QR Code Business Card
Articol postat de

Mireasa

   Câmpul neted al Dobrogei se sfârșește la Zebil și calea ferată pătrunde pe Valea Casimcei. La curbe trenul vechi începe să pârâie din toate încheieturile, înfiorat şi el de locurile aceste stranii, lipsite de arbori, ba chiar şi de iarbă, cu râpe roșii, ca niște răni ale pământului. Și cu poduri de piatră galbenă, cu arcade rotunde în partea de sus şi lungi şi înguste, ca ţevile unui nai uriaş.

   Căldura groasă din vagon pare să îngreuneze şi mai mult înțelegerea lucrurilor. Călătorii tac resemnați, cu ochii aproape închişi, dar privindu-se unii pe alţii cum li se scurg sudorile pe feţe. Sunt supuşi pe rând şi acestui chin, după cum soarele năvăleşte prin şirurile de ferestre murdare, odată pe o parte, apoi pe partea cealaltă, la schimbările de direcţie ale trenului.

   Vagonul-motor cu care străbatem stepa dobrogeană are un singur compartiment, lung şi îngust, iar uşa deschisă de la cabina mecanicului naşte în călători un fel de comuniune, o bună-înţelegere între toţi aceşti oameni gata oricând să facă faţă oricarei încercari a drumului.

    Conductorul bătrân, cu uniforma sa ponosită, de pensionar rechemat la datorie, reuşeşte să inspire încredere, ca unul care cunoaşte locurile şi care a mai trecut prin aceste spaime ale necunoscutului.

   Apoi se iveşte ocazia ca omul să-şi dovedească surplusul de competenţe. Şi asta atunci când mecanicul se ridică de la manete, înţepenit de şale şi-l deleagă pe el să conducă hadabaua veche pentru câteva clipe.

   ,,Nea Marine, să nu pui mâna pe nimic, altfel ieşi din cabina cu mainile roşii, la fel cum a paţit Prunariu când a vrut să conducă şi el racheta rusească!”

   Strabate vagonul trecând printre călători şi privindu-i pe fiecare, zambind jovial celor pe care îi cunoaşte, adică aproape tuturor. Mie îmi acordă un salut de comlezenţă, tăcut, doar cu două degete ridicate spre un chipiu închipuit.

   Mă surprinde acest mecanic tânăr, de cel mult 25 de ani, în papuci şi cu pantaloni trei sferturi, cu un tricou a cărui culoare s-a pierdut de mult, poate arsă de soare, poate subţiată de spălarile repetate.

   Părul scurt şi ţepos, tuns doar pentru a scăpa de el, parcă vrea să te asigure că băietanul ăsta nu se va maturiza în veci, că va rămâne mereu un puşti de la ţară care a învăţat mecanica printre combinele şi semănătorile defecte din curtea IAS-ului.

   E nevoit să meargă la wc-ul din capătul celălalt al trenului, în timpul mersului, deoarece gările prin care trecem, ditamai cladirile masive, ridicate din piatră şi cu arcade de cărămidă roşie deasupra ferestrelor, le vedem pe toate închise, poate părăsite cu totul.

    Opririle din staţii sunt însoţite de imagini estompate, încremenite în nemişcare. Toate astea creează o atmosferă care te împiedică să mai priveşti înspre înainte.

   Locurile astea seamănă cu şantierul de exploatare al unui zăcământ epuizat, unde viaţa abia se mai agaţă de lucruri.

   Puşi dinaintea unui viitor incert, ochii devin ochi-ai-minţii, iar raţionalul lucid face loc trăirilor sufleteşti mai ambigui.

   Mintea, cea care ar trebui să stabilească opţiunile pentru acţiunile viitoare, se întoarce înspre sine şi devine un analizator al faptelor la care ai fost participant.

   Ca să fiu sincer, nici nu mi-e prea clar unde merg cu trenul ăsta… În schimb mă macină gândul că prin aceste locuri austere, șterse, mi-a fost dat să trăiesc clipe ce au săpat amintiri de neșters în sufletul meu.

  Şi de ce toate astea au trebuit să mi se întâmple tocmai mie? Sau, mai cuprinzător, de ce a trebuit să pătimească atâta cei din generația mea?

   Trecerea timpului m-a făcut ca să iert pe fiecare om în parte. Orice durere are leac. Greutatea e doar să îl dibuiești.

   Şi-apoi omul e animalul cel mai răbdător de sub soare. Unde l-ai arunca, trăiește. Oricât l-ai chinui, se obișnuiește. Primejdia cea mai crâncenă, cu vremea, nu-l mai înspăimântă, ba chiar îl întărește.

    Recunosc, ca prin vis, fațada de piatra rostuită a gării. A gării mele. În subconștient am sentimental că am ajuns acasă, dar abia când silabisesc numele scris cu albastru, ,,Târguşor Dobrogea”, realizez că trebuie să mă trezesc din reverie si să cobor din tren.

   Mă duc pe la uşa din faţă şi înainte să cobor mulţumesc mecanicului pentru călătoria asta iniţiatică din pustiu.

   Coboară şi conductorul după mine pe peron. El parcă nici nu vede gara pustie. Priveşte o clipă în lungul străzii ce duce în sat, apoi fluieră scurt şi dispare în spatele uşii închise printr-un fel de rotire.

   Se face repede linişte şi acum nimic nu mă mai împiedică să visez în continuare…

   Socotesc că cel mai al dracu lucru pe lumea asta e ca cineva să te împiedice, să-ţi interzică chiar, să-ţi iubeşti locurile natale, fiinţele dragi, neamul tău, ţara în care trăieşti…

   Supunerea la acest chin nu te va întări niciodată. Dimpotrivă.

    Ca mai toate satele dobrogene, până nu demult şi Târguşorul a avut un nume turcesc. S-a chemat Bazarchioi, adică ,,satul cu târg”. Şi asta pentru că în alte vremuri trecerea Dunării se făcea pe la Frecăţei, iar negustorii moldoveni, ba uneori chiar şi cei poloni, în drumul lor spre portul Constanţei, poposeau aici şi mai făceau şi oarece vânzări ocazionale turcilor ori lipovenilor dobrogeni.

   Strada Mare, cât o mai fi rămas ea de ,,mare” acum, când aproape că nu mai e nimeni în sat, se numea aşa dupa prăvăliile ce o străjuiau pe ambele flancuri.

   Bizim, turcul care ținea băcănie, îmi oferea ,,pe gratis pentru domnișoru” acadele pe jumătate topite, ori colțuri mai turtite de nuga cu scoarțe de napolitană.

   Asta pentru a nu-i mai transmite beștelelile mamei, cum că uleiul sfârâie în candelă…

   În schimb tata nu a avut niciodată obiecții în legătură cu ,,monopolul” de un litru cumpărat pentru lucrătorii de la vie, ori pentru sticla înfundată de ,,Sarica”, atunci când avea musafiri de la Constanţa, iar vinul din butoi se va fi terminat de mult.

   Dealtfel amintirile mele din aceste locuri uitate de lume ale Dobrogei sunt destul de puține şi pot fi rânduite ușor în două cămări ale sufletului: una luminoasă, cu oameni şi lucruri cu contururi limpezi, ca de dinainte de alungarea din rai şi o alta cămară, una prin care gândul trece fulgerător, parcă sărind din piatră în piatră, peste o lume întoarsă şi ea cu susul în jos.

    Primele semene ale lipsei de rânduială a lumii și-au făcut apariția încă din primele luni ale războiului.

   În toamna anului 1940 au sosit în Târguşorul nostru vreo 50 de familii de bulgari, ca urmare a schimbului de populaţii intervenite după cedarea Cadrilaterului.

   Mulți dintre noii noștri vecini erau armâni veniți de prin Munţii Rodopi. Primiseră câte 10 hectare de pământ şi se apucaseră de plugărit, ca oamenii de treabă în noua lor ţară.

    Doar că vremurile aveau un alt plan, o altă socoteală cu oamenii.

   Noua orânduire de după razboi, de inspirație bolşevică, a găsit de cuviință să le ia oamenilor pământul îndărăt.

   Câţiva dintre cei care nu au fost de acord şi care au încercat să se opună au fost ridicați la scurt timp şi duşi. Şi lucrurile păreau că se aşează pe făgaşul lor, aşa strâmb cum era el conceput.

   Apoi toamna, la culesul porumbului, au venit în sat câteva duzini de ţigani ncunoscuţi, chipurile pentru a ajuta la strângerea recoltei. Nu făceau treabă atât cât vorbeau de rău noua orânduire de stat.

   Văzîndu-i vorbind după placul inimilor lor, vorbind în gura mare despre lucruri la care ei abia mai îndrăzneau să se gândească, oamenii din sat au început şi ei să-şi spună oful cu glas tot mai conturat.

   Urmarea a fost că în una din seri au venit în sat două camioane cu securişti. Ţiganii de mai ieri, dar îmbrăcaţi puţin mai altfel.

   Cei care au scăpat de ,,plimbarea” la Constanţa au fost nevoiţi să se ascundă pentru o vreme şi mulţi au luat calea codrului.

   În Dobrogea de după război rezistența anticomunistă avea să se organizeze în două formațiuni, fiecare din ele autointitulându-se ,,Haiducii Dobrogei”.

   Grupul din Pădurea Babadagului era condus de frații Fundulea, iar cel din jurul satelor de pe Valea Casimcei de către Gogu Puiu.

    Patru ani au reușit ai noștri să ducă de nas oamenii cârmuirii. Şi în Dobrogea noastră nu erau nici munţii şi nici pădurile ca la fraţii din Rezistenţa din Făgăraş… Aici luptătorii se bazau mai mult pe sprijinul oamenilor din sate, totuşi deschizând bine ochii atunci când sprijinul trebuia să vină din partea pădurarilor, a lipovenilor, ori a ţiganilor…

   Astfel la Colelia aveam ,,gazde” pe cei doi fraţi Vanghelicescu, la Camena pe Gherga Gheorghe, la Ghelengic pe Hristu Zuba.

   Dar cei împresuraţi se încredeau şi în ,,simţul” personal, cum s-ar zice acuma, ,,aveau fler”.

   Când Iancu Cuşu a fost scotocit o noapte întreagă prin paiele de la târla din marginea Beidaudului, omul cunoştea locurile, dar cunoștea bine şi tactica jandarmilor, așa că nu a fugit spre pădure, ci peste câmpuri și pe fundul derelelor.

   În pădure era chiar mai nesigur. Când pădurarii i-au dus la ascunzatoarea ,,Haiducilor” de la Başpunar, securiștii au înconjurat întreaga zonă.

   La observator se afla doar Hopa Stere. Simţindu-se încoltit, a ieşi Stere în cămaşă, cu mâna pe trăgaciu puştii automate.

   S-a mirat când a văzut că nu mişcă nimeni şi îl lasă să treacă… A traversat şi poiana, mergând cu spatele, cu ochii în patru, gata să tragă.

   Şi când a crezut că e lăsat să scape, într-adins, ca să-i ducă la ,,cloşcă”, o secătură de lunetist l-a împuşcat în genunchi.

   S-a târât până la copacii de dincolo şi s-a gândit să se împuşte singur, să nu cadă viu în mâinile lor. Dar nu, ca bun creştin nu putea face asta. Aşa că a încercat să lupte şi să-şi dobândească nu doar o moarte de creştin, dar şi un sfârşit de erou.

    II

    Drumul până la satul Ghelengic îl fac pe aripile amintirilor, aripi vânjoase, care îmi acaparează toată fiinţa.

   Rămâne totuşi şi un ochi deschis, ca urmarte a unei vigilenţe îndelung exersate prin aceste locuri. Astfel că dincolo de sprânceana de pădure de pe buza râpii din dreapta simt, parcă în subconştient, prezenţa Cheilor Dobrogei.

   E lumea aia de turnuri de piatră, de stânci cu chipuri de oameni, ori de pasări. E locul unde Pământul ţine morţiş să-şi arate măruntaiele sale geologice. Lucru care pe mine m-a vrăjit atât de mult în anii tinereţi, că au reuşit în cele din urmă să-mi plămădeasca destinul de geolog…

    La intrarea în satul pe care nu-l mai văzusem de atâta amar de vreme mă opresc descumpănit: primele case par a fi căzute la pământ. Dar o privire mai atentă dezvăluie dezastrul în toată nenorocirea sa: toată partea asta de sat e năpadită de ţigani, iar gunoaiele întinse prin tot locul te fac să regreţi că peisajul nu e cel de după doar un cutremur.

   Apoi tabla cu numele satului îmi taie răsuflarea pentru o clipă. Scrie mare, limpe, negru pe alb: ,,MIREASA”.

   Înseamnă că toata lumea a aflat nenorocita noatra de poveste. Ba mai mult, au făcut din drama unor oameni un blazon pentru localitate…

    Şirul poveştii îşi are începutul din chiar primii ani ai ,,puterii populare”.

   Exacerbându-şi ideologia de stânga, comuniştii de la Constanţa numiseră primar la Ghelengic pe un anume Balea, un ţigan vânjos, adus de pe malul celălalt, de pe la Tariverde.

   Nu-mi amintesc dacă era însurat, căci nu parea a fi la prima tinereţe, dar când omul a simţit că stăpâneşte întru totu situatia, a întins mâna după mărul cel mai frumos: a cerut de nevastă pe Agatia, fata părintelui Mănescu, care urma literele la Bucureşti şi acum venise în vacanţă.

   Nu l-au descurajat nici refuzul de la primul cuvânt al parintelui, nici veselia cu care fata vedea în asta doar o situaţie amuzantă.

   La început a ameninţat ca-l dovedeşte chiar el pe părinte că e gazdă a lui Gogu Puiu. Şi nu peste mult timp un ,,gaz” ca de armată, cu prelata decolorată, a oprit chiar în faţa bisericii. Oamenii din maşină au vorbit frumos, iar după o săptămână petrecută la închisoarea ,,Tataia” din Constanţa preotul s-a întors hotărât să se pregatească de nuntă…

    În duminica sorocită nunţii mirii îşi aşteptau oaspeţii în pragul bisericii. Era o dimineaţă de august liniştită, iar guguştucii, cu huruitul lor înfundat, sporeau şi mai mult tihna locului.

   Toţi gură-cască din sat, dar mai ales copii erau ţinuti la distanţă. Trebuiau să sosească câteva maşini de la ,,regiune”.

   Într-o clipă de tăcere, când nu se mai întâmpla nimic, iar timpul părea că s-a oprit în loc, Tia se desprinde din mâna primarului spunând că doreşte sa se mai închine încă o dată pe la toate icoanele din biserică.

   Balea a condus-o cu privirea, una de mulțumire, de împlinire de sine, fără să-şi închipuie ca e ultima data când îşi va mai vedea mireasa în viață…

    În clipele ce au urmat, fata parca intrase în pamânt. Nu era de găsit în toată biserica şi nici pe uşa nu ieşise.

   Nu avea de unde să ştie că Mihai Ştefan, dascălul bisericii, îi vorbise Agatiei despre legăturile lui cu oamenii lui Gogu Puiu. Asta pentru a o linişti, la vremea respectivă, că parintele Mănescu, bătrân cum era el, nu era implicat în niciun fel în mişcările ,,Haiducilor”.

   Dascălul le arătase acestora Peştera din Canaraua Ulmetului, cum pleacă ea dintr-un cot nevăzut al văii şi se întinde pe sub pământ până în preajma bisericii din sat.

   Apoi realizaseră cu toţii o străpungere secretă, un cotlon care dădea tocmai aici, sub masa din altarul bisericii.

   În postura asta de ,,gazdă”, dar departe de casa sa, Mihai Ştefan reuşise să-i scape de câteva ori de urmăritori, într-un mod miraculos, pe Iancu Cuşu, pe Nicolae Ciolacu şi chiar pe frate-meu, Gheorghe Filin, care se alăturase grupului lui Gogu Puiu încă de la început.

    Frate-meu George făcuse front la ruşi vreo doi ani, la Odesa, iar la încheierea războiului acest lucru n-a dat prea bine la dosar. Dacă unii ofiţeri erau trecuti repede de la locotenent la căpitan, şi chiar maior, ,,ruşii” făceau obiectul ,,epurărilor” din noua armată populară. Iar prin ,,epurare” nu erai dat afară, ci erai bagat în altă parte…

   Venise acasă, cu mare lehamite de război, de militărie, de onoare şi de nedreptate, hotarât să-şi ia viaţa de la zero, aici în sat.

   Dar fusese căutat în vreo doua rânduri şi astfel împins la oamenii lui Gogu Puiu.

   Îl preţuiau pe George pentru priceperea sa în ale războiului şi-l numeau ,,Capitanul”, lucru care îl nemulţumea pe frate-meu, ,,că asta sună ca dracu, de parcă aş fi fost legionar, ca mulţi dintre voi…”

    În vacanța din vara anului 1951 aveam să am şi eu deaface cu ,,Haiducii Dobrogei”, cu toate ca nu cunoscusem personal pe niciunul din ei. Știam că şi Tia e cu ei, dar nu o mai văzusem de cănd era, ca fată de popă, o domnişorică cu nasul pe sus.

   Îmi timisese George vorbă să le duc alimente, muniţie şi veşti la ,,Groapa din Gherghini”. Le acopeream cu pamânt şi frunze… şi atât. Nu mă întâlneam cu nimeni.

   Lucrurile aveau să fie luate abia a doua zi, de catre un cioban din Camena, legatura lor devotată. Ştiam că acest cioban le descoperise din greșeală una din ascunzătorile lor cele mai bune, care şi azi se mai cheamă ,,Pestera Hoţilor”.

   Conform uzanţelor, erau obligaţi să-l elimine, dar omul le ceruse cruţate, cu lacrimi în ochi, jurând credinţă ,,Haducilor”, plătită chiar cu moartea, când o fi cazul.

    Într-o duminică seara am mers la ,,Groapa din Gherghini” şi m-am speriat când am găsit transportul din data trecută neridicat.

   M-am gândit la ce e mai rău, că poate e o cursă şi sunt urmărit. Temător, nu m-am mai întors pe drumul de venire, ci am luat-o tot înainte, spre valea cu canarale.

   După un cot al văii m-am dat după un stei de piatră şi am aşteptat să văd ce se întâmplă.

   După aceea mi-am dat seama că eu eram urmărit şi de unii şi de ceilalţi. Acuma ai mei se străduiau să mă scoată la liman. Văzând că am disparut pe firul văii, au trimis pe unul pe deasupra, să mearga târâş şi să mă repereze.

   Am simţit o pietricică ştergându-mă în cadere pe lângă umăr şi am ridicat ochii. Cineva mi-a făcut semn să tac şi să merg înainte, arătându-mi cu palma că trebuie să mai trec de încă un cot al văii.

   Acolo, după cot, m-a întâmpinat chiar Gogu Puiu, dar atuncea nu-l ştiam:

   ,,Hai, Victore, că eşti urmarit! Hai, că acum le disparem din peisaj!…”

   La început m-am termut când am văzut că urcăm pe versantul văii, până spre câmpul de sus, dar acolo am urmat un şleau de căruţă mai adâncit şi am trecut repede din Valea Casimcei în Canaraua Ulmetului.

  După nişte tufe dese de scumpie am intrat într-o peşteră.

    Nu ştiu cât am mers, aşa, cocoşaţi, prin întuneric. Apoi ne-am târât pe brânci şi Gogu Puiu a bătut un semnal într-o piatră.

   S-a deschis o trapă şi am văzut deasupra un gol ca o lumina pătrată. M-au tras doi de pe sub braţe şi m-am trezit într-un altar de biserică.

   Tăceam cu toţii şi aşteptam să nu se întâmple nimic.

   Stăteam ghemuit şi priveam sfinţii din picturile de pe pereţi si de pe boltă arcuită. Vedeam pe Maica Domnului stând pe scaun, cu Domnul Isus în braţe şi cu câte doi îngeri de fiecare parte.

   După spaima prin care trecusem, acum mă simţeam în siguranţă şi părea că uitasem de mine. Când o voce de femeie a şoptit ceva şi Gogu Puiu i-a răspuns, am crezut chiar că sfinţii de pe pereti au început să vorbească, impresionaţi şi ei de situaţia în care ne aflam noi…

    Nu ştiu cât am stat aşa… Şi parcă m-am bucurat când a început să se întâmple ceva…

   S-a auzit din biserică nişte comenzi scurte, răstite, după care m-au asurzit mitralierele lui Gogu Puiu, lui frate-meu George şi ale Tiei. Părea că totul era bine şi că noi stăpâneam situaţia.

   După care s-a deschis, amândoua odată, şi uşa dinspre biserică şi uşa dinspre afară şi gloanţele celorlalţi le-am auzit ţiuind prin pereţi şi muşcând din culorile icoanelor inerte…

    Acuma, după atâţia ani, e prima oară când mă apropii din nou de biserică.

   Dar până la ea, de aici din centru trebuie să trec şi dereaua care desparte satul în două.

   În coasta derelei e cişmeaua de piatra, cea pe care eu o ştiu dintotdeauna. Are pe fruntea zidului o lespede lată, pe care sunt scrijelite versete din Coran. Scrise cu litere arăbeşti şi numeroate începând de pe la 1200 şi ceva.

   Acum vad că în curtea bisericii s-a pus o cruce la căpătâiul unui mormânt mai cuprinzător. Pe o tablă ruginită doar pe la colţuri sunt trecute câteva nume de ,,soldaţi căzuţi la datorie în ziua de 28 august 1951”…

   Iar în altar încă se mai văd urmele gloanţelor cu care comunistii L-au împuşcat pe Isus…

    III

    Nu am avut norocul lui frate-meu, George, să mor în altar de biserică…

    Nu mult după aceea am aflat că totul s-a terminat repede la atacul din altarul bisericii din satul Mireasa.

   După ce securiştii s-au asigurat că suntem morţi cu toţii, Gogu Puiu, Tia, George şi cu mine, au băgat doi soldaţi şi în tunel, sa vada despre ce era vorba şi acolo.

   Aflând de asemenea victorie, primarul Balea s-a dus la părintele Mănescu şi i-ar fi strigat:

   ,,Popo, aşa ţi-a plăcut să-ţi duci mireasa la altar?!… Du-te şi adu groparii şi până la ziuă să bagi în fundul pământului pe cei patru bandiţi!”

    Atunci, noaptea, unul din gropari s-a dus să spună că unul din morţi mai mişcă. L-a găsit pe dascălul Ştefan.

   El a fost îngerul pe care mie mi l-a trimis Dumnezeu… La adăpostul întunericului dascălul m-a pus pe un cal şi m-a dus, aşa, rănit de moarte, la părintele Gherontie, stareţul de la Mânăstirea Sfântul Casian din apropiere.

   Când m-am înzdrăvenit puţin am vorbit cu parintele Gherontie. De fapt el mi-a povestit cum s-a întâmplat cu totul. Cum părintele Mănescu nu i-a aruncat pe cei patru într-o groapa comună, cum i se ordonase, ci a ţinut mai întâi o slujbă creştinească în faţa a patru sicrie. Dintre care unul gol.

    La mânăstire a îngrijit de mine un calugăr tânăr şi priceput, fratele Gavriil. În afară de acesta şi de stareţ, care mă mai vizita câteodată , pentru câteva cuvinte de îmbărbătare, câteva luni bune nu am mai văzut pe nimeni şi nici eu n-am ieşit din chilia în care fusesem adus încă de la început.

   Mă făcusem bine şi nu ştiam ce am să fac pe mai departe cu viaţa asta care mi se oferise pentru a doua oară.

   În curând aveam să mă conving că parintele Gherontie avusese dreptate când mi-a zis, ca îmbarbătare, că ,,poate că Dumnzeu are alte planuri cu mine.”

    Ţin minte, de parcă ar fi fost ieri. Nu mi le mai povestise nimeni, ci mie mi se întâmplase aevea.

   Era o noapte de noiembrie, rece şi cu lună plină. Ca noapte în care se strâng lupii în haită. Poate chiar la asta mă gândeam atunci, la natura simplă, nepăsătoare la întâmplarile oamenilor.

   Poate că trecuse de miezul nopţii şi nu mai ştiam dacă îmi plimb gândurile pe aiurea, sau deja visez de mult.

   Un semnal de trei bătăi în spata uşii îmi făcu inima să se zbată de teamă: nici Gavriil şi nici părintele Gherontie nu bateau niciodată la uşă.

   Dau să cobor pentru a aprinde candela, când uşa se deschide larg, izbită de perete şi un călugar apare în cadrul luminat doar de lună. Poate că e un alt călugar de la mânăstire, dar de ce intră la mine în felul ăsta?!

   Apoi  strigă spre mine:

   ,,Mâinile sus, banditule! Eşti al lui Filin, ai? Unu din ăia doi morţi? Să nu mişti, că te împusc! Şi eu ştiu să trag, nu ca proştii ăia!”

   Mi-a sucit mâinile la spate şi mi-a pus catuşele, iar cănd m-a tras după el m-am smucit ca să am o clipă de răgaz să-mi găsesc cu piciorele gumarii de sub pat.

    Nu ieşisem niciodată din chilie şi securistul îmbrăcat în călugar a început să se enerveze când a vazut ca eu nu ştiu drumul spre ieşire.

   Am ajuns afară şi pe dată m-a luat cu tremurat. În linişte, ca două umbre de tâlhari, am ieşit pe poarta grea din zidul de incintă al vechii mânăstiri.

   Apoi mi-am dat seama că nu mergem pe drumul care duce de la mânăstire peste câmpuri, ci ne îndreptam spre râpele alea stâncoase din spatele zidurilor. Ca o părere, am crezut ca vad pe fundul văii firul de apă al Casimcei lucind ca o mătase argintie sub lumina rece a lunii.

   Securistul începu să se agite, să caute ceva cu înfrigurare. Am înţeles repede că răpirea mea trebuia să se continue cu aruncarea într-o maşina şi pornirea spre Constanţa.

   Dar disparuse maşina şi falsul călugar mă mai ameninţă încă o dată cu pistolul întins spre mine. Era clar că planul nu decurgea normal şi el începea să se teamă.

   Merserăm la locul unde ştia el că lăsase maşina… Cercetă urmele de cauciucuri pe iarba albită de brumă şi când văzu că acestea o iau îndărăt, spre râpă, se duse repede la buza prăpastiei, uitând de mine.

   L-am urmat docil, dar şi curios să văd şi eu ce se întâmplase.

   A stat câteva clipe descumpanit, neştiind ce să facă, singur cu mine, în miez de noapte.

   (Mai târziu am aflat că în ,,Gaz”-ul ca de armată se afla chiar primarul Balea şi un şofer de la Constanţa. Poate că au aţipit şi nu au simţit când frânele maşinii au slabit şi aceasta i-a purtat în prăpastie, spre moarte.)

    Am revenit în faţa porţilor şi mi-a vorbit mai nesigur pe el, parcă nu ca ameninţare, acum ca pe o rugaminte:

   ,,O să megem peste câmp, până la gară, la Târguşor. Să nu încerci să fugi, ca te împuşc fără să clipesc!”

   Drumul începe să mă încălzească, dar şi să-mi alunge şi teama. Şi ca orice drum lung făcut în doi, călătoria te îndeamnă la vorbă:

   ,,Domnule maior…”

   ,,Gura, Filine!”

   Apoi după o vreme:

   ,,Şi de unde şti tu, banditule, că eu sunt maior?!”

   ,,Dacă am greşit, îmi cer scuze, domnule colonel! Să nu-mi ziceţi că au trimis ăia mari de la Constanţa un plutonier-major ca să mă captureze…”

   Ajungem într-un loc cu râpe de calcar gălbui.

   ,,Domnule maior, râpele astea sunt pline de aur, ca la Altâ-Tepe. Eu sunt geolog, dacă descopăr un al deal plin cu aur, facem comoara juma-juma…”

    Acelaşi gând, spre geologie, l-am avut şi când am ajuns la Târguşor şi am dat cu ochii de faţada de calcar galbui a gării.

   Două lămpi electrice stăteau atârnate deasupra uşilor dinspre peron. Gara era pustie şi toate uşile încuiate. Înţeleg că va trebui să aşteptăm până la ziua, cănd va veni la gara telegrafistul.

   Îmi face semn să ne tragem mai la dos, la întuneric, să nu stârnim curiozitatea cuiva, cu hainele noastre negre.

   Tăcem pentru mult timp. Poate că a adormit jandarmul meu. Dar nu, e cu ochii mari, aşteptând primele semne de lumină peste dealurile dinspre mare.

   ,,Domnule maior, cel mai al dracu lucru pe lumea asta e ca cineva să te împiedice, iată, să-ţi interzică chiar, să-ţi iubeşti locurile natale, fiinţele dragi, neamul tau, ţara ta. Eu am visat să ajung geolog. Aceştia sunt oameni care, atunci când spun că îşi iubesc ţara, nu folosesc doar cuvinte mari, golite de conţinut. Ei iubesc fiecare piatră, fiecare munte, pentru ca iubirea vine din cunoaştere şi din înţelegerea naturii. Când suntem lasţi în pace, noi putem scoate aur şi din piatră seacă…”

    Dar nu ne-a fost dat să avem pace.

   Dumnezeu a continuat să rânduiască altfel lucrurile.

   S-o fi gândit mai întâi să înfăptuiască legea Lui, cea dumnezeiască, pedepsind pe femeia care a intrat înspaţiul interzis al altarului şi pe securiştii care I-au împuşcat Fiul din icoane.

   Iar oamenii ăştia nebuni, cu neînţelegerile lor absurde, mai pot aştepta o vreme.

   Vremea aceea, când lucrurile se vor aşeza în făgaşul lor, nu poate fi aşa de departe.

    Timpul nu are răbdare prea multă.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

3 comentarii laMireasa

  • Adrian Petroiu

    Ce sa mai zic? O poveste de spus la gura sobei, cand gerul iernii musca nemilos, in amintirea verilor toride dobrogene si a timpu(rilor)lui trecut(e).
    Fara cuvinte, „marca” Gigi Cepoiu! Felicitari!

  • Eduard Munteanu

    Combinația asta între veridic și poveste, crearea unui plan temporal comun care să unească frumoasele locuri vizitate, care să le țeasă într-o pânză comună, aceea a timpului imaginar, dau savoare întregului text, unul din cele mai reușite de până acum sub semnătura Gigi Cepoiu. Mi-a plăcut reînvierea ”Haiducilor Dobrogei” și scoaterea la lumină a poveștii parțial adevărate cu biserica din Mireasa și peștera ce comunica cu altarul bisericii (și când mă gândesc că am trecut de vre-o două ori pe acolo și nu am oprit niciodată), mi-au plăcut ușoarele ”alunecări” în istoria, geografia și geologia locurilor, aducerea în trecut a mânăstirii Sf. Ioan Casian, cât și rememorarea acelui tren fantomatic ce traversează Dobrogea.
    Mulțumesc coane!

  • Gigi, te salut!

    Cu vreo cincisprezece ani în urmă îmi aduc aminte că am citit pentru prima oară despre Gogu Puiu. Trebuie să recunosc, atunci, ca și acum de altfel, m-a impresionat drama lui. Am impresia totuși că eu am citit o altă variantă a morții lui. Pe de altă parte, privind în zilele noastre, îmi dau seama că România deține „depozite” impresionante de cozi de topor. Din păcate,da, nu reușim să învățăm din greșelile trecutului.

    Toate cele bune,
    Cristi

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*