QR Code Business Card
Articol postat de

Cu privire la ape (1) – Dunărea noastră

Deunăzi a avut loc în capitala Austriei un colocviu internațional cu tema: ,,Dunărea-factor identitar într-o Europă unită”.
S-a pus în evidență faptul că din cele 10 țări prin care trece fluviul, 7 sunt deja în Uniunea Europeană. Apoi s-a mai afirmat că există o identitate a oamenilor de la Dunăre, că apele Dunării întotdeauna au unit oamenii etc. etc. etc.
La închiderea lucrărilor s-au ciocnit cupe cu șampanie, s-au servit pișcoturi şpriţate, s-a conversat în particular, colocvial, cum altcumva. Totul pe fondul muzical asigurat de oportunii Strauss şi Ivanovici. În foaier s-au admirat ,,marinele” şi ,,dunărenele” unui pictor vienez, într-o lumină polarizată de pereții mari de sticlă. La toaletă întâmpina un altfel de lumină, răspândită din buchete mari de fibre optice, inox galben ca aurul, sau chiar aur, uscătoare de mâini cu jet de aer cald…

În seara aceleiași zile din calendar, în satul Litcov din Deltă, moș Pituc se întorcea din balta de dincolo de plăvi cu lotca aproape goală. Când venea spre casă, pe canal, trecuse pe la Strâmtură şi în drept cu Râpa Zenovii trăsese invers la carmace şi se proptise cu pupa bărcii sale negre de malul de lut. Ştia că în puzderia de găuri din râpă îşi aveau adăpostul, după caz, în anii secetoşi mulţime de prigorii colorate, iar la apele mari ca acum, raci cu cleştii gata să te apuce de degete. Umpluse o găleată cu raci şi drept capac pusese peste ei ghiordelul de tablă al bărcii.
Acasă ,,jenşcina” sa bombanise nemulţumită atunci când moşu-su îi poruncise să reaprindă focul la pirostrei, căci ea era deja cu cina pregătită. Lipoveanul bărbos icni scurt când scoase găleata din fântână, dintr-o singură smucitură. Apa era sus, aproape de ghizduri şi la fel de tulbure şi sălcie ca cea din Dunăre, de la doi pași mai încolo. Doar că din fântână nu se lua în găleată brădișorul smuls de pe fund şi nici fulgii de păsări aduși de vânt la marginea apei de lângă debarcader.
Cum racii fierți treceau doar ca un moft culinar al său în această seară de primăvară, moş Pituc se socoti dator să meargă chiar el până la straturile cu usturoi din grădină, dincolo de rândurile de viță.
Usturoiul avea căpățânile doar cât buricul degetelor, așa că bucătarul de ocazie îndesă întreg mănunchiul verde în clopotul de vapor fară limbă şi întors cu gura în sus. Îl zdrobise cu mânerul gros al cuțitului său lipovenesc. Când despica cu el peștele, mânerul asta de lemn era cam greu de strâns în mâna, dar lemnul de plop îi asigura acestuia plutirea dacă omul îl scăpa cumva în apă.
După ce racii se opriseră brusc din fojgăială, ca repede după asta să devina cu toţii de un roz nefiresc, încă de la primele clocote, lipoveanul trase de pe foc ceunul, cu pirostrei cu tot, şi-l varsă mai spre malul apei.
,,Jenşcina, iti siuda!”-îşi chemă el şi nevasta la masa asta ,,de poftă”, cu raci fierţi şi usturoi pisat.
Dar baba sa rămasese la fel de intransigentă ca la început, mai bombăni ceva şi disparu în casă, pe după draperia de tifon gălbenit prinsă de tocul de sus al uşii. Moş Pituc zâmbi, cu obrajii săi rotunzi, ca de Moş Crăciun, dete jos căciula cu urechile ridicate pe creştet, făcu prin aer o cruce largă, lipovenească, cu doar două degete, după care se aşeză tihnit la masă. Trase o duşca de tarie albă şi în sinea lui se declară chiar mulţumit de viaţă. Mârliţele şi strapazanii neprinşi azi n-au unde pleca. Îi va dibui mâine în zori, tot acolo, la buza stuhărişului. E destulă vreme dinainte. Doar Dumnezeu să-l ţină în putere…

Până una-alta Dunărea e un fluviu. Ceva care curge şi nu poate fi prins într-un stop-cadru, ori într-o noţiune generică. O ,,pantha rei”, adică o transformare continuă, o devenire. Şi ,,doi oameni nu se scaldă în aceeaşi apa a răului”. Înţelesese asta şi Heraclit, poate mai bine decât conferenţiarii occidentali de la Viena.
Şi Dunărea nu curge doar de la vest la est, geografic vorbind. Iată că ea curge totodată şi împotriva timpului, dinspre prezent spre trecut.
Dintotdeauna ea a încercat să lege Occidentul de Orient, dar eşecul său s-a suprapus mereu peste eşecul oamenilor în acest demers. Caci nici după mai bine de două milenii, nimic din firea nemţilor nu se regăseşte în blazarea şi suficienţa balcanică.
Deocamdată ,,identitatea dunareană” e cam străvezie în faţa identităţilor naţionale. Chiar şi în faţa identităţilor religioase. Ca să nu mai vorbim de identitățile economice, care fac să fie atât de diferiţi oamenii de pe malurile sale, după cum am încercat o creionare în rândurile de mai sus.

Iar pictorul vienez avea dreptate când spune la vernisajul expoziției sale că granița dintre arta adevărată şi kitsch-ul grotesc e de multe ori doar o chestiune de percepție personală. Sau o confortabilă iluzie comună. O ieșire din sinele propriu, pe care vechii greci o numeau ,,extaz”. Sau poate ca așa e bine să fie: o diplomație festivă, dar de bun simț și îngăduitoare cu toți cei vizați de ea.

dunare

Articol realizat de Gigi Cepoiu

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

2 comentarii laCu privire la ape (1) – Dunărea noastră

  • Eduard Munteanu

    Bunicul meu a fost pescar – pe Dunăre, iar o parte lucrurile despre care scrii tu au făcut parte din copilăria mea. De ceva timp intenționez să fac o tură cu câțiva prieteni la un ceaun cu raci și atunci o să pot și eu să strig ”Drug, idi suda!”. Va veni timpul și pentru asta, sănătoși să fim!

    Despre proiecte gen ”Dunărea-factor identitar într-o Europă unită” sunt doar modalități plăcute de a cheltui bani europeni. Ne separă în rest, pe lângă o întindere de ape, diferențe mari de cultură, civilizație, și bineînțeles o grămadă mare bani.

  • mircea balan

    Multumesc pentru articol. Astept continuarea……. Diferenta dintre colocvii, seminarii, etc si realitate este cea dintre sampanie si ciorba de peste.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*