QR Code Business Card
Articol postat de

Munții Iezer și Făgăraș. În solitudine pe Culmea Mezea-Otic. 28-31 iulie 2017

„Dă-ne, Doamne, o aventură adevărată, bagă-ne în niscaiva ispite și belele care să ne scoată din zona de confort, adu-ne în cale niște localnici faini care să ne convertească spontan la dragostea de zona lor, ca niște apostoli la o nouă religie!” Chiar dacă aceasta este mărturisirea de credință a Academiei de Aventură (un proiect marca Nat Geo Traveler), poate fi tot atât de bine îndemnul la drumeție și cunoaștere pentru niște pasionați ai muntelui, curajoși, ambițioși și curioși, așa cum sunt și membrii Clubului de Turism Montan MecanTurist Galați.

Cum idea de a parcurge culmea de legătură dintre Munții Iezer și Făgăraș îmi trecuse prin minte cam acum 30 de ani, încă din studenție, tare m-am bucurat când în ultimii doi-trei ani unii dintre mecanturiști au început să cocheteze cu punerea în aplicare a acestui plan. După îndelungi discuții cum să fie realizată, m-am hotărât să trec și la fapte. O dată detaliile fiind stabilite, invitația la drumeție a fost lansată și lista participanților a început încet-încetsă se contureze după îndelungi fluctuații ale numărului de amatori. La asta a contribuit vremea capricioasă din unele weekend-uri și, în consecință, amânarea turei pentru un interval cu vreme mai favorabilă. Cum fiecare își știe cel mai bine gândurile de vacanță și implicările în alte proiecte, în final am rămas numai două persoane, subsemnata și Emanoil Anton, cu veteran cu mare ambiție și dragoste de munte.

A rezultat o drumeție desfășurată sub auspiciile cifrei doi: doi participanţi, doi munţi (Iezer şi Făgăraş), două vârfuri între cele mai înalte din ţară (Dara – 2500 m şi Hârtopul Darei – 2506 m), traversarea unei culmi cu nume dublu: Mezea-Otic, plecare în traseu de la cabana Voina vineri la ora 14 şi sosire luni în Breaza și apoi la Voila, la final de traseu, tot la ora 14. Și patru zile (vezi harta de mai jos) cu mult, foarte mult munte, în care ne-am bucurat de liniște, vreme bună, peisaje extraordinare, experiențe inedite și solitudine… diferită totuși de conceptul de singurătate.

Singurătatea este o stare de spirit, o emoție care te macină, prin care te simți izolat de ceilalți semeni și în care îți lipsește ceva; nu e necesar să fii singur, căci se poate manifesta și fiind înconjurat de oameni. Solitudinea este însă alegerea de a sta singur, fără să te simți totuși singur, caz în care ai ajuns la un pact tacit cu tine însuți, în care te-ai afundat în eul tău interior pentru a-ți îmbrățișa stări, puteri și neputințe, pentru a-ți testa limitele, dar fără a forța lucrurile. Te aduci pe tine mai aproape și te privești cu sinceritate. Te hrănești cu energie și crești, te cunoști mai bine și înveți cum să faci față provocărilor ivite prin ieșirea din zona de confort.

Asta am și ales de fapt, traversarea unui ținut montan puțin străbătut, cu distanțe mari și timpi îndelungați de parcurgere, care, deși lipsit de dificultăți de traseu, a fost o reală provocare în a ne testa capacitățile fizice și psihice în fața nemărginirii munților.Și chiar dacă în a treia zi am parcurs o porțiune din clasicul traseu de creastă al Munților Făgăraș (între Curmătura Brătilei și Portița Lacului), numărul turiștilor întâlniți a fost foarte mic, rezumându-se la niscaiva nemți, unguri ori cehi, așa că la numărarea românilor am putut folosi degetele doar de la o singură mână. De aici, o dată în plus, solitudinea la care făceam referire.

Ziua 1, vineri, 28 iulie: Galați – Câmpulung Muscel – Cabana Voina – Refugiul și Lacul Iezer. Urma să fie ziua în care aveam cel mai mult de urcat, peste 1100 metri diferență de nivel (de la 975 m de la Cabana Voina la cei 2135 m de la refugiul Iezer), cu rucsaci grei, așa, ca la început de drumeție.

Deși consultaserăm de n ori prognozele meteo (pentru munte în perioada aleasă de noi era indicată vreme bună și soare, chiar dacă cu vânt cam supărător și temperaturi nu prea mari – asta m-a determinat să nu iau crema de protecție solară, lucru ce l-am regretat ulterior), de joi după amiază în Galați s-au succedat nenumărate reprize de ploaie torențială, care au continuat și în cursul nopții de vineri, iar la ora 4 dimineața, când am pornit către gară, Sfântul Ilie își făcea din plin datoria. Până la Buzău a ținut-o tot așa! Posibil pe mulți i-ar fi descurajat, dar noi intraserăm în horă și eram hotărâți să jucăm cartea muntelui. La București cerul era înnorat, însă de la Titu încolo s-a ivit soarele, cerul s-a înseninat(semn că frontul atmosferic se deplasase către est) și așa a fost în toate cele 4 zile de drumeție. Nopțile ne-am bucurat de clar de lună și boltă înțesată de stele.

În tren am cules informații despre cum putem ajunge mai repede de la Câmpulung Muscel la Cabana Voina (speram să fie ceva microbuze), fiecare om întrebat dându-ne tot felul de soluții și de detalii despre gările și autogările din oraș, iar un cetățean s-a oferit să vorbească cu un taximetrist, idee care, în cele din urmă, ne-a surâs. Așa era cel mai comod și rapid, mai ales că doream să intrăm cât mai repede în traseul montan. Taximetristul, un om de-al locului, ne-a vorbit despre obiectivele turistice din zonă cu multă pasiune (mai mult mănăstiri și biserici: Nămăiești, Negru Vodă de la Cetățeni, Corbii de Piatră și altele mai cunoscute, gen Curtea de Argeș și cele din orașul său), însă tare s-a mirat când i-am zis că vrem să mergem pe jos, peste munte, până în Țara Făgărașului, cale de 4 zile. Replica lui: „Eu, după 5 km de mers pe jos, trebuie să chem taxiul, că încep să mă doară picioarele!”. Simpatic om, mai ales că a făcut o oprire la Lacul Râușorului, lac hidroenergeticamenajat pe Râul Târgului, pentru ca noi să putem admira peisajul.

La Cabana Voina am ajuns pe la ora prânzului și era tare multă agitație: copii în tabără, niște sportivi în cantonament și ceva turiști ajunși aici pentru relaxare. Noi am poposit pe spațiul verde din fața cabanei, am reechilibrat greutățile din rucsaci, transferând unele lucruri dintr-un rucsac în altul, am mâncat destul de copios și ne-am făcut rezerve de apă, pregătindu-ne de plecarea în marea aventură. La ora 14 s-a dat startul!

Dintre traseele de urcuș până la refugiul Iezer (erau 3 variante: pe Culmea Văcarea – bandă roșie BR pe Piciorul Iezerului – cruce albastră CA și cel pe Valea Iezerului), l-am ales pe cel marcat cu punct albastru (PA) de pe Valea Jepilor/ Iezerului, ca fiind mai scurt (4 ore pe indicatorul turistic, dar 5 ore în descrierea traseului pe harta avută la noi – colecția Munții noștri. Făgăraș, 1:75 000, Schubert & Franzke) și cu pantă ceva mai convenabilă psihicului nostru. Marcajul este foarte bun și asta pentru că a fost refăcut anul trecut, după ce devenise impracticabil în urma ruperii unor podețeca efect al viiturilor. Traseul, lung de 8 km, urcă pe mai bine de o treime din lungimea lui pe drum forestier (inițial pe Valea Cuca, apoi pe Valea Bătrâna) împreună cu marcajul CA.

La un moment dat, în dreptul unei amenajări hidrotehnice pentru reducerea pantei de curgere și diminuarea efectelor viiturilor, marcajul PA trece în mod ingenios peste acest mic baraj și se înscrie pe dreapta sensului de curgere a râului, insinuându-se de-acum pe un drum de tractor, pavat cu mult prundiș. Panta este încă destul de mică. Semn că am ajuns la munte după o perioadă de ploi abundente, înaintăm destul de anevoios pentru că pur și simplu apa și-a ieșit din matcă, curgând și pe drum, după ce niște bușteni aduși de viitură au barat cursul normal.

Treptat, drumul se transformă în potecă și începe să urce tot mai pronunțat, făcându-ne înaintarea tot mai lentă. În serpentine, poteca urcă mult de la firul apei și ne conduce din pădurea de foioase în cea de amestec, ca apoi săajungem și la conifere. În lipsa unui GPS ori a unui altimetru, ne tot dăm cu părerea pe la ce înălțime om fi ajuns analizând componența arboretului. Valea rămâne în dreapta, mult sub noi, care urcăm de fapt pe o culme, însă zgomotul apei curgând tumultos ajunge până la urechile noastre. Facem pauze multe, trăgând speranța ca urcușul să se mai domolească.

Cu harta în față, conchidem că am ajuns pe la vreo 1500 m altitudine. De aici panta devine mai prietenoasă cu noi și mergem la pas prin liniștea pădurii de conifere, admirând siluetele contorsionate ale arborilor și bogatul substrat de mușchi.

Poteca ne conduce tot mai aproape de malul drept al pârâului, iar zgomotul apei se aude din ce în ce mai puternic. Înaintăm destul de bine cât poteca are pantă mică, dar minunea nu ține prea mult. Ajunși la malul apei, de pe la 1600 m începe iar un urcuș pronunțat, pe o potecă noroioasă, cu multe pietre mari, pe care suntem nevoiți să le tot cățărăm. La 1700 m (conform hărții) trecem pârâul pe malul stâng, urcăm brusc, coniferele se răresc treptat și intrăm în împărăția etajului subalpin, unde jnepenii sunt atotstăpânitori.

Pauzele devin tot mai dese pentru că am dat de multe afine, dar și pentru că e tare greu la deal cu rucsacii grei. Ici și colo câte un ienupăr, câte o tufă de merișor și destule lespezi de piatră. Cum am ajuns deja destul de sus, înălțimea vegetației se reduce și putem scruta zările. În față (spre vest) se deschide căldarea glaciară care adăpostește Lacul Iezer, marginită la sud de abrupturile Vârfului Cățunu (2306 m), la nord de Culmea (Piciorul) Iezerului, iar la vest de șaua în care este Crucea Ateneului.

În spatele nostru se vede valea pe care am urcat, iar în plan îndepărtat identificăm cupola Munților Leaota și abrupturile Bucegilor.

E trecut binișor de ora 18 și, în lipsa adăpostului oferit de vegetație, simțim puterea nemiloasă a vântului. Vedem în față, nu departe de noi, pe un prag glaciar, siluetele unor turiști, respectiv în dreapta niște stâlpi indicatori care jalonează poteca marcată prin CA ce coboară de pe Piciorul Iezerului, indicii că refugiul nu poate fi prea departe. Ajungem la refugiu fix la ora 19, după 5 ore de traseu. Vântul s-a întețit și s-a făcut tare frig, motiv din care am căutat adăpost în refugiu și am renunțat la ideea de a mai monta cortul.

Acest refugiu arată cu totul altfel decât refugiile din alte zone colindate de mine: este trainic, durat din piatră de râu cimentată, are un hol la intrare și două camere, din care una e a salvamontiștilor și e închisă. Față de o tură anterioară în Iezer (de Rusalii în 2012) când am găsit o mizerie de neimaginat (efectiv am rânit vreo 12 oameni timp de 2 ore ca să putem intra), acum situația a fost exact la polul opus: curățenie, sobe, masă și scaune în hol, pe priciuri saltele uscate, tavan reparat, termopane la ușă și ferestre, niciun gunoi, pe scurt părea că doar cabanierul lipsește. Deci se poate! Am împărțit priciurile cu trei studenți originari din Câmpulung Muscel, cu care am împărtășit din experiența noastră montană.Tare s-au mirat când au aflat planurile noastre de călătorie!

Au urmat o scurtă sesiune foto cu Lacul Iezer în amurg, aprovizionarea cu apă de la pârâiașul din apropiere, intenția de a ne spăla dar… brrr…brrr … la cât de frig era am făcut-o de mântuială și fuga în refugiu la căldură!

Mâncare, stat la ceva povești cu tinerii, după care somn, mult somn, căci știam că urma ziua cea mare a drumeției – culmea așteptată de circa 30 de ani! Tinerii ne-au avertizat că vor să se scoale în zori să prindă răsăritul soarelui, poate că au și făcut-o, dar am dormit buștean, așa că nu am simțit nimic.

Ziua 2, sâmbătă, 29 iulie: Refugiul Iezer – Vârful Roșu – Culmea Mezea-Otic – Curmătura Brătilei. A fost, evident, cea mai lungă zi a expediției montane, în care am parcurscirca 18-19 km în„numai” 11 ore, cu destule pauze pentru odihnă, poze şi admirat un peisaj salbatic.

Sâmbătă dimineața, la trezire, lucrurile stăteau cam așa: un soare orbitor, dar vânt foarte puternic, care își făcuse de cap toată noaptea, exact cum indicau prognozele meteo. Nici nu se punea problema să nu continuăm traseul, dar ne-am făcut și un plan de rezervă în caz că vântul ne va fi tare potrivnic: parcurgerea crestei sub formă de potcoavă a Munților Iezer-Păpușa. Zis și făcut: după pregătirile de rigoare și pozele cu tinerii în fața refugiului, am plecat pe marcajele turistice PA și CA către Crucea Ateneului la ora 8 bine înfofoliți pentru că vântul accentua mult senzația de frig. Câștigând altitudine, sub noi se deschide circul glaciar Iezer în care se cuibărește lacul omonim, acum strălucind sub mângâierea razelor de soare matinal.

În circa jumătate de oră poposim în șaua dintre vârfurile Cățunu și Iezerul Mic (2383 m), acolo unde este amplasată Crucea Ateneului.

Vântul suflă foarte puternic și reușim cu greu să ne menținem poziția bipedă, ajutați acum de rucsacii din dotare pe post de lest. Altă dezamăgire: cât reușim să cuprindem cu privirea în plan îndepărtat, în Făgăraș sunt nori și ceață, așa că nu avem belvedere către grandioasa creastă făgărășană. Totuși peste Iezer-Păpușa e bine. Să ajungem în Vârful Roșu și vedem ce facem, ne-am spus. Pe creastă (marcaj BR) în fața noastră se succed vârfurile Iezerul Mic, Iezerul Mare (2462 m, pe care îl ocolim prin stânga) și Roșu (2469 m).

Vânt puternic, cât pe ce să nu reziste coafura! În 2012 de Rusalii, sub îndrumarea unui expert în ale multelui, reușisem să scurtăm cu vreo 40-45 de minute ascensiunea pe Vârful Roșu fără să mai urcăm la Crucea Ateneului. Îmi aminteam de acel drum, dar acum, fără marcaj și fără potecă, nu ne-am încumetat. Totuși, când am ajuns în șaua dintre vârfurile Iezerul Mare și Roșu, am realizat că această scurtătură e utilă și e ușor de intuit, urcând direct de le refugiu către Iezerul Mare.  Între timp, vedem piciorul care se lasă spre nord din Vârful Roșu și care reprezintă coborârea cu care începe traseul de Culmea Mezea-Otic.

Cu cât ne apropiem de vârf, deslușim și o porțiune din Culmea Mezea-Otic. În plan îndepărtat, peste Munții Făgăraș, persistă norii și ceața.

După o oră și jumătate de la Crucea Ateneului, luptându-ne cu vântul, ajungem pe Vârful Roșu, cel mai înalt din Munții Iezer-Păpușa.

Nu zăbovim pe vârf decât pentru a face o poză și a ne pune o întrebare scurtă, privindu-ne în ochi: Ce facem, ne băgăm? (se subînțelege la parcurgerea culmii ce se deschidea în fața noastră către nord). A urmat și răspunsul, și mai scurt, tacit acceptat și plin de înțelesuri, că doar de asta venisem până aici: DA! Pe la ora 10 și un sfert porneam în marea aventură, nu în 7 ore ca pe marcaj, ci ceva mai mult (aproape 9 ore; aveam să ajungem în Curmătura Brătilei puțin înaintea orei 19), fără să întâlnim vreun turist, ci doar în două rânduri ciobani cu turmele lor. Solitudine, liniște, noi și munte cât vezi cu ochii!

Pe-aci ți-i drumul! Poteca e însoțită de triunghi roșu (TR), marcaj refăcut anul trecut de cei de la Asociația Montană Carpați cu sprijinul a numeroși voluntari. Pe tot traseul marcajul e bun, vizibil, aplicat cel mai adesea pe pietre, chiar dacă poteca în multe locuri e tare firavă. Totuși, stâlpii sunt puțini și în caz de ceață, mai ales în partea a doua a traseului, după Curmătura Mezea la urcușul spre Vârful Cățunu (2206 m), unde poteca e foarte slab schițată, cred că pot să apară ceva probleme de orientare.

Culmea începe din Vârful Roșu cu o coborâre accentuată, în mai multe trepte, inițial pe lespezi, ca în Retezat, Făgăraș ori Parâng.

Coborând treptat, mă gândeam că e mult mai greu să faci traseul în sens invers, când după multe ore de mers din Curmătura Brătilei până aici ai de urcat ditamai panta! Din Curmătura Otic (1860 m) până pe Vârful Roșu e o diferență de nivel de circa 600 m. Bine că noi măcar o coborâm!

Cu cât scade altitudinea, vântul se mai domolește (în cele din urmă aveam să-l ignorăm), iar culmea pe care urma s-o parcurgem se vede din ce în ce mai clar. Parcă și norii vor să se ridice de peste Făgăraș.

Ne umplem ochii și sufletul cu peisaje deosebite, parcă nu ne mai săturăm – și suntem abia la începutul traseului, dar identificăm și ceva ce nu ne place: versanții văii Groapele defrișați la ras și plini de urmele drumurilor de exploatare.

Tot coborând către Curmătura Oticului, în dreapta (spre est) se deschide circul Boarcășu, cu morfologia glaciară bine cunoscută: roci șlefuite de vechii ghețari, între care sunt prinse mici ochiuri de apă (am reperat trei mici lacuri) și din care se trage unul dintre firele de obârșie ale râului Dâmbovița. Aveam mai târziu să le reperăm și pe celelalte două.

Cu cât ne apropiem de Curmătura Oticului, se conturează către vest (stânga), o culme stâncoasă și abruptă – Colții Cremenei – care, deși se menține la altitudini reduse de circa 1500 m, se impune în peisaj prin aspectul impunător dat de duritatea mare a rocilor din care este constituită (gnaise de Cozia). Această culme se desprinde chiar din dreptul Curmăturii Oticului. Însă până acolo mai e ceva de mers.

Coborârea în trepte ne conduce la un moment dat pe o potecă alunecoasă, cu mult noroi, în traversarea unui areal cu jnepeni, unde vegetația deasă a făcut ca umiditatea să persiste după ploile recente. Depășindacest pasaj, sosim nu departe de Curmătura Oticului. Se observă în imagine, în stânga, o râpă – este de fapt izvorul Oticului (al doilea fir de obârșie al Dâmboviței, care se unește cu Boarcășul) și poteca ocolind prin dreapta (est) Vârful Oticu (2044 m).

De pe Vârful Roșu până în Cumătura Oticului am făcut în coborâre o oră și jumătate, exact ca pe indicatoarele turistice. Aici un stâlp indicator anunță turiștii că până la izvor mai sunt 200 de metri, aceasta fiind singura sursă de aprovizionare cu apă pentru ore bune de mers de acum înainte. Al doilea izvor (anemic, dar foarte util) l-am întâlnit în potecă la doar 10 minute înainte de a ajunge în Curmătura Brătilei. Bineînțeles că la izvor am făcut primul popas serios al zilei, fiind chiar ora 12 (după 4 ore de mers): mâncare, energizare cu multe dulciuri, aprovizionare cu apă, odihnă, ascultarea liniștii din jurul nostru, admirarea covorului de iarbă cu nenumărate flori multicolore, a gâzelor și a peisajului lăsat în urma noastră. Căutăm din priviri coborârea efectuată…

… și încercăm să identificăm vârfurile și șeile care se succed pe culmea Iezer-Păpușa: să fie oare Piscanu, Curmătura Bătrânei, vârful Bătrâna, vârful Frăcea, Spintecătura Păpușii și Vârful Păpușa?

Din acest moment am pierdut și noțiunea timpului, abandonându-ne total măreției naturii: de jur-împrejur numai culmi montane, vârfuri, văi adânci… și poteca pe care, într-un târziu, a trebuit să ne urnim, pentru a ocoli prin dreapta, mai mult pe curbă de nivel, Vârful Oticu (în stânga imaginii) și a urca până aproape de punctul cel mai înalt al Vârfului Mezea (2113 m).

Undeva în zare Vârful Roșu rămâne tot mai departe…

… și tot mai departe… vedem bine conturat circul Boarcășu și apele prăvălindu-se peste pragul glaciar.

În șaua dintre Vârfurile Oticu și Mezea dăm de o scenă pastorală, cu corul de rigoare al vajnicilor patrupezi hămăitori și cu explicațiile oferite de ciobani despre traseul ce-l mai aveam de urmat: mai greu ar fi fost urcușul pe Vârful Mezea, dar apoi ar fi urmat să ne aștepte mult plat… adică lapte și miere!

Purcedem la urcușul pe Mezea (abordat în serpentine largi), întâi pe partea lui stângă, ca apoi să ajungem în dreapta lui, undeva imediat sub vârf (poză făcută înapoi, către Iezer).

Ne menținem la altitudine și ocolim pe curbă de nivel, tot prin drepta, o serie de vârfuri (unul de 2018 m, nenominalizat pe hartă, altul de 1975 m – Piscul Mutătoarea Mică)…

…pentru a coborî și a ajunge în Curmătura Mezei (1865 m). Începem să intuim în zare Curmătura Brătilei. Nu știm cât e ceasul și nici nu vrem să ne uităm cât e ora. Nu ne mai interesează. E prea frumos totul! Plus că mai aveam de mers încă jumătate din culmea Mezea-Otic (încă vreo 7-8 km) șiar fi fost descurajant să știm că e târziu.

În Curmătura Mezei constatăm că vântul s-a oprit, iar norii s-au ridicat, oferindu-ne vizibilitate maximă. în centru este jumătatea nordică a Culmii Mezea-Otic. În stânga (spre vest) se adâncește Valea Brătilei, mărginită de Culmea Ludișoru-Netotu, iar în dreapta (spre est) – Valea Vladului (al treilea fir de obârșie al Dâmboviței, din unirea sa cu Boarcășul formându-se râul Dâmbovița) delimitată de Culmea Berevoiescu. În capătul din amonte al Văii Brătila se vede clar Curmătura Brătilei – ținta călătoriei noastre din această zi.

Ne continuăm traseul când printre afine, când printre jnepeni sau prin întinse pășuni, ocolind alte și alte mici vârfuri, cel mai semnificativ fiind Mutătoarea Mare – 1944 m.

Drumul pare aproape plat, însă urcă foarte lent, dar continuu, către Vârful Cățunu (2206 m).

Privim înapoi către drumul parcurs din Vârful Roșu până aici.

În dreapta se profileză silueta maiestuoasă a Pietrei Craiului, iar în plan și mai îndepărtat un crâmpei din Bucegi .

Tragem de noi, atât cât mai putem, pentru a urca și Cățunul, pe care îl ocolim totuși prin stânga. Deși urcușul e lin, e luuung tare!

După traversarea și a acestui ultim obstacol, dăm, în cele din urmă, și de mult așteptatul plat indicat pe hartă: ultimii 4 km par a fi cei mai ușor de parcurs, chiar dacă vin la finalul unui drum lung. Parcă ne-au crescut aripi, iar inima ne vine și ea la loc, căci Curmătura Brătilei (2125 m) se vede destul de aproape, iar Vârful Brătila (2274 m) la fel. Valea Brătilei își cască hăurile în stânga noastră, mărginită de Culmea Ludișoru.

Cu 2 km înainte de Curmătura Brătilei dăm de a doua scenă pastorală a zilei. Aici liniște, fără vocalize ham-ham. Poate că ciobanii de aici, în izolarea lor, nici nu au nevoie de câini, gândeam eu. Ba da, câini au, dar aceștia sunt extrem de pașnici și dornici să se joace cu puținii turiști care ajung pe la ei.

Din discuția cu ciobanul aflăm ceva informații despre un izvor situat în apropiere de Curmătura Brătilei, pe traseul ce coboară de aici către Dejani. Cică vreo 200 m de mers pe potecă, apoi altă potecă la dreapta și dai de izvor. Cert este că Emanoil a căutat acest izvor duminică dimineața, dar nu l-a găsit. Oamenii trăiesc greu pentru că sunt nevoiți să-și aducă apa cu măgărușii din vale, de la mare distanță. Ne jucăm cu câinii, mai discutăm cu ciobanul câte ceva despre vremea de duminică (cică se anunța foarte bună) și despre nemulțumirile lui referitoare la situația actuală din țară. Mai aflăm că de dimineață fusese pe aici vreme tare urâtă, atât de multă ceață că nici măcar nu a putut scoate oile din țarc. Nu degeaba văzuserăm noi până în prânz acei nori îmbrăcând ca un giulgiu Munții Făgăraș!

Cu ultimele forțe ne îndreptăm către refugiu. Se lasă frig și începe iar să bată vântul. Harta ne zicea ceva de niște mici fire de apă, dar de care ciobanul nu ne pomenise nimic. Spre norocul nostru, dăm de un firicel de apă și facem multe artificii ca să putem umple recipientele din dotare. Apa-i rece și e tare bine venită după un traseu istovitor. Însă rucsacii se îngreunează brusc. Noroc însă că până la refegiu am mai avut de mers doar 10 minute. După o curbă a potecii zărim și refugiul mult așteptat, însă în același timp vedem un grup de cinci turiști care cobora în curmătură venind dinspre vest.

Numai de competiție nu aveam nevoie acum, la finalul zilei. Dar epuizarea, vântul care își făcea de cap și faptul că ne-ar fi venit destul de greu să montăm cortul la cât de obosiți eram, ne-au făcut să grăbim pasul și să ajungem înaintea lor la refugiu. Bucuria ocupării a două locuri a fost însă una minimă: refugiul din Curmătura Brătilei, în afară de faptul că te protejează de vânt și frig, oferă condiții extrem de precare: doar 4 locuri posibile pentru dormit (două le-am găsit ocupate de doi nemți – tată și fiu, foarte simpatici, comunicativi, glumeți și pregătiți cu de toate, de la ulei de palmier la făină, praf de ouă, hartă detaliată și multe bidoane de apă)și multă mizerie, gunoaie lăsate de turiști, pietre, podea udă, ceva paie pe jos…

Ne-am pregătit cum am putut cina, am discutat câte ceva cu nemții (voiau să ajungă la Bâleași le-am explicat cum puteau face traseul în trei zile și unde puteau dormi) și am încercat să ne încropim un culcuș cât de cât comod în condițiile date. Somnul a venit destul de greu pentru că vântul a fost mareletenor al nopții. Nu știu cum au reușit ceilalți cinci turiști (tot străini) să doarmă la cort pe așa vânt. Cert este că eu am adormit ascultând cum vâjâia vântul prin pânzele corturilor lor și cum se izbea furios de pereții refugiului.

Ziua a 3-a, duminică, 30 iulie: Curmătura Brătilei – Curmătura Zârnei – Vârful La Fundu Bândei, cu deviere la vârfurile Hârtopul Darei și Dara – Portița Lacului – Lacul și refugiul Urlea. Pe clasica potecă de creastă a Munților Făgăraș am parcurs, cu tot cu atingerea vârfurilor Dara și Hârtopul Darei și cu coborârea la refuguiul Urlea, vreo 15 km pe un cer extrem de senin, care ne-a oferit niște panorame deosebite cu succesiunea de vârfuri de pe creastă. A fost ziua în care am regretat că nu am luat crema de protecție solară, iar noaptea la refugiul Urlea m-am perpelit de mama focului pentru că ma ustura pielea.

Dimineața, când ne-am sculat, ne lipsea deja bine cunoscutul zgomot de fond: zeul Eol pesemne că își închisese pe undeva mesagerii, căci nu adia nici cea mai mică briză. Vedem locurile cu alți ochi decât cu câteva ore în urmă: soare, cald, noi odihniți… deci viața e roză. Cred că fiecare dintre noi se gândise seara că e posibil ca la sculare să ne dorim, marcați de oboseala zilei precedente, să coborâm către Dejani. Dar vremea frumoasă, cerul de cleștar, somnul profund și împlinirea sufletească oferită de parcurgerea Culmii Mezea-Otic ne-au făcut să continuăm traseul pentru a atinge și alte două obiective importante ale turei, respectiv două vârfuri de peste 2500 m – Dara (2500 m) și Hârtopul Darei (2506 m).

Pregătirile de rigoare – mic dejun, strângerea bagajelor, aprovizionare cu apă de la izvorașul folosit și în ziua anterioară – ne-au făcut să ridicăm ancora la ora 9. Un urcuș consistent către Vârful Ludișoru ne relevă posibilitatea inventarierii unor repere: în față (est) – urcușul către Curmătura Vladului și Berevoiescu, în dreapta (sud) – poteca înspre Munții iezer-Păpușa urcând de-a coasta, în stânga (nord) – începutul coborârii către Dejani, apoi în centru Curmătura Brătilei, cu refugiu și un mic lac și, evident, urcușul parcurs pe creastă înspre est.

Până la Curmătura Zârnei, teoretic, conform indicatoarelor, ar fi de mers o oră și jumătate, însă noi am depășit binișor două ore. În afară de urcușul făcut la plecare, poteca merge mult pe curba de nivel ocolind prin sud o serie de vârfuri (La Fundul Lăngii – 2248 m și Zârna – 2223 m), înconjoară obârșiile pârâului Ludișoru (afluent al Zârnei), unde este amplasată o stână, și apoi pătrunde în aria Muntelui Zârna, coborând în final către Curmătura Zârnei (1923 m). E de remarcat faptul că la jumătatea distanței dintre Curmătura Brătilei și Curmătura Zârnei, chiar în potecă, există un izvor. În coborâre reperăm o suită de mici lacuri chiar în curmătură, apoi refugiul nou și potecile care pornesc de aici înainte pe creastă (bandă roșie) și la dreapta către Curmătura Moșului (punct roșu), în dreapta, în plan îndepărtat, circul glaciar Urlea și abrupturile care îl mărginesc la vest, iar central-stânga se observă valea glaciară în trepte a Zârnei, având la obârșii un circ glaciar. Parcă intuim, undeva departe, și vârfurile Dara și Hârtopul Darei.

La refugiul din Curmătura Zârnei chiar e lux față de cele găsite la refugiul unde am înnoptat: e construit cu simț de răspundere, solid și trainic, e curat, are priciuri de lemn și un spațiu unde poți mânca. Am poposit aici destul de mult. În apropiere sunt mici pârâiașe de unde se poate face aprovizionarea cu apă, iar o analiză mai detaliată a peisajului scoate în evidență accesul spre Curmătura Moșului, apoi în dreapta Vârful Urlea și culmea pe care din acest vârf se poate ajunge în Curmătura Moșului (marcaj triunghi albastru), în față continuarea traseului de creastă al Munților Făgăraș, respectiv în stânga Culmea Leaotei.

Din Curmătura Zârnei către Fereastra Mare a Sâmbetei, zic indicatoarele, s-ar face 3 ore și jumătate, iar noi până la Portița Lacului am fi avut ceva mai mult de jumătate din traseu de mers. Nu părea mult, dar când ne-am pus pe urcat către Vârful Leaota (2312 m) timpul parcă s-a comprimat, iar avansarea noastră se făcea extrem de încet. N-o fi el urcușul pe Viștea ori pe Lăițel sau Piciorul Mircii, dar parcă nu se mai termina: când mai abrupt și cu niscaiva pietre, când mai lent, când mai de-a coasta, când iarăși mai pieptiș, ce mai… taaare lung! Singurii martori ai supliciului nostru au fost doi maratoniști care coborau în ritm alert. Au fost curioși să știe cât timp ne-a luat trecerea din Iezer în Făgăraș, cine știe, poate puneau de-un cros! Pauzele dese de odihnă pentru reglarea respirației și eliberarea umerilor de povara rucsacilor au fost bine venite și pentru admirarea priveliștilor. În spate – loculde unde pornisem: Curmătura Zârnei cu micile sale lacuri, Muntele Zârna și Muntele Langa, separați prin valea Izvorul Langa.

În dreapta – deschideri către circul glaciar Urlea, mărginit la vest de o creastă stâncoasă și priporoasă (exact pe porțiunea în care creasta Făgărașului e orientată sud-nord între vârfurile La Fundul Bândei și Urlea), iar la nord de o culme formată din vârfurile Urlea (2473 m), Somnului (2385 m) și Moșu (2278 m) și care se termină în Curmătura Moșului (sau Șaua Calului – 2165 m).

În stânga, până să ajungem sub Vârful Leaota – adânca vale a Zârnei…

…și la obârșiile ei lacul glaciar Zârna.

Din Vârful Leaota se desprinde către sud culmea Leaotei, adevărat pinten montan ce desparte văile Zârna (la est) și Leaota (la vest). Trecând de vârf, am răsuflat ușurați: deși mai aveam ceva de urcat până în apropierea Vârfului La Fundul Bândei (2454 m), trecuse porțiunea mai dificilă. Plus că peisajele sunt extrem de spectaculoase. În față stânga orizontul apropiat se închide prin Culmea Dara-Mușetescu, punctată de o suită de vârfuri înalte, reprezentând obiectivul principal al zilei. În stânga, sub noi, e circul glaciar Hârtopul Darei, cu multe (după specialiști 9) și mici lacuri glaciare, între care Mioarele (considerat lacul glaciar situat la cea mai mare altitudine din țară – 2282 m, deși cercetări recente poziționează alte lăculețe de aici ceva mai sus, undeva până la 2330-2240 m), Scoica, Roșu, Geamăna de Sus și Geamăna de Jos, Hârtop I, II și așa mai departe.

În dreapta e imensa căldare glaciară ce adăpostește Lacul Urlea, situat într-unul dintre cele mai frumoase și sălbatice locuri din Carpați.Nu departe de lac, pe o depunere imensă de morene vălurite, se află refugiul Urlea.

Un ultim urcuș ne scoate în imediata apropiere a Vârfului La Fundu Bândei, unde culmea principală a Făgărașului face un imens cot de 900 către nord și pe care identificăm Vârful Iezerului (2429 m, cel ascuțit), Portița Lacului și Vârful Urlea.

Prin aceste locuri întâlnim câțiva turiști, atrași de posibilitatea de a urca pe Dara și Hârtopul Darei, iar doi dintre ei ne dau ceva informații despre abordarea traseului către vârfurile amintite. Părăsim traseul de creastă către stânga și urcăm puțin până pe Vârful La Fundul Bândei, unde, printre niște steiuri de piatră, lăsăm rucsacii. Bine e fără ei în spate! și băgăm într-o cu totul altă viteză, mai ales că cele două vârfuri sunt foarte aproape. Hârtopul Darei e cel din stânga, iar Dara e cel din dreapta.

Prindem o potecă pe versantul ce străjuiește căldarea glaciară Hârtoapele Leaotei, câștigăm ușor ceva altitudine și deschidem ochii înt-un peisaj de poveste: înșiruirea de vârfuri ce preced imensul trapez Viștea-Moldoveanu; dar și dincolo de el atmosfera clară ne lasă să vedem până hăt-departe.

În circa 30 de minute de La Fundul Bândei ajungem întâi pe Hârtopul Darei, sub care sclipesc în soare micile lacuri din căldarea glaciară Hârtopul Leaotei, și mai apoi pe Dara.

Poziția puțin excentrică față de creasta principală a vârfurilor Dara și Hârtopul Darei lasă posibilitatea surprinderii uneia dintre cele mai frumoase perspective asupra marilor vârfuri făgărășene.

Stăm minute bune să admirăm peisajul și încercăm să identificăm ceva vârfuri, dar fiind atât de multe ne lăsăm până la urmă păgubași. Era deja trecut de ora 15 și stomacul își cerea tributul. După vreo oră ne recuperăm rucsacii și iar tragem de timp… mâncăm, stăm la soare, urmărim din priviri alți turiști ce trec pe creasta Făgărașului, Emanoil povestește din tura lui de anul trecut când a făcut integrala crestei și ne bucurăm de tot ce muntele ne oferă. Mai să facem febră musculară la mușchii globului ocular! Intenționam să ajungem în seara acestei zile la refugiul Moșuleața, dar ne urnim greu și evident că ne e mai la îndemână să ne oprim la refugiul Urlea, care e foarte aproape. Așa că mai stăm nițel (…?!) până să ne hotărâm să ne împovărăm cu rucsacii și în cele din urmă pornim în coborâre către Portița Lacului.

Imediat cum ne inscriem pe poteca de creastă surprindem în stânga căldarea glaciară a Bândei și Valea Izvorul Bândei (unul dintre afliuenții Văii Rele), dincolo de care avem iar perspective asupra trapezului Viștea-Moldoveanu.

Poteca urmărește în coborâre partea vestică, înierbată și cu pantă mai mică, a porțiunii de creastă ce leagă vârfurile La Fundul Bândei și Urlea (partea estică, abruptă, închide circul glaciar Urlea) și trece pe lângă un sector asemănător unei custuri pentru a ajunge în Portița Lacului. Înainte se văd Vârful Urlea, Vârful lui Mogoș și poteca ce duce la Fereastra Mare a Sâmbetei.

Conform hărții mai avem cam 1,3 km până la Refugiul Urlea, iar indicatorul din Portița Lacului ne spune că până la Lacul Urlea am mai face 20 de minute. Circul glaciar Urlea e imens, în trepte, cu mult material morenaic, în cea mai mare parte înierbat și cu versantul vestic abrupt, pe care trebuie cumva să-l coborâm.

Poteca, marcată cu punct albastru (PA), se strecoară în mod ingenios pe sub pereții abrupți ai circului glaciar, mai urcă un pic, mai pierdem marcajul, dar direcția e clară: coboară foarte aproape de lac…

… și, ajunsă de fundul căldării glaciare, traversează numeroase pârâiașe și porțiuni înierbate ori cu lespezi, scoțându-ne foarte aproape de refugiu, la care ajungem pe la ora 17.

Suntem frânți de oboseală. E frumos și liniște aici; ascultăm totuși clipocitul pârâiașelor și conchidem că nu trebuie să forțăm până la Moșuleața (aveam să aflăm mai târziu că bine am făcut oprindu-ne aici, pentru că refugiul de acolo e impracticabil, deoarece ciobanii au început să-l folosească ca anexă la stână). Refugiul Urlea, deși este identic cu cel de la Curmătura Brătilei, este curat, cu jumătate din spațiu ocupat de locuri unde se poate dormi; am găsit inclusiv doi saci de cărbuni, lumânări, saci de gunoi. Refugiul e gol, dar găsim un loc ocupat cu un izopren intins și un rucsac strâns.

Afară e cald; ne tot mutăm de pe o piatră pe alta, ca șopârlele la soare, pentru a vedea peisajul din diferite unghiuri, facem poze, căutăm din ochi continuarea potecii către Curmătura Moșului (pe care urma să pornim luni), reperăm Portița Lacului și poteca pe unde am coborât, apoi drumul parcurs pe creastă când vedeam lacul sub noi, ne orientăm cu harta pentru a vedea ce vârfuri mai sunt prin jur, ne permitem luxul să stăm cu picioarele în apa rece a unui mic lac și ne întrebăm cine e posesorul acelui rucsac lăsat în refugiu.

Cum acesta se lasă așteptat, mâncăm, refacem rezervele de apă și ne aranjăm culcușul. Într-un târziu, apare și misteriosul personaj, care se dovedește a fi un vechi montaniard. La 67 de ani umblă singur pe munte, face trasee solitare lungi, caută să descopere noi căi de acces spre locuri interesanate, fotograf pasionat,  iscoditor de flori…; era de 8 zile la refugiu și lui i se datorează curățenia găsită. Am să-i zic și numele – Șerban Pretor – pentru a-i mulțumi pe această cale pentru tot efortul depus. Cinste și respect!

Domnul are chef de vorbă, ne povestește ce trasee a făcut prin zonă și ce planuri are pentru zilele viitoare. Îi povestim și noi de unde venim și se arată tare interesat, rugându-ne să-i trimitem poze de pe Mezea-Otic.

Încet-încet se lasă întunericul și Moș Ene ne prinde în mrejele lui. Doar că am dormit prost. Oare pentru că îmi lipsea zgomotul de fond al vântului…?

Ziua a 4-a, luni, 31 iulie: refugiul Urlea – Curmătura Moșului – refugiul Moșuleața – ruinele cabanei Urlea – valea Pojorta – Breaza. A reprezentat un drum de 18 km făcut contracronometru, respectând ca un metronom timpii indicați (cu excepția coborârii pe Valea Pojorta). O întrebare ne-am tot pus în partea finală a acestei coborâri: de la ruinele Cabanei Urlea până în Breaza sunt indicate 3 ore, dar timpul ăsta include și cei 5 km de pe drumul forestier, de la primele case de vacanță până în sat? Harta noastră indica o lungime a traseului de 7,5 km, din care doar ultimii doi pe plat, cu o durată de 3 ore; caz în care cei 5 km ar trebui să nu se pună la socoteală. Cert este că am făcut cam cu 40 de minute în plus. Ne interesau exact timpii de deplasare pentru că depindeam de o cursă de microbuz Sibiu-Galați și pe care nu doream s-o pierdem.

Ne sculăm conștiincioși la 6 și într-o oră suntem gata de drum. Facem o poză cu domnul Pretor, care ne explică pe unde e poteca de la refugiu către Curmătura Moșului, sfătuindu-ne să fim cu băgare de seamă la marcaj, căci poteca, pe alocuri, nu e prea clară.

La ora 7 plecăm de la refugiu pe PA, traversând mai întâi nenumărate pârâiașe din unirea cărora se formează  pârâul Urlea (după confluența acestuia cu pârâul Izvorul Langa ia naștere râul Pojorta), apoi prindem poteca în urcuș de-a coasta către Curmătura Moșului, unde ajungem după o oră de mers. În spate rămân circul glaciar suspendat ce adăpostește Lacul Urlea, bazinul de recepție al pârâului Urlea și o creastă de tip custură, unde creasta Făgărașului are direcție sud-nord.

În Curmătura Moșului (Șaua Calului, 2165 m) zările se deschid către Țara Făgărașului.

Aici converg 4 trasee: dinspre Lacul Urlea (PA), de la Curmătura Zârnei (PR), de pe Vârful Urlea (TA) și cel care ajunge la ruinele Cabanei Urlea (PR, TA), pe care aveam să-l parcurgem mai departe. Inițial acesta coboară destul de abrupt ocolind pe la nord-vest Vârful Moșuleața (2261 m), având în stânga Valea Brezicioara…

…și pătrunde într-un nou sector plat – Șleaul Moșuleața – pe care e amplasat refugiul omonim. Lângă refugiu vedem câteva corturi. Nu ne mai ducem să vedem în ce stare este refugiul, doar ne ziseseră alții că nu poate fi folosit. Până în acest loc am făcut 30 de minute.

De aici începem să coborâm, mai întâi o zonă înierbată și cu pantă moderată. Ajunși deasupra jnepenișului, surpindem Culmea Colții Brezei și Poiana Curmăturii, unde era amplasată cabana Urlea. La dreapta se adâncește Valea Pojorta, iar la stânga – Valea Brezicioara.

Poteca șerpuiește prin jnepeniș pe o pantă pronunțată: e bine conturată, dar jnepenii, ale căror ramuri au crescut mult, o fac mai greu de străbătut. Înclinarea potecii nu se reduce nici în pădurea de conifere. În final ajungem în poiană lângă ruinele Cabanei Urlea într-o oră și 40 de minute.

Nu mai comentez ce jale e aici! Au făcut-o mulți alții. Dar e păcat că acest loc s-a degradat în asemenea manieră, pentru că ajunși în Breaza am tot ascultat ce forfotă era pe aici nu cu prea mulți ani în urmă. Remarc însă un fapt pozitiv: marcajele au fost refăcute recent (la începutul lunii iulie) și coborârea pe Valea Pojorta e direcționată de un stâlp indicator – Breaza, prin Valea Pojorta, 3 ore – triunghi roșu; lipsea însă săgeata către traseul de pe Culmea Colții Brezei (în timp ce scriam jurnalul am văzut pe facebook că în weekendul 4-6 august s-a remediat și acest aspect).

Deși niște prieteni ajunseseră în noiembrie 2016 în acest loc și au folosit traseul de culme (PR), am gândit că acesta urcă și coboară, așa că am ales (clar în mod neinspirat!) coborârea către Valea Pojorta (domnul Pretor ne avertizase că poteca e abruptă). Dar măcar urma doar să coborâm, mi-am zis. Dar vai ce ne-am înșelat!

La ora 10 pornim la vale. Coborârea e, într-adevăr, abruptă, totuşi cu ceva serpentine. Primul indicator întâlnit: în urcuș 30 minute până la cabană, noi am făcut în coborâre 50 de minute; al doilea – în urcuș 1 oră până la cabană, iar nouă ne-a luat peste o oră și jumătate. Cam descurajant! Cursa era contracronometru (microbuzul, ora plecării sale…). Măcar ne încurajăm cu ideea că zgomotul produs de cursului apei se auzea din ce în ce mai aproape, așa că până la firul văii nu a mai fost mult. Aici ne-am confruntat însă cu ceea ce a fost curat „picătura chinezească”: în loc de drumul plat la care ne aşteptam, am dat de nenumărate vâlcele (afluente pe stânga ale Pojortei, pe puțin 10-12), pe care am fost nevoiţi să le abordăm prin urcuşuri şi coborâşuri repetate. Acum eram la nivelul apoi şi imediat după ne trezeam la vreo 50-60 m deasupra apei.

Nu neg, valea e sălbatică, cu multă vegetație, e umbră și răcoare, traseul e frumos: râul înspumat curge vijelios când pe lângă noi, când sub noi, cu numeroase repezișuri, dar era prea mult… m-am ferit de urcușuri și am dat de ele exact când nu mă așteptam!

Pe această porțiune am găsit și o cruce care spune mult: locul unde a decedat cabanierul de la Urlea. Începem să înțelegem un crâmpei din istoria decăderii cabanei – omul care sfințește locul. Alte urcușuri și coborâșuri peste vâlcele, alte săgeți indicatoare, alți timpi descurajanți. Abia așteptam să trecem râul pe malul drept, căci harta menționa că de acolo începe un drum forestier.

Dăm în final de un podeț improvizat pe niște bușteni de lemn, traversăm și … na belea! Tot potecă, în plus umedă, cu pietre alunecoase care mi-au venit de hac, de mă ploconesc în mocirlă precum musulmanul la Allah, dar măcar nu mai are urcușuri. În cele din urmă a apărut, ca prin farmec, și drumul plat pe care îl aşteptam, devenit încet-încet drum forestier. Ne relaxăm și ne îndreptăm privirile înapoi către Culmea Colții Brezei.

Gata! Drumul se lărgește și nu ne mai joacă feste, ba chiar ne oferă și o surpriză plăcută: o cascadă pe un mic afluent dreapta…

… dar și una mai puțin plăcută: după o microhidrocentrală și câteva case de vacanță, o săgeată indicatoare: Breaza 5 km! Păi făcusem deja trei ore (cât aflasem la cabana Urlea că trebuia să facem până la Breaza) și mai era nevoie de încă o oră. Până la momentul plecării microbuzului mai erau vreo 2 ore, deci ceva timp mai aveam. Din ce în ce mai multe case de vacanță; întâlnim venind din strânga și drumul de la Mănăstirea Breaza (sic! Ermitaj scrie pe săgeata indicatoare – mai învățăm ceva, deci din eremit „călugăr, pustnic”), adică cel în care dă poteca ce traversează Colții Brezei, apoi câteva mașini oprite, altele trec ridicând nori de praf. Un șofer ne ia până în sat, prilej cu care scutim 2 km de marș.

Aflăm că nu sunt curse auto până în Voila, așa că o luăm la pas pe asfalt și, cum speranța nu moare niciodată, oprim o mașină și convingem șoferul să ne ducă la drumul național. Acesta, om sensibil și tare amabil, ne spune că e rudă cu cabanierul decedat de la Urlea și își amintește cu regret ce animație era în trecut la cabană. Ne lasă în centrul comunei puțin după ora 14.

Cum microbuzul are o întârziere cam de o oră și jumătate, găsim o terasă cu o boltă deasă de viță-de-vie (ce umbră pe căldura dogoritoare de afară!), unde ne tratăm cu licori răcoritoare, mâncăm, ne odihnim și povestim deja din amintiri despre ceea ce a fost o tură în solitudine pe Culmea Mezea-Otic.

Trebuie să savurezi momentele de solitudine, în care ești tu cu tine (chiar și înconjurat de prieteni) și te simți bine în pielea ta, cu alegerile și viața ta. La nivelul solitudinii, orice vine spre tine este un motiv de bucurie pentru că nu aștepți nimic. Ești profund recunoscător, iar recunoștința este o stare care vine ca efect a ceea ce ai făcut, ales și văzut. Prin urmare, în ciuda oboselii acumulate, a meritat orice pas făcut, chiar dacă uneori limita de confort a fost depășită!

 

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

9 comentarii laMunții Iezer și Făgăraș. În solitudine pe Culmea Mezea-Otic. 28-31 iulie 2017

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*