QR Code Business Card
Articol postat de

Dobrogea neştiută: Piatra-Frecăţei

Un poet contemporan socotea că odată ajunsă la esenţă, poezia ar trebui să conţină în forma sa perfectă doar titlul, rămânând ca sufleul cititorului să plasmuiască versurile, după visele şi aşteptarile sale.

La fel aş putea veni şi eu să spun că titlul de mai sus îşi e suficient sieşi. Adică doar v-am comunicat că în Dobrogea mai sunt încă locuri de care poate că nici nu aţi auzit. Şi gata.

(Cu toate că nu e deotologic şi nici etic să suspectezi cititorul de necunoaştere…)

S-ar zice că textul va fi doar un demers de argumentare a celor afirmate în titlu şi mai puţin nişte impresii de călatorie. Dar să mergem şi să vedem…

Străbateam spre amonte apei lunca nesfârşita a Braţului Măcin, pe la contactul acesteia cu promontoriul de lut galben, găurit de cuiburile de prigorii ori dumbrăvenci.

Apoi pe partea dinspre luncă începură să apară ruinele unor case, dar ce zic eu ruine, căci părea că ceva parcă topise zidurile de chirpici rămase în picioare, dar fără acoperişuri şi cu modele geometrice albastre pe la orbitele goale, pe unde fuseseră mai înainte ferestrele.

Avea să mă lămurească de cum stau lucrurile un băieţandru ce venea pe drum ducând în spate o paporniţă sprijinită cu o mână pe dedesupt.

Cu câţiva ani în urmă apele fluviului se revarsaseră şi acoperiseră cu totul casele de pe partea de şes ale satului Ostrov. Oameni le parăsiseră şi-şi refăcusră gospodariile pe terasele mai înalte.

Fuseseră sprijinite la necaz de deputatul Nati Meir, iar acum acesta avea tot timpul să se gândească la fapta sa bună, căci se afla la loc de liniste, în spatele unor gratii…

Când Dumnezeu vrea să încerce pe cineva, îl înzestrează cu o memorie bună. Nu ştiu dacă asta e un dar, ori mai degraba o pedeapsă…

Mai multe aveam să aflu de la bunica băiatului. Se mutase şi ea la noua locuinţă de pe deal a celor mai tineri, dar vara revenea la casa sa topită de ape, la ogorul ei de legume, la bolta de viţă sub care stătea mai toată ziua, căci aici avea şi masa cu scaun, dar şi plita unde mai făcea vreo fiertura. Ori vreun peşte prăjit… Peşte pe care, iată, i-l adusese acum nepotul, în paporniţa din fire de ţipirig împletite, trimis de tată-su de prin japşele de pe braţul părăsit Băroiu.

Şi cât sfârâiu mârliţele şi strapazanii în tigaia încinsă, mă lamurea cu un glas sporit cumva pentru a acoperi larma de pe plită… Cum că aici, la Piatra, Dunărea (de fapt Braţul Macin) îşi schimbase vadul şi apele părăsiseră vechiu braţ al Băroiului.

Asta născuse o limbă de pământ tocmai între ape, un ostrov lung, pe care se aşezaseră peste vreme câteva neamuri de ciobani veniţi tocmai de dincolo de munţi.

Apele îi alungaseră şi pe ei de pe ostrov, iar spre amintirea acelui loc noul sat ridicat mai pe mal avea să se numească tot Ostrov.

Erau locuri aprige pe aici pe la Ostrov. Încolo, mai spre Cetate, fusese pe la mijlocul anilor 50 o închisoare comunistă de muncă silnică.

,,Eram copchilă, dar câte am văzut eu când s-a făcut digul în Balta Brăilei… Cum îi chinuiau pe bieţii deţinuţi politici, cum îi puneau să stea unul lângă altul în calea apei, când se revărsa Dunarea, şi cum picau unii din picioare, de bătuti şi înfometaţi ce erau, şi-ii lua apa şi-ii ducea pă-n cine ştie ce iaz, de putrezeau acolo şi-i mâncau peştii si racii cei urâţi, fără să ştie nimeni de sufletele lor, săracii! Iar cei căzuţi pe pământ erau degrabă astupaţi cu umplutura digului…”

Şi mă îndemnase să merg pentru a vedea măcar casele vechi, de beton vânăt, ale taberei de deţinuţi.

Le văzusem, năpadite de mărăcini de netrecut, cu orbitele goale ale ferestrelor aliniate pe lungime şi tăcând parcă apăsate de vinovăţie…

Apoi revenisem în drum, la Piatra, grăbit să urc pe promontoriul de formă circulară al Cetăţii Beroe.

Cetatea a fost ridicată aici în primul secol de după ocuparea provinciei Moessia Inferioară de către romani.

Ea făcea parte din ,,limessul dunărean”, o fortificaţea militară ridicată pe malul drept al fluviului, fortificaţie punctată din loc în loc cu castre şi cetăţi de apărare, şi care se întindea tocmai de sus, din ţinuturile ilirilor şi pâna la gurile Dunării.

Cetatea Beroe era sediul Legiunii a V-a, dar şi al unei flote militare a imperiului roman.

La nord de cetate se insinuiază şi astăzi în peisaj platforma mai înaltă pe care s-au descoperit urmele unei aşezări civile, dar şi ale unei incinte funerare cu peste 1000 de morminte de inhumaţie.

Îmi povestise şi bătrâna că peste drum de cetate decoperiseră nişte nemţi o biserică turcească (care era de fapt tocmai cimitirul romano-bizantin), iar despre Cetate ea ştia că se descoperise sub malul pe care se afla, o mare sală subterană, sală care era plină-ochi cu aur şi alte nenumărate comori, dar care, toate acestea, erau închise cu o uşă grea de fier, uşă zăvorâta la rândul ei cu un lacăt mare cât găleata…

Şi eu am găsit de cuviinţă să reţin mai ales aceste legende şi poveşti ale locului, eu nefiind decât un istoric amator, gata să ating urmele timpului mai degrabă cu sufletul, decât cu mintea.

Pentru a justifica această opţiune să ne amintim că Arca lui Noe a fost construită de un amator, şi ea a rezistat bine şi celui mai mare Potop de care se ştie, în vreme ce vasul ,,Titanic” a fost construit de cei mai mari specialisti a vremii, şi s-a scufundat la doar patru zile de la plecarea din şantierul din Liverpool.

Doar că Cetatea se prezintă acum ca înghiţită de pământ, cu ziduri cu totul. Aşa că de pe platforma înaltă privirea poate zbura în voie peste braţul de Dunare, chiar prin dreptul vadului prin care se trecea odată şi odată prin apă în Balta Brăilei, iar acum se trece cu un pod plutitor agăţat de o şalupă sveltă.

Pe celălalt mal se văd casele satului Frecăţei, acum sediul unei ferme agricole, dar în vremea bălţilor de nepatruns aici îşi avea unul din ascunzişuri chiar banditul Terente, cel de prin părţile Brăilei.

Locuri unde Panait Istrati a trăit ,,O noapte în bălţi”, împreună cu ,,Codin”, cu ,,Moş Anghel”, cu ,,Adrian Zograffi”, ori cu ,,Calul lui Balan”.

Numai că odată cu alungarea apelor din baltă, s-a aşternut peste toate acestea praful uitării şi al nepasării.

Căci în Dobrogea cea batrână această metafizică este atotprezenta prin atributul ei cel mai tenace, dar şi cel mai vorace: timpul.

Timpul a anulat aici imperii puternice, ideologii absurde, şi chiar un întreg şir de lumi. Totuşi el nu se poate egala prin permanenţă, ci doar se străduieste să se imite prin succesiune.

Dobrogea nu e acum decât un cimitir părăsit al lumii, un loc în care găsim timpul doar ca pe o imitaţie nereuşită a veşniciei.

După ce am străbătut atâta stepele Dobrogei, dar şi malurile de fluviu mai pline de viaţă, eu socotesc că ursitoarele nu au fost tocmai rele cu ţinutul dintre Dunăre şi Mare, ci doar cam neglijente…

Dacă ele nu i-au prezis o nemaivăzută mărire, măcar Dobrogea a rămas să se capete pe vecie cu o nemăsurată frumuseţe.

Drumul care duce spre Ostrov.

Case din satul Ostrov distruse de revarasea Dunarii.

Pustiul cu care am mers la bunica sa din Ostrov.

Ruinele fostului lagar de munca fortata de la Piatra-Frecatei.

Promontoriul circular de pe malul Bratului Macin, cel pe care se gasesc ruinele Cetatii Beroe.

Sapaturi arheologice la cimitirul romano-bizantin de la Piatra.

Meandru al bratului Macin. In mijloc bratul parasit Baroi.

Un crampei din ,,frumusetea nemasurata a Dobrogei” la Piatra-Frecatei…

 

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

1 comentariu la Dobrogea neştiută: Piatra-Frecăţei

  • george

    Din păcate nu numai Dobrogea este un cimitir părăsit,situația o regăsim și în alte zone, mai apropiate sau depărtate, de noi gălățenii.Interesantă conexiunea.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  


* Pentru evitarea mesajelor SPAM, publicarea comentariului dumneavoastră necesită completarea codului CAPTCHA din 4 caractere specificat mai sus.