QR Code Business Card
Articol postat de

Cu privire la ape (2) – O călătorie prin Dobrogea interioară

Descoperirea care avea să ne conducă spre o aventură incredibilă o făcusem încă din primăvară, la cetățile dacice de dincolo de Lunca Rasovei. Atunci venisem singur în Dobrogea de Sud şi îmi amintesc emoția cu care urcasem Dealul Muzeit, malul acela de lut galben de pe care poți cuprinde cu privirea, ca o strategie a naturii, întreaga întindere de ape a Dunării.
Cu siguranță ca fusese un loc strategic şi pentru oamenii care construiseră aici cetățile de apărare, nu întâmplator configurația platoului somital asemănându-se cu o frunza de trifoi. Peste formele rotunde ale reliefului se așterneau acum ruinele, rotunde şi ele, a trei vechi cetăți: Sucidava, Saciboridava şi Alimansis. Se vedea că Cetatea Alimansis fusese mai adăpostita față de vânturile venite din stepe, iar astăzi ruinele sale erau apărate încă de desișul tufelor de porumbar.

Mă strecuram cu greu, iar de la buruienile struvite mirosea amar, a cucută şi urzică-moartă. Pe fundalul ruinelor îngălbenite remarcasem o boltă de cărămidă roșie, ale cărei culori erau accentuate de umezeală. Putea fi vatra de foc a termelor din cetate, dar era ştiut ca dacii nu se prea dădeau în vânt după băile calde… Sau intrarea spre depozitul cu amfore pentru grâne…
Îndepărtasem câteva pietre care erau prinse ca într-o plasa de păianjen de firișoarele subțiri ale unei tufe de ciucuşoară galbenă.
Simțisem un curent de aer rece și subțire ca un sâsâit de șarpe… Instinctiv m-am tras spre spate zicându-mi că, iată, ,,curiozitatea a omorât pisica”.

Apoi am gândit ca acel curent de aer nu putea veni din adâncul pământului decât dacă ar fi urmat până aici o galerie de peșteră, una care să aibă undeva şi o a doua comunicare cu exteriorul. Aşa fusese descoperita şi Pestera Vântului, nu?
Am continuat să mișc din loc bolovanii umezi si, încet-încet, am degajat gura de intrare într-o galerie întunecoasă și rece. Câteva trepte umede, din pământ negru, sau, cine ştie, din lemn, dar acoperite cu o mâzgă lipicioasă, coborau abrupt spre adânc. Nu îndrăznisem atunci sa mă strecor înăuntru, deoarece nu luasem cu mine nicio sursa de lumină. M-am depărtat puțin şi m-am așezat pe un zid cu mortarul dintre pietre măcinat de umezeală. Priveam cu emoție conturul întunecat care se deschidea acum sub bolta de cărămidă. Trebuia să ma dumiresc mai întâi ce se întâmplă…
Venisem doar sa vad locurile de pe malul Dunării unde fuseseră ridicate nu una, ci trei cetăți dacice şi acum, iată, descoperisem un lucru la care nici nu ma gândisem; o galerie de peșteră. Sau o galerie de acces la un depozit de sub pământ… Şi de ce n-ar fi fost un tunel secret care leagă cele trei cetăți pe sub pământ… Treptele acelea, trebuiau să ducă ele până la ceva…

Trebuise să mă întorc la mașină şi să aduc o lanternă. Mersesem pe drumul de pământ din marginea lanului de rapiţă înflorită, pe sub sălciile din malul apei, pline si ele de mâțișori galbeni, mirosind dulce, parca direct a miere. Mai schimbasem doua vorbe şi cu bătrânul de la pavilionul cu stupi. Vorbisem de cetăți, de lunca înflorita, de japșele tulburate de bătaia crapului. Trebuia sa trec în ochii omului drept un pierde-vară, care avea ochi doar pentru natură.

Luminată, galeria înclinată se vedea acum cum coboară pe mai bine de 20m, până la un loc drept. Am pus lanterna pe frunte şi am pătruns cu picioarele înainte, atent la treptele distruse. M-am sprijinit mai intâi pe podul palmelor, apoi m-am ridicat şi am continuat să cobor împingându-ma cu coatele de pereți. Jos am ajuns pe o platforma orizontala de calcar alb. Eram încordat şi a trebuit să găsesc o poziție mai sigura pentru a ma opri să-mi trag sufletul. Cunoșteam acea ,,febră a descoperitorului” care te împinge să mergi înainte fără răgazul in care să evaluezi situația in care te afli.
Sub platforma pe care ma aflam s-au întrezărit in raza de lumina sclipirile mărunte ale unei ape întunecate. Clipocitul unei pietricele împinse cu piciorul a arătat ca nivelul apei trebuia să fie la 5-6m sub platforma pe care stăteam aninat. Se demonstra astfel ca galeria era doar accesul la sursa de apa a cetății. Locul se asemăna cu ,,Cisterna” de sub Istanbul, dar aici, cât puteam vedea în lumina frontalei, nu se întrezărea prin întuneric niciun picior de sprijin al tavanului.

După aceasta neașteptată descoperire, singura mea grijă era cum să fac ca să mă întorc cât mai repede la palatele subterane de sub Dealul Muzeit. Dar de aceasta data şi pregătit pentru a duce la bun sfârșit o aventura ce era greu, acum la început, de cuprins cu ochii minții.
Am revenit la cetățile dacice de la Rasova la începutul verii, împreuna cu prietenul meu, Andrei Vârlan. Era singura persoana căruia îi vorbisem de descoperire şi îl alesesem sa mă însoțească știind ca este un profesor de geografie pasionat de munte, de alpinism, dar si de cercetarea peșterilor.

Cu mașina încărcata ochi cu materiale, am trecut mai întâi pe la bătrânul de la stupină. Acestuia i-am spus că toate aceste lucruri dăduse cu noi ne vor fi de folos la săptămâna de pescuit pe care o plănuisem sa o petrecem pe Lacul Vederosa din apropierea cetăților. Mai întâi am cărat materialele de la baza dealului până la portalul de cărămida din interiorul Cetăţii Alimansis.
Apoi m-am întors la pavilionul cu stupi şi l-am rugat pe batrân să aibă grija si de mașina noastră cât noi vom fi pe lac. Şi atunci, ca din întâmplare, am bagat de seama că în portbagaj mai rămasese un bax cu şase sticle de vin alb, pe care îl pusesem pe măsuța de sub umbrar, ca să-i țină de urât vreme de vreo șase zile…

Degajasem intrarea în galerie şi înarmați doar cu lanterne frontale puternice coborâsem împreună până la platforma de calcar alb. Pentru Andrei lucrurile de sub pământ erau destul de limpezi: oamenii din cetate știau de existenta apei în pânza freatica aflata la circa 20m adâncime şi săpaseră galeria de acces până la ea. Doar că în 2 000 de ani nivelul apei scăzuse atât de mult încât platforma rămăsese suspendata acum la o înălțime de 5m. Mai mult, spațiul gol care se formase avea acum forma unei peșteri inundate. Partea buna era ca odată cu scăderea nivelului apei, tavanul orizontal format prin dizolvarea masivului de calcare sarmatice îşi stopase procesul de descompunere şi astfel reușea acum să susțină întregul relief de deasupra sa.
Drept si lipsit de concrețiuni, tavanul se asemăna cu cel din Peștera Limanu de lângă Mangalia, ori cu peșterile Curecea şi Sfodea din Podişul Mehedinți.

Pestera Limanu

Peștera Limanu

Autor: Gigi Cepoiu

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*