QR Code Business Card
Articol postat de

Muntele lui Petru – Iarna la stână

Anul 2017, ziua 18 şi 19 din luna a 2-a


Traseu:

Azuga – Culmea Sorica – Telegondola Sorica – Şaua Cazacu – Culmea Petru Orjogoaia – Piciorul lui Petru (dormit la stâna din Piciorul lui Petru)

Piciorul lui Petru – Culmea Petru Orjogoaia – Vârful Cazacu – Şaua Cazacu – Culmea Zamora – Buşteni


Participanţi:

Gabriela Pîrvu, Gabi Galantu, State Moldoveanu şi Alex Grigoraş


Poze:

Gabriela Pîrvu şi Alex Grigoraş


De o perioadă de timp încep să conştientizez un lucru cert despre un potenţial viitor al meu. Dacă m-aş muta într-un oraş aproape de munte mai mult ca sigur că de foarte multe ori ziua de luni dimineaţă, ar reprezenta o coborâre de pe munte în drumul spre servici. Trezire matinală încă sub clar de lună, înviorare din toţi rărunchii cu apă rece din pârâu şi cu aşteptarea răsăritului de soare, aş bea un ceai fierbinte făcut cu plante proaspete culese din jurul cortului. Apoi, mi-aş lua rucsacul în spate şi aş coborî la vale prin roua dimineţii până la margine de civilizaţie. Încă nu ştiu ce voi face după ce termin programul de muncă dar mintea îmi joacă feste despre gânduri neîndeplinite. Ce senzaţie !
Totuşi, am şi gânduri împlinite. Trăiri deosebite prin munţi la stâne părăsite alături de oameni cu aceleaşi idei de viaţă. Viaţă frate, la hoteluri unicate de mii de stele calitate !
Am plecat din Galaţi într-o zi de sâmbătă dimineaţă 2 zurlii şi o zurlie spre Buşteni. Apoi am urcat în tren până la Azuga, staţia noastră de pornire, unde am întregit grupul de zurlii cu încă o pesoană şi apoi am început mişcarea în aer liber. Sala noastră de forţă este în aer liber. Pe munte. După situaţie, greutăţile pe care le ducem în spate sunt suficient de grele cât să ne ostenească bine iar dacă mai punem la socoteală şi terenul, deja pot să spun că e mult mai dificil decât într-o sală de forţă acoperită. Mai ales că iarna podeaua este chiar mai alunecoasă; dar nu contează, nouă ne place aşa.

Urcarea pe culmea Sorica este agale şi se face în baza teoremei M. Mai urcăm, mai stăm, mai povestim şi din când în când iar mai urcăm. Nu e grabă, ajungem noi până diseară. Ceea  ce ne deranjează încă, este gălăgia urbană de la nişte boxe al căror ecou era purtat până la urechile noastre. Aş fi preferat un fluierat de vânt dar momentan mai mult nu se poate.

La ieşire din pădure facem o pauză de hidratare şi ceva odihnă mai lungă de palavre între moldoveni şi munteni. Avem ce ne povesti, că nu ne vedem în fiecare zi.

După ceva geografie la faţa locului, ne îndreptăm spre telegondolă pe lângă schiori, fără să îi încurcăm, iar priveliştile încep să apară în faţă ochilor noştri.

Lângă telegondolă facem un mic popas de poze şi apoi ne îndepărtăm de zarvă. Rămânem singuri pe potecă împreună doar cu vorbele noastre. Nu avem parte de vreme însorită dar ne mulţumim totuşi cu ceva vizibilitate acceptabilă.

În continuare luăm o decizie aparent bună de a nu mai urca pe vârful Cazacu şi să mergem pe curbă de nivel pentru a mai scuti din efort, decizie care în curând s-a dovedit a fi una greşită. E drept, am evitat vântul de pe coamă ce ne-ar fi putut răcori bine de tot dar am dat peste zăpadă în pantă pe drum. Un pasaj, două, trei, patru, cinci şi sapă frate trepte de ne-au trecut toate căldurile de la efort, trepte presărate şi cu înjurături printre dinţi că nu aveam colţarii la noi ca să ne vedem de drum ca pe bulevard.

În fine, cu atenţie am parcurs curba de nivel şi am ieşit din nou în coamă. Deja se lăsase mai rece şi de asemenea începea să se închidă ziua de lumină aproape de tot. Părăsim drumul principal prin ceaţă şi ne îndreptăm în uşoară coborâre pe Piciorul lui Petru. Am ajuns la stână chiar înainte de a se întuneca de bine dar la fix când a început să ningă.

Pfff… seara bună abia de acum începe. Vizităm camerele de cazare, scuturăm bine de şoareci încăperile, ne alegem locurile de cântări nocturne şi ne bucurăm că nu stăm deloc rău cu izolaţia. Avem acoperiş bun deasupra capului. Pe urmă trecem la rutina specifică cazării, zăpadă pentru ciorbă, vin fiert pentru dezmorţit glasurile şi voie bună cât cuprinde. Condiţii frate, ce îţi poţi dori mai mult decât să găseşti conjunctura cea mai prielnică necesară pentru a da uitării orice gând cotidian, fie el de muncă, fie de inimă albastră sau mai ştiu eu ce altceva ?

A doua zi dimineaţa, vremea pare mai posomorâtă ca în prima zi. Am eu o presimţire că ieri a fost mersul floare la ureche faţă de ceea ce ar urma astăzi, presimţire ce  în curând avea să fie confirmată.

Ne facem siesta matinală, unii cu ceai, alţii cu cafea, mai băgăm şi câte ceva la stomac după care poză de grup şi suntem apţi de drum.

Entuziasm există la început pentru deplasare după care, prima pală de vânt mai acătării ne mai domoleşte niţel. Urcarea pe Cazacu e aventură în toată regula. Scoate mănuşile subţiri, schimbă-le cu cele groase, pune masca pe faţă, înjură de dulce că ochelarii de schi stau bine mersi acasă în loc să fie în rucsac şi tot aşa. Trag mai bine gluga pe cap şi mă îndârjesc să înaintez cu vântul în faţă. Pfff, ce senzaţie de răcorire cu mers pe orbeşte !

Cucerim vârful! Mai aveam oleacă şi dădeam cu capul de cruce şi nu ştiam că am ajuns. Ne dăm talente de manechine crispate la o poză de vârf cotropit şi începem uşor să coborâm spre intersecţia cu drumul de pe curba de nivel către şaua Cazacu.

Din şaua Cazacu vremea începe să se mai domolească şi din ce în ce ne simţim mai confortabili.

Suprinzător, dar vremea se îndreaptă atât de bine încât reuşim să avem parte pentru câteva momente şi de soare deasupra Baiului. Era păcat să nu ne bucurăm niţel şi noi de ceva soare şi peisaje la orizont.

Suntem sub vârful Băiuţul. De acum coborâm pe culmea Zamorei,  graniţa ce desparte parcă două lumi distincte, una văzută, cea luminată şi alta aruncată în negura uitării pierdută în ceaţă.

Parcurgem coama aruncând din când în când priviri spre zări mai îndepărtate iar înainte de a intra în pădure facem un popas de hidratare şi de a înfuleca ce ne-a mai rămas prin traistă. Drumul de coborâre prin pădure este molcom şi nu impresionează cu nimic, doar că îmi aduce mie aminte de o păţanie trăită recent pe aici şi de ce şuturi era să îmi iau de la două fete când ne-a prins noaptea de a dat strechea în ele de frică iar eu, fără să îmi dau seama, nu am mai îndrăznit să le mai spun că din greşeală am urmat drumul până în Poiana Ţapului, în loc să ieşim în Buşteni…

Cam asta a fost aventura din acel sfârşit de săptămână. De pomină, cu oamenii zurlii la fel ca mine.

Iar acum, în cotidianul actual, încă mă gândesc la ce am spus la început şi la acele gânduri neîmplinite… Pentru ele, m-aş sacrifica şi în loc de ceai aş putea bea şi o cafea…

Dar până atunci, ne auzim altă dată cu alte amintiri de poveste.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

3 comentarii laMuntele lui Petru – Iarna la stână

  • ciocanel nicusor

    Credeam ca actiunea va fi o initiere placuta, usoara pentru genul „tura de iarna cu cazare la stana” beneficiind de expertiza Dlui State Moldoveanu, dar cum iarna nu-i ca vara…
    Felicitari zurliilor!

  • Eduard Munteanu

    Felicitări Alex! Frumos, continuă să mergi și să povestești!!

  • Felicitări Alex pentru un nou jurnal scris cu sufletul! Continuă să scrii şi să ne încânți cu povestile tale. Puţini sau nu, pentru cei care contează este o reală plăcere să te „citească”.Toate cele bune.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  


* Pentru evitarea mesajelor SPAM, publicarea comentariului dumneavoastră necesită completarea codului CAPTCHA din 4 caractere specificat mai sus.