QR Code Business Card
Articol postat de

Baia Ologului (1): Mocanii

   De când se ştia, Tibor Goicea trăise doar printre oi. Ajunsese să se simtă unul de-al lor, aşa cum câinii ciobăneşti, la rândul lor, poate se cred oi, după ce umblă printre ele decum deschid ochii şi învaţă să meargă.

   Patru veri slujise doar cu simbrie de haină şi bucată, după datină, la stăpânul de munte din Plaiul Renţii. Iar stăpânul îi preţuise străşnicia pe care o dovedise şi, la primenirea oilor de dinainte de Sfântul Gheorghe, alesese două mioare tinere, fătate de neleapcă şi i le încredinţase, scriind pentru asta pe ele, cu dohot negru un ,,T” pe care să-l recunoască orişicare.

   Aceasta trebuia să însemne sămânţa pentru ce va să vie pe viitor pentru el, dar mai ales ridicarea flacăului în rândul ciobanilor ,,părtaşi”, care umblă oile mai cu tragere de inimă, ştiind că din asta se va alege în toamnă un adaos de roadă la munca lor, adică şi niscaiva putinici cu crintă sărată, peste simbria tocmită la început.

   Dar până în toamnă va rămâne tot la vârf de munte, pentru a purta şi anul ăsta tot sterpele prin munţii Paltinu şi Turcu.

   Anul ăsta trebuia să fie mai greu, căci la rânduiala de început fusese dat doar în grija lui Arpad, feciorul stăpânului de minte, cu care era cam de un leat.

   Dar dacă stăm să socotim, nici nu era prea mare lucru de făcut la sterpe: de la ivirea zorilor începeau a le purta pe cărările lor, doar cu grija ca pe la prânz să le coboare mai prin râpile rupte de viituri în straiele verzi ale muntelui, unde aflau apă bună şi oleacă de răcoare.

   Şi se ştia că pe seară noatinii şi berbecii se pun pe behăit, ca de spaimă, căutându-şi loc de înnoptat de dinainte de lăsarea întunericului.

   Atunci se dovedea că feciorii sunt încă cruzi pentru traiul aspru din vârf de munte. Se rânduiau ca unul dintre ei să se abată pe la bordei, unde aveau doar merinda pusă la răcoare şi la adăpost de sălbăticiunile mărunte. Mai aducea cel rânduit de la bordei şi două sarice grele, mari peste măsură, dar noi şi călduroase, care le va fi şi casă şi pat şi plapumă pe pământul gol, până în zori.

   După ce mâncau ceva, se dădeau de-o parte şi de alta a cârdului, se vârau în blănile groase şi se puneau pe privit cerul spuzit cu stele, nădăjduind că va rămâne tot aşa până în zori.

   Dar de, într-o noapte aşa, într-alta altfel, după cum le-a fi soarta…

    Îşi amintea ca ieri: era trecut bine de miezul nopţii. Rariţa scăpătase dincolo de orizontul zdrenţuit al culmii Susaiului şi acum cerul era smălţuit cu stele carora nu le mai ştia numele.

   A doua oară se trezise scuturat de tunetul care parcă se rostogolea pe coasta muntelui. Se ghemui şi mai strâns spre mijlocul învălitoarei de blană, care se simţea tot mai grea de la ploaia care se pornise.

   Învăţase să nu se mai teamă. De fapt nici nu vedea lumina tremurată a fulgerelor, iar tunetele erau înfundate, de parcă veneau de dincolo de vise…

   S-a trezit la ziuă, sub un cer greu, ca o ameninţare. Spre răsărit bolta neagră a norilor căzuse jos de tot, peste păduri, înnecând ca într-o funingine colţanii Ciucaşului. Nu-şi putea da seama dacă rasărise soarele, ori firea lucrurilor era deabia pe paragul cel mai de jos al nopţii.

   Era linişte. Zvârli blana spre spate, se ridică într-un cot şi strigă cu glas scăzut:

   ,,Ce măm, Arpa, măăăm!”

   Nu se auzi nimic. Erau duşi pe vise cu toţii, şi ciobani şi oi şi câini.

   Se trase cu grijă de sub blana zemuind de apă, dar un firicel de apă tot i se scurse pe şale, ca un fior rece.

   Porni de-a coasta, scuturat la intervale de răcoarea zorilor. Pătrunse prin berbecii grămădiţi unul în altul, iar aceştia se întorceau pe rănd, ca atunci când cureţi crapul de solzi cu o lingură.

   Însă de la un loc aceştia rămaseră nemiscaţi. Lovi cu cizma un cârlan şi se înfioră când acesta rămase ca lipit de pământ…

    Alergase la vale, spre stâna de jos a mânzărilor, să ducă numaidecât ştirea grozăviei. În două rânduri lunecase şi se duse lespede la vale pe iarba udă. Se ridică gemând şi călcă mai cu grijă, plângând de neputinţă.

   La turma sterpelor se întoarse tot în fugă, dar mai anevoie, cu ciobanii cei mari. O parte din oi se mişcaseră deacoasta. Erau cele rămase în viaţă.

   Pe stăpânul tânăr îl găsiră nemişcat în blana de dormit, în rând cu oile răpuse de trăznet.

   El doar primi poruncă să vadă pe mai departe de oile rămase nebetegite. S-o găsi cine să ducă vestea  cea grea stăpânului…

    Trei zile umblă năuc, târându-se dindarătul berbecilor, apăsat de o nelinişte surdă. Fusese uitat pe vârful muntelui şi niciodată singurătatea nu i se păru mai grea.

   În dimineaţa următoare văzu pe cineva care urca pe cărarea de pe fundul Văii Doftăniţei. Opri turma şi se aşeză pe o răgălie cu păiş uscat. Să nu îl facă pe cel ce aduce merindea să-l urmeze tot muntele deacurmezişul, dindărătul oilor.

   ,,O poruncit stăpânul să dobori degrabă dăvale! O zis că stă prin celar până ce îţi zice mata două vorbe. Meri degrabă! De sterpe m-oi grijii eu d-amu!”

   Apoi batrânul cu mustăţi subţiate la colţuri, pe care Tibor nu-l mai întâlnise până acum, privi spre oile moarte grămădite în râpă şi acoperite cu pietre:

   ,,Colo?”

   ,,Nu. Mai icişa.”

   ,,No, meri degrabă!” şi flutură braţul subţire, de om batrân, cu manşeta cămăşii abia trecută mai jos de cot.

    ,,Sărut mâna, bace Gligor!” zise băiatul, cu glas scăzut, stând strâmb. Nu îi era la îndemână starea că se afla în faţa stăpânului. Se aplecase pe partea dreaptă şi nu contenea să-şi treaca vârful degetelor peste creştetul cu păr lucios al câinelui său.

   ,,Bună inimă, ficior1 Poate ţi-a fi foame?”

   ,,Mulţumesc, dar nu prea aş zice!…”

   Apoi stâpănul muntelui îl privi câteva clipe fără a mai zice ceva. Parca îl cântarea, neîntrebându-l nimic şi neaşteptând de la el decât buna înţelegere. Îi făcu semn să-l urmeze.

   La târla din marginea pădurii îi arăta puiul de măgăriţă venit pe lume chiar în zorii acelei zile. Pentru a dura o stână, la cele două mioare cu două mieluţe primite în primăvară mai trebuia adăugat un magăruş, pentru poveri.

   Se întoarseră la strungă şi la porunca stăpânului se aşezară pe două scaune ale mulgătorilor.

   ,,Tibore, tu ştii cel mai bine ce necaz ne-a asprit sufletele în zilele astea… Amu mă tot gândesc la ce am hotărât eu strâmb în viaţa de până mai ieri şi pe cea care urmează aşi voi să îndrept, pe cât mai se poate, fapta mea şi gândul meu. Deunăzi am trecut pe la Zgon de m-am sfatuit cu tătâne-tău şi cu mumă-ta. Te-am cerut de suflet de la ei…”

   A urmat o tacere greu de purtat de toate cele două părţile…

   ,,Noi am fost toţi de-o părere, dar am socotit ca mai dintâi să ţinem seama de cuvântul tău…”

    Până la sfârşitul verii n-a mai fost pus să urce la vârf, la cârdul de sterpe.

   Poate că stăpânul muntelui socotise ca ar fi mai prielnic ca băiatul să deprindă, pe rând, toate treburile stânii, care nu sunt deloc puţine: mulsul oilor, trasul caşului în pânzele de tifon, urdăritul, apoi indulcirea crintei în saramură şi potrivirea feliilor în putinici opărite cu urzici… Dar şi căratul dinspre vale, pentru îndestularea stânei cu făină de porumb, cu tărâţe, cu sare şi cu toate cele de trebuinţa oamenilor şi dobitoacelor.

   La Sfântă Maria Mică mai întâi deteră jos de la vârf turma berbecilor şi a sterpelor. Le coborâră pe faţa cealalta de munte, pe Muşiţa Mare şi le purtară câteva zile prin poienile de pe malurile Doftanei.

   În săptămâna ce a urmat el a fost slobod sa meargă la Zagon, spre a-şi lua rămas bun de la părinţi.

   Când s-a întors la stână a găsit lucrurile rânduite pentru drumul cel lung. Cioroboaiele de trebuinţă drumului au fost cumpănite pe asini şi mânaţi spre drumul de pe vale.

   Ceaunele cele mari urmau a ajunge acasă, la Zagon, deîndată ce se făcea şi ultimul caş, din mulsoarea de dimineaţă. Ele erau duse degraba, cu caii, cai care urmau să-i prindă din urmă, pe drum.

   Odată cu răsăritul soarelui mânzările au fost coborâte prin padure, într-o behăială care anunţa un drum lung, făcut mai în colo tot în tăcere şi osteneală…

    În trei zile au ajuns la câmpurile nesfârşite, drepte până la capătul zărilor.

   Baciul Gligor mergea tacut, dinaintea turmei, având mai mereu prin preajmă pe cel care trebuia să fie mai mult decât un ucenic.

   Astfel că Tibor nu doar se bucura de călatorie, ci trebuia să deprindă şi aşternerea oilor la drum, care se facea în cea mai mare parte a timpului dealatul miriştilor, fară un drum rostuit de oameni.

   Dar nu se mergea la întâmplare, căci la intervale treceau pe lângă cruci de piatră roase de timp, care purtau pe creştet căciuli scobite de acelaşi meşter neştiut.

   Apoi Bărăganul se dovedea a fi sterp în tot locul, fără nădejdea ca vreo apă curgătoare să ostoiască setea oamenilor, ori măcar a turmelor.

   Dar nici aici lucrurile nu erau lasate la voia întâmplarii… Drumul turmelor prin mirişti, nevăzut, dar bine ştiut, era miluit din loc în loc şi de siluieta promiţătoare a unei cumpene de fântână.

   În pustia Bărăganului uscat de secetă, cumpăna unei fântâni poate fi înţeleasă şi ca dovada materială a dragostei de oameni şi de animale. Neapărat fântânarul nu poate fi decât un om cu suflet mare.

    Trasul ciuturei cu apă din adâncul pământului păru la început ca o joacă, ca oricare lucru care e făcut pentru prima dată, totuşi era o daravelă care istovea omul în scurtă vreme.

   Dimineaţa rămânea în urma cârdurilor şi se alătura unui alt cioban la frecatul ceaoanelor de mamaligă ori de mâncare, lăsate peste noapte la muiat.

   Le săltau apoi pe fânul dintre loitrele căruţei, aşteptau să se aşeze praful stârnit de turme, după care porneau şi ei în trapul mărunt al cailor.

   Căruţa juca spre laturi, troncănind din bucşele tocite peste măsură. În tropotul cailor era mai bine să taci, cu gura încleştată, căci altfel puteai să-ţi zdrenţuieşti limba în clănţăneala dinţilor.

   Mai întâi se văzuse o dungă mai închisă dublând linia zării. Se apropiară încet, iar pe seară poposiră în pădurea de sălcii de pe malul Dunării, în marginea satului Stăncuţa.

   Decum ajunseră la locul de trecere, stăpânul turmelor merse de făcu vorbele cu căpitanul vaporaşului care împingea podul umblător de la un mal la celălalt al fluviului.

   La primii zori făcu ochii mari de uimire. Văzu cum dimineaţa se întrupa ca o scurgere a luminii de pe ramurile lungi ale sălciilor, de pe trestiile sunătoare, de pe ierburile pline de rouă.

   Apele nu mai erau tulburi, ca decuseară, ci verzi şi în parte ascunse de perdeaua de ceaţă subţire.

   De partea cealaltă, în Balta Brăilei, era la fel de verde şi de crud, poate doar ca în Grădinile Edenului. Ba pe faţa apelor pluteau încă mulţime de flori albe şi roz, voind să spună că pe aici nici nu s-a auzit vreodată de fiorii iernii.

   Aici oile nici nu mai trebuiau purtate. Iarba le era din belşug, iar stuhărişul din marginea apelor prejmuia lazurile ca un ţarc.

   Umblau încoace şi încolo, făra mare efort, iar zilele treceau uşoare, ca adevărate binecuvântări, otova pentru oameni şi dobitoace.

   Dădusera drumul berbecilor în oi cu două săptămâni mai înainte de Sfântu Dumitru, socotindu-se că mai încolo, unde vor merge, mărginirea mării le va aduce o primăvară mai timpurie decăt cea care venea la munte, iar mieii fătaţi de Sfântu Ion vor creşte cârlani buni până la Sfintele Paşti.

    De vânturile reci ale Dobrogei s-au adăpostit mai întâi la târla ridicată an de an în latura satului Ceamurlia de Sus.

   Erau semne că vor avea parte de o iarna mai uşoară.

   Dorinţele sunt cele care hotărăsc de cele mai multe ori prognozele oamenilor de la ţară. Când e secetă omul câmpului cată să vadă în orice semn al cerului, în orice umblare a vietăţilor, doar promisiunea ploii. În acelaşi fel, ciobani vedeau în vântul de la miazăzi un semn al unei ierni uşoare. Şi poate că venirea zăpezii va fi amânată până în pragul primaverii…

   Doar că în acel sfârşit de an iarna avea altă socoteală cu oamenii Dobrogei…

   Mai întăi i-a gonit tot spre răsărit, până când pământul s-a terminat. Aici au aflat adăpost, la un mal al apei ferit de vânt de un ţărm înalt ca o râpă.

   Când omătul a albit păişul uscat al stepei oamenii au mânat oile spre stuhărişuri. Aici apele nu îngheaţă, iar la o asemenea nevoie oile se pot hrăni şi doar cu tulpini de papură smulse cu uşurinţă din bălţile mai întinse.

    Fiinţa omenească pare cu totul împăcată cu sine când se afla la un părelnic adăpost dinaintea potopului. Ba chiar simte o surdă plăcere când ascultă vaietul vântului şi ropotul ca de tobe al ploii.

   E o singurătate care totdeauna îndreaptă sufletul şi mintea spre cărările îndărătnice ale trecutului, spre poveşti adevărate, dar mai cu seamă spre cele doar închipuite.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

2 comentarii laBaia Ologului (1): Mocanii

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*