înspre nord orașul Brașov și o parte din Țara Bârsei, care se desfășoară cât vedem cu ochii. Apoi înspre nord-vest de vede Măgura Codlei și Vârful Cristianul Mare (1802 m) din Masivul Postăvaru. Înspre vest se ridică maiestuos Bucegii, care atrag atenția prin înălțimea și masivitatea lor, prin pereții abruptului prahovean și rupturile de pe pantele nordice, dintre care se înalță semeț Bucșoiul. În spatele Bucegilor, tot înspre vest, Piatra Craiului își profilează către cer creasta de calcar, în mijlocul căreia domină Vârful Baciului (sau La Om, de 2244 m). Mai departe, peste Crai, se pot ghici vârfurile de peste 2000 m din estul crestei Făgărașului. Cum vizibilitatea nu a fost prea bună de data asta, imaginea acestei părți din turul de orizont este din tura făcută în iarna acestui an.

26

Înspre sud se prelungește Coada Pietrei Mari, în spatele căreia se poate observa vârful stâncos al Pietrei Scrise. Apoi, dincolo de Valea Azugii, spre sud-vest, se observă Munții Baiului, ce pot fi recunoscuți cu ușurință după relieful monoton și nivelat al crestei; se pot zări și traseele pârtiilor de schi de la Azuga.

27

Înspre est se profilează Munții Ciucaș.Revenim cu picioarele pe pământ și cu mintea la realitatea zilei. Suntem în concurs la 1844 m altitudine și avem de coborât până la locul de campare circa 1200 m diferență de nivel. Trebuie să plecăm, pentru că drumețului îi șade bine cu… poteca. Ne-au ajuns pe vârf și coechipierii noștri de la echipa Marinarii, deși ei luaseră startul cu mult timp după noi. De zimbruțe nici vorba, iar fetele de la Arcul Carpatin plecaseră și ele.

Avem de urmat în coborâre domoală Coada Pietrei Mari până în apropierea stânei de sub Piatra Scrisă. Pe drum întâlnim doi cicliști în urcuș, care își împing la deal cu mult sârg bicicletele. După ce îi depășim, ne tot întrebăm ce caută pe aici așa echipați. În dreptul stânei părăsim marcajul CR (folosit pentru traseul dintre Vârful Piatra Mare și cabana Susai) și facem stânga (în imagine echipa noastră de la elite) pe o scurtă potecă nemarcată ce ne scoate sub abrupturile Pietrei Scrise, unde intersectăm poteca TA, ce vine de la Susai către cabana Piatra Mare.

28

Numele de Piatra Scrisă (sau Lăcrimată) provine de la coloritul pereților de calcar, unde albul stâncii este ornamentat de colonii de licheni de diferite culori: galben, portocaliu, roșu, gri. Coborâm pe TA o treaptă stâncoasă și ajungem în poiana de sub Piatra Scrisă, de unde apoi intrăm în pădure.

Vremea nu pare prea prietenoasă: deasupra noastră se adună nori negri amenințători și se aud nu prea departe tunete, dar trăim cu speranța că furtuna ne va ocoli și că își va descărca puhoiul de apă în altă parte. În pădure găsim un nou post fără arbitru, cel de-al cincilea. Suntem pe drumul bun. Poteca traversează în coborâre când poieni largi, când porțiuni de pădure deasă, când se strecoară pe sub pereți abrupți de calcar.

29

Ne tot depășesc echipe de la categoria elite, care fac haz de necaz că au greșit traseul – n-au fost atenți la mica potecă se făcea stânga pe lângă stână și au mers înainte pe Coada Pietrei Mari înspre Susai. Noi, cu motoarele turate la relanti, ne vedem liniștite de traseu, de peisaje și de floricele. Traseu de coborâre de pe vârf către cabană, dar care urcă?!! Tot înconjurând pe la poale pereții abrupți de calcar, ajungem aproape de firul unei mici văi și brusc realizăm că avem de urcat ditai panta! Am epuizat tot repertoriul de blesteme la adresa celui care pusese în calea noastră acea pantă. Urcam cu viteza melcului olog, dar în cele din urmă am biruit-o. Și cei de la veterani ne-au relatat, cu mult umor, trăirile prin care au trecut la urcușul acelui sector. Însă una peste alta, traseul a fost frumos.

În cele din urmă semnul că suntem nu departe de cabană a fost că ne-am întâlnit cu numeroși turiști ce urcau/ coborau pe BR către/ dinspre vârful Piatra Mare. În apropiere de intersecția traseelor TA și BR am fost depășiți de Marinari care, după viteza de deplasare, cred că se simțeau mult mai bine pe poteca solidă a muntelui decât pe valurile mișcătoare ale Dunării. Am ajuns din nou sub Șura de Piatră, am recunoscut arcada de piatră, de data asta în stânga noastră și imediat am intrat în poiana ce găzduiește primitor cabana.

Alt popas, altă ședință foto cu măgărușii și câinii de la cabană, reaprovizionare cu apă, discuții cu organizatorii care așteptau un feedback despre cum ni s-a părut traseul. Ce-am avut de spus am spus mai sus. E de bine către foarte bine, cu excepția acelei pante puse de gravitație tocmai invers decât ne-am fi dorit.Am tras cu ochiul și la fișele arbitrilor; trecuseră pe la cabană fetele de la Gașka (luaseră startul primele și nici că le-am văzut pe traseu), de la Arcul Carpatin, dar zimbruțele vitezomane nu. Ce s-o fi întâmplat cu ele, că doar erau mult în fața noastră?Și nici nu ne mai depășise pe traseu vreun alt echipaj de fete. Concluzie: era de bine – în acel moment eram pe locul trei.

Ce urma părea să fie un flec, o continuă coborâre pe Drumul Familiar, apoi pe la Prăpastia Urșilor și Valea Șipoaia. Dar n-a fost chiar așa din cauza timpilor foarte scurți impuși de organzatori, iar penalizările în puncte s-au tot adunat; de fapt s-au scăzut din punctajul total. Sigur traseul de coborâre trebuia făcut în alergare ca să ne putem încadra în timp; nici măcar cei de la elite nu l-au parcus fără să fie puțin penalizați.

Au alternat din nou porțiuni de pădure de molid și de poieni, am trecut din nou prin Poiana Baciului și ne-am angajat în coborâre pe Drumul Familiar. Era plin de turiști, bănuiesc că în majoritate brașoveni, de toate vârstele, unii coborau, alții urcau, de la bunici și mămici cu copii de doar câțiva anișori, la un grup care m-a impresionat format din cinci doamne trecute de mult de prima tinerețe. Păreau experte în cunoașterea zonei după indicațiile pe care ni le-au dat. Bravo lor!

30

Am ajuns și la banca-reper de la ramificația din Drumul Familiar a potecii TA pe la Prăpastia Urșilor. Din păcate, aici am găsit un grup de participanți la Ștafetă adunați în jurul unui copil învelit în folie de supraviețuire. Era o fetiță din București, care venise la munte cu grupul nostru și care, parcurgând traseul de la categoria family, alunecase banal pe o piatră și avea fractură deschisă la mână. Târziu, când am ajuns la locul de campare, am aflat că fetița fusese dusă la spital la Brașov, i se administraseră calmate și i se imobilizase mâna. La București urma să fie supusă unei intervenții chirurgicale. Este de admirat acest copil care nu s-a lăsat intimidat de necazul avut și seara la focul de tabără și proba culturală fost alături de noi, a zâmbit, s-a bucurat împreună cu ceilalți, sfidând situația cu un aer de învingător, iar organizatorii au lăudat-o, au aplaudat-o și i-au dat un premiu special. Face parte din spiritul Ștafetei!

În coborâre către Prăpastia Urșilor trebuie să subliniez din nou abilitatea organizatorilor în stabilirea punctelor fără arbitru, post pus de data asta în serpentina extrem de lungă a potecii, pe care, de asemenea, erai tentat s-o scurtcircuitezi. Serpentina ne-a scos la firul văii unui mic afluent al Văii Șipoaia, pe care l-am urmat printr-un pasaj cu pantă lină în lungul malului stâng. Chiar înainte de a începe abruptul Prăpăstiilor, într-un loc unde poteca trece de pe malul stâng pe malul drept al văii, un stâlp indicator direcționează turiștii către partea superioară a Canionului ”Șapte Scări”. Și aici s-au păcălit unii concurenți, pentru că au luat-o spre stânga către canion și nu în coborâre pe lângă peretele de stâncă.Norocul celor atenți, dar mai lenți!

Traseul pe la Prăpăstii este oarecum asemănător celui de la Șirul Stâncilor, doar că este mai scurt. Intrarea efectivă pe sub peretele stâncos se face printr-un scoc îngust amenajat cu balustradă de sprijn. Abruptul, la fel de impunător, ne-a însoțit tot pe partea dreaptă, iar pădurea pe stânga. Aceeași pereți înalți, colorați în alb-ceușiu, cu surplombe, ne-au fost tovarăși pentru un timp, până când am ajuns la un nou post cu arbitru. Aici era mare aglomerație, lumea stătea la rând pentru proba de escaladă, iar alții îi încurajau pe cei cățărați pe stânci ori le dădeau sfaturi în abordarea cățărării ori a rapelului. Echipa Turbo nu s-a înscris la escaladă din simplul motiv că nimeni nu se pricepe la așa ceva și, oricum, proba nu este obligatorie. Totuși echipele noastre de la veterani, elite și Marinarii au avut câte un participant la probă: Florin Ichim, Marius Melinte (în fotografie, scoțând un timp excelent, 1 minut și 15 secunde) și Adrian Gheorghe, fiecare dintre ei având o prestație foarte bună.

31

Ne-am uitat și noi la curajoși, i-am admirat și am plecat mai departe. În scurt timp am ajuns la podețul de peste Valea Șipoaia și la Cabana ”Șapte Scări”, unde am găsit și ultimul post fără arbitru și foarte multă lume venită, sigur, pentru a parcurge traseul prin canion. În aval, în lungul Văii Șipoaia, sunt amenajate foarte multe tiroliene, astfel că poteca și apoi drumul forestier se strecoară pe sub acestea. Comentăm că ne-ar tenta o tură de tiroliană (Teo se arată cea mai interesată) sau traseul prin canion, dar evident că le lăsăm pentru altă dată.

Numărul turiștilor este din ce în ce mai mare, mai că nu-mi tihnește, dar întâlnim și reprezentanți de-ai organizatorilor care încearcă să facă o mică regie: cum ne apropiam de sorire, să încercăm un pas mai alert, ca pentrru poza de final, care a ieșit în alergare ușoară!

32

Și tihna de după sosire, hidratarea și trasul de timp… pentru că urma să decidem cine va urma să reprezinte echipa la proba de orientare. Ală eu, ăla eu… adică Teo. S-a decis!

33

Adevărul e nici una dintre noi nu știa cu ce se mănâncă orientarea turistică cu busola după azimut, dar Teo a avut mai mult curaj ca noi. Cunoscătorii, adică Dumitru (Mitel), Adrian și Ștefan, ne explicaseră de dimineață în mod succint cam ce este de făcut, ne dotaseră cu busolă și multe sfaturi, dar nu aveam niciun pic de experiență practică. Oricum nu aveam ce să pierdem, ci doar să câștigăm experiență și… exista numai riscul de a ne rătăci prin pădure.Dar ziua era lungă, până la înserare mai era destul, deci timp suficient s-o recuperăm pe Teo din pădure. Cam astea erau temerile noastre de ageamii în domeniu.

La sosire ne-am întâlnit cu Marinarii, de fapt doar cu Adrian, pentru că Ion alesese să reprezinte echipa la orientare, iar Sorin îl însoțise pe acesta pe platoul împădurit unde era amenajat traseul. Acum Adrian aștepta ca cei doi să coboare. Teo a noastră a purces la urcarea pantei către platou, iar după un timp ne-amurnit și noi către punctul de pornire/sosire din proba de orientare. În partea de sus a urcușului ne-am întâlnit cu Sorin și Ion, acesta din urmă cu o atroce durere de genunchi, fapt ce l-a împiedicat să obțină un timp mai bun la orientare. Așa că baftă, Teo!

34

Între timp au sosit și veteranii și, implicit, unul dintre experții noștri la proba de orientare, adică Mitel, surpins la finalul traseului.

35

Părerea cunoscătorilor despre traseul de orientare: destul de accidentat, multă boschetăreală, posturi destul de pitite, de nu se vedeau de la 30 de metri, vreo câteva erau vizibile de la mai puțin de 10 m; trebuia mers atent și căutat puțin. Așa că o apreciem și mai mult pe Teo!

Revenirea la locul de campare s-a făcut treptat, pe măsură ce echipele noastre terminau traseul de raid montan și de orientare. Important e că nicio echipă nu a abandonat și că toți au ajuns cu bine la final, unii mulțumiți de parcursul de metronom de la raid ori de timpul bun scos la orientare (Mitel, Ștefan, Viorel Totolici, Cristi Vârlan) sau escaladă (Adrian, Marius, Florin), alții supărați de nereușita de la orientare. Degeaba ai un parcurs bun la raid, dacă orientarea nu aduce și ea un punctaj consistent. Aici se dovedește importanța probei de orientare în stabilirea clasamentului final. Noi, reprezentantele echipajului Turbo, eram mulțumite de tot ce realizasem: făcusem bine la proba teoretică, nu ne-au interesat timpii de la raid (oricum nu am fi reușit să parcurgem traseul în timpul indicat de organzatori), am parcurs traseul fără să ratăm vreun post fără arbitru, nu am mers aiurea pe poteci, ne-am bucurat de vremea tocmai potrivită pentru o drumeție (ploaia ne-a ocolit), am făcut, prin Teo, și proba de orientare.

O mențiune specială pentru Monica Suditu, prima oară pe munte după ”o luuuungă!… perioadă de sedentarism” (spune ea) și care a fost pur și simplu ”împinsă de la spate” și ”purtată pe sus” de către ceilalți membrii ai echipei MMC, reușind astfel să obțină un merituos loc patru în clasamentul general la categoria open (ar fi fost de fapt locul 3, dacă n-ar fi fost penalizați pentru nerespectarea distanței dintre membrii echipei, care nu trebuie să fie mai mare de 50 m). La fel, cuvinte de laudă și pentru Insecte, cu două fete firave, de le suflă vântul (mai ales Cati) și cu Viorel, posesor al unui genunchi cu serioase probleme medicale. Trebuie subliniată determinarea fetelor și felul cum Viorel a știut să le motiveze pentru a duce traseul la bun sfârșit.

36

Pentru traseul de la categoria family las pozele să vorbească de la sine. Echipa Broscuțele în urcuș pe Valea Șipoaia, către cabana ”Șapte Scări”.

37

Echipa Ștefan în urcuș pe la Prăpăstia Urșilor, marcată de efort. Cel mic pare cel mai ok, deși dimineața la proba teoretică era cam bosumflat, iar acum îi arde de joacă.

3839

Aceeași echipă în care cei mici învață ce înseamnă un post fără arbitru și să se orienteze cu ajutorul marcajelor turistice. 40

41

La această categorie proba de escaladă a constat în măiestria de a face noduri, iar proba de orientare s-a dat la locul de campare pe un traseu mai simplu, deși azimuturile erau aceleași ca la adulți.

În după amiaza zilei de sâmbătă organizatorii au pregătit pentru copii două probe surpriză: piniate (ce a continuat și duminică dimineața) și tir cu arcul, aici înfingându-se și destui adulți. 42

43

44

La locul de campareunii adulți, dar și copii, încearcă răcoarea apei pârâului printr-o mică bălăcelă, dar cei mai mulțiadulți au trecut la treburi administrativ-gospodărești, rolul de șef revenindu-i maestrului Florin, sub îndrumarea căruia se ridicau aburii unei ispititoare ciorbe de văcuță la ceaun. Poporul a fost pus, evident, la munca de jos, iar șefu-i șef!

45

46

Se făceau și repetiții pentru proba culturală, aici maestrul de ceremonii fiind Elena Isaia, iar principalii actorii cei doi copii brăileni: Teo Antohe și Ioana Jacotă. Parafrazând, cine n-are copii brăileni chitariști, să și-i cumpere!, eventual cu fonduri de la Asociația Mecanturist.

47

48

În tot acest timp Ștefan împreună cu Marius au mai făcut o tură bonus, și nu tocmai scurtă. Au urcat până în Masivul Postăvaru (pe Vârful Cristianu Mare), folosind la urcuș traseul de pe Valea Lamba Mare și la coborâre Drumul Șarpelui. Și au sosit și suficient de repede pentru ca Ștefan să ne poată ajuta la tăierea legumelor pentru ciorbă! Să revenim, deci, la ciorba mult așteptată.

Și cum ciorba se făcea cu încetinitorul (asta raportat la apetitul nostru), tot trăgeam cu ochii la panoul unde treptat se afișau rezultatele. Am aflat rezultatele la teorie: cică 10 pe linie! Locul 1 la elite, feminin, veterani, juniori, podium cam portocaliu la family și doar ”decât” locul 2 la open (Marinarii), căci, deși nu au greșit la nicio întrebare, au răspuns într-un timp ceva mai lung decât ocupanții locului întâi.

Aici îl citez pe Sorin. ”Au început să încolțească speranțele, iar în paralel a început să fiarbă și apa pentru ciorbă. Cu cât fierbea apa mai tare, cu atât mai bune se afișau rezultatele pe avizier. Când ciorba era aproape gata, eram deja plini de mândrie, aflând rând pe rând rezultatele foarte bune. Îmi venea să opresc ciorba, îmi era teamă ca nu cumva să ne fi dat premiile și să vină să ne ceară ciorba la schimb! A început proba culturală înainte să se termine ciorba, așa că s-a cântat cu burta goală!

  • Țiganul de foame cântă.
  • Românul de foame mai bea o țuică!

De ce oare or fi așa de mulți țigani lăutari?”

La proba culturală fiecare a făcut ce-a putut.Copiii au cântat la chitară sub bagheta Elenei, iar unii mai cu voce le-au ținut isonul. Veverițele au prezentat o scenetă (în imagine) – mai că ne întrebam cine sunt personajele și ce club reprezintă, iar Sorin, cu umorul lui inconfundabil, a făcut, cică, un număr de magie, neagră!, adaptând un banc pentru unul dintre liderii celor de la ”Cocoșul de munte”, glumă ce a agitar ilar tot auditoriul.

49

Dar să revenim la ciorbă. Tot de la Sorin zicere. ”Odată trecută proba culturală, ne-am adunat în jurul ceaunului precum puii de găină (sau porumbeii, zic eu) în jurul cloștii. Să trăiești, Florine, până când m-oi sătura eu de ciorbă! Unii s-au culcat înainte să se golească ceaunul cu ciorbă! Alții s-au culcat după ce s-au terminat celelalte lichide! Somn am avut de mai dădeam și la alții, însă n-a cerut nimeni! Pesemne că aveau cu toții.”Ciorbica lui Florin, savurată la lumina frontalelor, a fost ”capacul bombat al unei zile perfecte! O zi solicitantă, dar frumoasă.” (Elena Isaia)

Pentru unii dimineața a început cu tradiționala ciorbă rămasă de cu seară. Pentru alții, adică pentru Ștefan, duminica a început la 4:45, pentru a mai avea timp de o tură bonus până la premiere: o vizită la canionul ”Șapte Scări”, pentru care nu a găsit mușterii, căci totul era prea matinal. De la canion bonusul a însemnat un urcuș pe nemarcate (de fapt cu momâi, dar cu vegetație deasă ce le făcea greu de depistat) pe Valea Șipoaia până pe vârf, apoi admirarea peisajul (că în concurs cei de la elite n-au avut timp, căci au ”băgat ca MIG-ul”, vorba Gabrielei), găsirea unorrododendroni cam trecuți și a unorgeocacheuri, căutarea unei ursoaice, dar de negăsit!, coborârea pe la Prăpastia Urșilor și ajungerea în tabără tocmai la momentul potrivit, că doar începea premierea. 50

51

52

La canion a mai mers un grup de vreo cinci persoane, mobilizate de Viorel, dar cu plecare la mai umana oră 7:30. Traseul a fost cu mult mai scurt: urcat prin canion, apoi la un punct de belvedere ceva mai sus de canion și revenire în baza canionului pe drumul de iarnă de pe stânga Văii Șipoaia. Ne-am cam grăbit, pentru că doream să ajungem la timp la festivitatea de premiere. Și mai trebuia timp și pentru strângerea cortului și a bagajelor.

Și a venit și momentul mult așteptat.

53

Ne-am mirat și ne-am uitat contrariați unii la alții pentru că n-am primit diplomă de participare și cei care fuseseră și anul trecut la etapa din Piatra Mare au comentat că iar ne-au uitat organizatorii, ca și cu un an în urmă. În acel moment nici măcar nu bănuiam deznodământul. Cam știam ce aveam de primit, așa că ne-am tot suit pe podium de multe ori, că la un moment dat unii ne depărtam de el 1-2 m, apoi ne urcam iarăși. Așa am tot urcat și coborât toți de pe podium cred că preț de vreo 2 ceasuri. Tot Sorin dixit: ”Le-am luat și cupele pregătite pentru concursul de la anul! Dacă mai erau vreo trei echipe, cred că ne trebuia o mașină mare să aducem cupele acasă.” Rezultatele exacte, pe categorii și probe, deși merită oricând amintite, nu cred că-și au locul aici.

Family –Cârcotașii

54

Family –Veverițele

55

Juniori – Gașka Mecanturist

56

Open – Marinarii 57

Elitele

58

 Feminin – Mecanturist Turbo

59

Veteranii – Mecanturist Iubire 60

Proba culturală – un nesperat loc 3, dar dătător de speranțe pentru următoarele etape

61

În cele din urmă am înțeles de ce nu primiserăm diplomă de participare. Mirarea noastră cea mare a fost că le-am luat trofeul etapei. Câmpia a câștigat, tot firesc, la munte! Nu ne-am făcut calculele dinainte, deși aveam rezultatele afișate, așa că nu ne-am dat seama ce loc vom ocupa în clasamentul general pe cluburi. Cupa cea mare și trofeul ”Cocoșul de munte” au ajuns la Galați.

62 La premiere ”am fost broscuțe, veverițe, insecte, căpușe, marinari, iubiri, turbo, MMC, mecanturiști săritori și tropăitori pe podium, pe lângă podium, bucuroși și mândri de rezultatele noastre în echipă. Putem fi uniți și pozitivi! Am demonstrat că suntem o echipă și așa să rămânem!” (Elena Isaia)

Ne-am bucurat, ne-am pozat și stropit cu șampanie, și iar ne-am bucurat și pozat.

63

64

Și,în entuziasmul general ce ne-a cuprins,ne-am propus, încă de la Dâmbul Morii, să continuăm să participăm și pe viitor la alte etape de la Ștafeta Munților, să ne autodepășim și să ne perfecționăm fiecare acolo unde crede că e loc de mai bine. În consecință, tura din Piatra Mare nu a putut ocoli Decathlon-ul din Brașov, unde am început a ne cumpăra busole, pentru a putea exersa, astfel încât pe viitor să facem mai bine la proba de orientare turistică; achiziția de busole a continuat și în zilele următoare, așa că mulți dintre noi ne-am înnoit, și nu numai cu medalii, cupe și diplome, dar și cu noi experiențe de viață.

„În final, cred că a contat strategia, inventarea echipelor, înscrierea de echipe la cât mai multe categorii; a contat ocuparea unor locuri fruntașe, perseverența și tenacitatea fiecărei echipe de a termina traseul. Dar cel mai mult ne-am bucurat de traseu, organizare, peisaje, de focul de tabără și cântecele la chitară, de reîntâlnirea cu vechi prieteni și legarea de prietenii noi, de socializare, veselie, spiritul de echipă, și bineînțeles, de ciorbă!” (Ștefan Bako)

Mulțumiri trebuie aduse tuturor – organizatori, participanți mici și mari, celor de acasă care au fost alături de noi cu sufletul ori cu gândul și ne-au încurajat și susținut moral, dar și celor care au muncit neîncetat vreme de câțiva ca să putem fi un grup/ club/ asociație deja prestigioasă în rândurile iubitorilor de munte.

Sigur vom mai participa împreună la Ștafeta Munților și privim cu încredere la etapele viitoare. Bine, foarte bine că există există oameni fericiți și care reușesc să le umple altora inima de bucurie și mândrie că aparținem aceluiași spirit și ne dedidcăm timpul liber aceleiași idei – cunoașterea munților și limitelor personale, indiferent de vârsta oamenilor și a munților.

Foto: de la lume adunate – Ştefan Bako, Gabriela Pârvu, Dumitru Petruca, Adrian Gheorghe, Smaranda Enică, Elena Isaia şi alţii

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

11 comentarii laMasivul Piatra Mare – același, dar mereu altul. Acum la concurs

  • Gabriela Pirvu

    Felicitari Smaranda,
    foarte placut articolul, lejer de parcurs, punctat in detaliu fiecare aspect din traseu si nu numai, imagini, denumiri zone, util chiar 🙂 (la definirea pozelor personale).

  • Drăguș Laurențiu

    Felicitări Smaranda!
    Mi-a plăcut acest jurnal și te felicit pentru că ești talentată în „ale scrierii” și nu numai.
    Mult succes tuturor celor care vor participa și la următoarele etape ale Ștafetei!
    Toate cele bune!

  • Emil Gheorghe

    Felicitari si multumesc,doamna Smaranda!Cu ajutorul dumneavoastra am fust<>desi la monentul evenimentuluiv- am fost doar cu gandul si sufletul alaturi.Atat de frumos ati detaliat iar foto au completat incat am avut impresia la final ca am acolo fost pe traseu.Felicitari dumneavoastra , felicitari ECHIPELOR care au concurat !

  • Catalin Florescu

    Mi-a plăcut „jurnalul de bord” al acestei etape de ștafetă montană, cât și talentul de reporter al Smarandei. Felicitări! 🙂

  • Adrian Petroiu

    Frumos jurnal, „condimentat”cu mult umor, caracteristic si absolut necesar in astfel de competitii, pe langa fair-play si buna dispozitie. Felicitari pentru participare, rezultate si jurnal.

  • SORIN ATANASIU

    O poveste ce mi-as dori sa o pot citi peste ani!
    Minunata prezentarea acelor zile, fapte si vorbe!
    Multumim Smaranda pentru efortul de a construi un frumos jurnal despre ceea ce a fost o minunata Stafetaaaaaaa!

  • elena

    Urmaresc de fiecare data Jurnalul de calatorii Mecanturist , ma inspir din aceste prezentari. Ma bucur ca va cunosc si apreciez preocuparile voastre. Sunteti minunati.Felicitari Smaranda,imi era dor de tine ,o vara plina de astfel de realizari.

  • DanaS

    Pentru cineva care nu intelege rostul acestor concursuri montane,acest jurnal incepe sa-mi descreteasca putin creierii. 🙂
    Felicitari pentru implicare si relatarea trairii acelor momente in acest „jurnal de bord”.
    Bravo Smaranda!

  • Smaranda Enica

    Va multumesc tuturor pentru aprecieri.

  • Bj Carmen

    Citind jurnalul ma gandeam la Cristian Topescu. Nu mi-a fugit degeaba gandul la el, pentru ca, asemenea unui comentator sportiv, ne-ai redat foarte frumos traseele parcurse, ne-ai introdus in atmosfera de concurs (cu numere pe tricouri, timpi calculati, echipe adverse depasite etc)incat, urcarea voastra la final pe treapta I a podiumului mi s-a parut happy-end-ul potrivit.
    Felicitari, Smaranda, pentru toata experienta ta montana, pentru aceasta experienta a Stafetei si pentru felul in care ai scris acest jurnal!
    Felicitari tuturor participantilor pentru implicarea in acest proiect!
    Bafta si succes in continuare!

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*