Articol postat de

Munţii Pădurea Craiului: Platoul carstic Zece Hotare. Peştera Bătrânului.

În partea lor cea mai înaltă, Munţii Pădurea Craiului au un relief carstic extins pe aproape toată lungimea lor, la o altitudine medie de 700-800m.

Şi sunt ciuruiţi, un felac aş zice, de sute de doline şi de uvale, acele înlănţuiri de doline care constituie un stadiu geologic intermediar în procesul de devenire spre polie.

De obicei astfel de peisaje sunt deosebit de spectaculoase şi rezervă călătorului mulţime de surprize la faţa locului.

 

Mergem cu maşina în jur de 55km dinspre Oradea până în localitatea Şuncuiuş, de pe malul râului Crişului Repede.

De data asta nu mai mergem spre zona de camping, ci trecem peste podul din centru comunei şi parcăm la umbră, în faţa unui complex comercial dezafectat.

Împreună cu Nicu Caval ne echipăm doar pentru o tură de plimbare prin satele şi poienile dinspre platoul carstic Zece Hotare.

Pentru început urmăm drumul printre casele aşezate pe valea Pârâului Izbândiş (Zăpodie).

Se pare că noaptea a plouat în zonă, o umezeală caldă ridicându-se din drum, din apele pârâului şi din tufele de buruieni.

În curţile unor case sunt amenajate păstrăvării, apa aici fiind din belşug şi de o calitate impecabilă. Şi asta pentru că ea provine dintr-un izbuc aflat la doar câteva sute de metri mai sus.

 

IZBUCUL IZBÂNDIŞ e resurgenţa apelor ce provin din scurgerile subterane aferente platourilor carstice Zece Hotare şi Groapa Cărmăzanului, de pe o suprafaţa de aproape 20kmp.

Adâncimea acestui izvor carstic e de -91m, iar apa care iese la lumina zilei are o culoare verde-turcoaz, opalescentă.

Această culoare se întâlneşte de obicei la izvoarele carstice, dar şi la apele subterane din peşteri, în compoziţia acestor ape aflându-se o soliţie carbonatică, cu ceva acid carbonic şi ioni pozitivi de Ca2+.

 

O placă comemorativă prinsă de peretele de deasupra lacului aminteşte de tragedia petrecută în adâncurile izbucului la 11 noembrie 1984.

În acea zi friguroasă scufundătorul speolog Halasi Gabor spunea prietenilor că se bucură că se va scufunda într-o apa cu temperatura mai mare decât a aerului de afară…

Se pare că intrase singur în verticala de 91m, pe la ora amiezei, alarma dându-se când la ora 22 s-a observat că speologul nu revenise la suprafaţă.

Salvatorii aveau să-l găsească fară viaţă, cu picioarele încurcate în firul de siguranţă, cel pe care scufundătorii îl întind prin apa sifoanelor.

Dar nimic din astea nu se vede acum la suprafaţa acestui sifon de 241m lungime şi 91m adâncime…

Privind zona mai în ansamblu, lacul izbucului se află la baza unui amfiteatru de stâncă, o treaptă acoparită cu frunze moarte înlesnind urcuşul până la pereţii verticali.

Un cablu subţirel e întins ca mână-curentă pe lângă o brâniţă de piatră şi indică astfel accesul spre Peştera Izbândiş.

PEŞTERA IZBÂNDIŞ face parte din acelaş complex carstic cu izbucul omonim de sub ea şi are o lungime de 1667m.

După o intrare aproape circulară şi de mici dimensiuni, galeria strâmtă are un prim pasaj uşor descendent.

O privire în spate arată mai bine forma tubulară a galeriei, dovadă că peştera a fost creată ca un tunel de presiue pentru apele care curgeau odata prin peşteră şi care acum şi-au mutat cursul ceva mai jos, în sifonul şi izbucul Izbândiş.

Se pare că în prezent peştera are unele avene care fac legătura cu galeriile de mai jos.

Motiv pentru care nu încerc să mai înaintez, mai ales că pe spate simt apa de la picăturile de pe tavanul scund.

De la izbuc şi peşteră valea devine seacă şi se numeste spre amonte Valea Zăpodie.

După alţi 200m pe drumul asfaltat marcajul cruce albastră se abate spre dreapta, pe un drum piatruit, întorcându-se în scurt cu 180 de grade.

Trecem pe lângă câteva case din cătunul Pojorâta, prin locuri liniştite şi cu frumoase privelişti spre casele şi blocurile din Şuncuiuş, dar şi spre locul unde Crişul Repede pare să intre în defileu. Păcat ca zarile nu sunt prea clare din cauza ceţurilor de dimineaţă.

Mai sus de sat un drum de căruţă ne ademeneşte să mergem dea-coasta dealului.

E încă umezeală pe iarbă, dar şi în aer, ca o ceaţă deasupra Văii Izbândiş, dincolo de plaiul pe care am urcat.

Doar că drumul ales de noi involuntar, doar că era mai uşor şi mai frumos, ne conduce doar spre o pădure de fag plină de bureţi lăptoşi şi gălbiori.

Ne dăm repede seama că am pierdut marcajul şi ne întoarcem la ieşirea din cătunul Pojorâta.

Apoi, cu mai multă grijă, căutăm cărarea printr-un vast câmp de lapiezuri şi tufe de ferigi.

Locurile sunt frumoase, cu perspective spre culmile împădurite în care bănuim că s-ar afla peşterile Moanei şi Lesianei.

Noi ajungem la un drum mai bun, în marginea satului Gugu, unde găsim şi câteva săgeţi indicatoare.

De o parte şi de alta a străzii principale din sat se adânces doline acoperite cu iarbă cosită, cu pâlcuri de copaci, cu livezi de pruni, sau chiar cu lanuri de grâu.

Se pare totuşi că viaţa într-un astfel de sat situat pe un platou carstic nu e prea uşoară, aici lipsa apei fiind pentru localnici o grijă cotidiană.

Astfel că am văzut la multe case instalaţii de colectare a apelor pluviale de la jgheaburile acoperişurilor, iar în multe curţi erau remorci de tractor prevăzute cu recipiente din alea de plastic de aproape o tonă, cu care gospodarii îşi aduceau apa necesară.

Pentru că aici nu se pot săpa fântăni…

Chiar şi biserica satului e dincolo de o astfel de dolină…

Când ieşim din Gugu intrăm în satul Zece Hotare (sau Zecehotare).

Micul cătun are peste 200 de ani vechime, iar legenda spune că primul care s-a stabilit pe aceste plaiuri împădurite a fost un strămos al bătrânului Coste Copil de astăzi.

Se povesteşte că acel strămoş fusese prins cu arcanul şi dus la oastea împărătească austriacă, dar după câteva luni de chinuri grele reuşise să fugă şi să se adăpostească în aceste ţinuturi pe atunci împădurite în totalitate.

Şi-a făcut omul o colibă pentru a trece iarna, iar primavara a defrişat o bucată de pădure pentru curte şi grădină.

La fel ca el au făcut şi alţii mai târziu, astfel că au mai aparut prin împrejurimi şi catunele Brejeşti şi Hulpi.

Numele de ,,Zece Hotare” a apărut atunci când paznicii de pe domeniul unui nobil maghiar au fos împroprietăriţi prin aceste locuri şi astfel au aparut nu mai puţin de zece noi cătune.

Astfel că de atunci şi până astăzi locuitorii cătunelor din Zece Hotare au fost şi sunt doar români.

 

Din drumul care coboară în Zece Hotare noi prindem o variantă spre dreapta.

Casele sunt pe muchiile rămase mai înalte printre gropile dolinelor.

Aici marcajul e cam nehotarât şi ne poartă când într-o parte când în alta, ba traversând o dolină chiar printr-o grădină, ba pe un câmp cu lapiezuri.

Când ne temem că am pierdut marcajul urmăm o potecuţă ce ne trece peste o dolină din stânga drumului pietruit.

Dintr-un loc mai înalt se deschide spre nord-vest întinderea de doline ce formeaza platoul carstic Zece Hotare.

Aceasta parte a întinsului platou carstic se mai numeşte şi Câmpul Fericii şi mă gândesc că toponimul poate fi un genitiv popular al numelui Feri (Feri-al Fericii, cum mai avem şi Floarea-al Florichii).

Ştim că o dolină se formează prin dizolvarea carbonatului de calciu aflat imediat sub stratul de pământ şi vegetaţie.

De cele mai multe ori apa îşi găseşte o fisură printre rocile de pe fundul dolinei şi astfel se formează o colectare a apei în subsol, printr-un ponor.

Atunci când acest ponor nu există, ori când argilele de carstificare obturează fisurile de scurgere, apare astfel un lac de dolină, de cele mai multe ori temporar, cu ape provenite din precipitaţii.

Pentru că nu ştiam poziţia exactă a Peşterii Batrânului, noi am pornit un raid de cercetare al fudurilor de doline pe o arie destul de întinsă.

Obosiţi şi puţin descumpaniţi, am coborât la fântâna cu cumpană din marginea unei doline şi am luat apă, cu toate că găleata metalică era cam ruginită, iar gura fântânii năpădita de buruieni.

Apa era limpede, rece şi gustoasă, o minune pe această întindere aridă.

Apoi norocul ne-a surâs atunci când dintr-o grădina de deasupra a ieşit un tractor condus de un puşti de doar 14 ani.

Mergea la strâs fânul împreună cu bunicul şi fratele mai mic. Stăm de vorbă şi bunicul ne asigură că vom găsi Peştera Batrânului dacă îi vom urma în spatele tractorului.

În marginea de vest a platoului carstic Zece Hotare ajungem la Valea Peştireului.

Micul pârâu se formează în pădurea de pe Dealul Crucii şi chiar aici sub noi se pierde în ponorul reprezentat de Peştera Batrânului.

PEŞTERA BĂTRÂNULUI se deschide într-un perete de calcar orientat cu faţa spre sud, perete ce închide brusc valea larga a Peştireului.

Prin colorarea apei Peştireului cu fluoresceină, în anul 1965 s-a demonstrat că Peştera Bătrânului este ponorul apelor ce reapar la lumina zilei în Peştera de la Vadul Crişului.

Lungimea galeriilor peşterii ajunge la 1100m, cu o denivelare negativă de -70m.

Încă de la intrare Peştera Batrânului are două guri de galerie.

O galerie superioară fosilă, uscată, care apare în partea dreapta a fotografiei şi o galerie activă, mai lungă şi mai greu de străbatut.

La început galeria fosilă pare să permită accesul în peşteră, chiar dacă pe unele porţiuni lăţimea ei deabia depăşeşte 30cm.

Dar dupa circa 10-12m accesul e blocat de o poarta metalică postată într-o strâmtură a cavităţii.

Intrarea principală e prin galeria din stânga, dar încă de la început accesul pe aici e dificil, deoarece trebuie mai întăi coborât un puţ vertical de 7-8m adâncime.

Aceasta se face printr-un rapel pe coardă, ori prin coborâre pe o scariţă speologică, în pereţii de desupra puţului fiind bătute 6-7 pitoane zdravene.

Din descrierile citite am aflat că imediat după ce coborâm verticala puţului de intrare vom da şi aici peste o poartă metalică încuiată.

Accesul e restricţionat în Peştera Bătrânului pentru prezervarea condiţiilor de viaţă şi de reproducere pentru câteva specii de lilieci.

Cei care trec de această poartă ajung destul de repede în Sala Confluenţei, un gol subteran mai mare unde ajunge şi galeria fosilă de deasupra.

Peştera Bătrânului e frumos concreţionată, cu alte 2-3 săli de mari dimensiuni şi bogate în speleoteme atât pe tavan şi pereţi, cât şi pe talpa peşterii.

Noi ne mulţumim doar să cercetăm zona din faţa peşterii, după care luăm apă din pârâul care sta să dispară în întuneric şi culegem buchete mari de sovârf şi mentă sălbatică.

Citim si panourile informative de pe o terasă structurală, apoi ieşim mai deaupra, pe câmpul cu lapiezuri şi ne minunăm de vremea frumoasă de care avem parte în drumeţia de azi.

La umbra unui păducel întindem masa şi discutăm despre cele întâlnite pe aici.

Locuitorii catunelor din Zece Hotare se îndeletnicesc şi cu arderea varului şi cu exploatarea argilelor de calcefiere, argile care sunt folosite la fabricarea cărămizilor refractare, cele care căptuşesc la interior furnalele ori convertizoarele oţelăriilor.

Arderea varului se face aici în aşa-numitele ,,caminiţe”. Caminiţele sunt nişte cuptoare cilindrice de mari dimensiuni săpate într-o pantă.

Cei pricepuţi adună piatra de var şi o aşează în aceste cuptoare, alternând un strat de piatră cu unul de lemne de fag bine uscate.

Cuptorul arde câteva zile şi după răcire calcarul ars se vinde ca var nestins.

Deasemeni locuitorii din mai toata Pădurea Craiului lucrează şi la minele de bauxită, aici minereul ieşind de multe ori la lumina zilei, cum vedem şi noi în partea dinspre Câmpul Fericii a platoului carstic Zece Hotare.

La Zece Hotare şi la Peştera Batrânului se poate ajunge şi pe un traseu marcat cu bandă albastră. Acesta porneşte de la fosta Cabana Peştera de la Vadu Crişului şi urcă prin pădure pe la Peştera Caprei şi Peştera de la Izvor.

Noi revenim la drumul pe care am întâlnit mai devreme tractorul şi trecem pe deasupra dolinei cu fântână.

Spre nord vedem că  platoul se întinde şi dincolo de casele din cătunul Gugu.

Întoarcerea la Şuncuiuş am făcut-o pe acelaşi traseu, dar de data asta a fost o plimbare plăcută.

De prin grădinile necosite am cules buchete de sunătoare, iar de prin ogrăzile pustii am umplut rucsacii cu prune strâmbe şi prune goldane, din cele care se iau de pe sâmbure, dar şi cu mere dulci, rotunde şi albe şi cu mere văratice, din cele cu dungi albe şi roşii şi cu pulpa fructului de un roz apetisant.

Nu ne-am mai mirat de locurile fără oameni şi de casele lăsate şi aici de izbelişte, în plata Domnului, fenomenul de depopulare în munţi fiind unul care trebuie acceptat ca atare.

Nu ştim dacă în căsuţa din fotografie mai locuieşte cineva, dar noi am umplut cu prune o găletuşă găsită în poarta casei, asta pentru a-l atenţiona pe propietar că ar cam fi timpul culesului: ,,Coace, Doamne, prunilii, Să-nceapă cazanilii!”

Dacă mai are cine cânta…

Aceşti munţi din nordul Apusenilor şi-au luat numele de Pădurea Craiului în urma unei legende care povesteşte că un crai aflat în trecere prin aceste locuri a poposit pe o stâncă înaltă.

De pe acest stei de piatră voinicul a aruncat toporişca sa şi aceasta s-a înfipt cu ,,toporâştea” în pământ, undeva foarte departe, în câmpia dinspre vest.

În acel loc a răsărit pe dată un măr roşu, iar localitatea care s-a întemeiat aici mai târziu s-a chemat Oradea Mare.

,,Scaunul Craiului” se poate vedea şi astăzi într-un loc greu accesibil între satele Zece Hotare si Roşia, iar mai jos de el sunt urmele în piatra pe care calul a alunecat cu potcoavele tocite de drumul prea lung.

Noi revenim în cătunul Pojorâta, şi cum ceţurile dimineţii s-au risipit de mult, avem acum o frumoasă privelişte spre localitatea Şuncuiuş, prin mijlocul căreia se vede cum trece Crişul Repede, dar şi mai departe, spre culmile netede ale Munţilor Şes-Plopis.

1 comentariu la Munţii Pădurea Craiului: Platoul carstic Zece Hotare. Peştera Bătrânului.

  • Smaranda Enica

    Munții Pădurea Craiului reprezintă o zonă carstică de mare valoare științifică, dar din păcate încă puțin valorificată turistic. Bine faci, Gigi Cepoiu, că încerci să ne arăți frumusețile acestor locuri. Frumos jurnal, poze pe măsură.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.