Articol postat de

Munţii Pădurea Craiului: Peşteri în Cheile Cuţilor şi pe platoul carstic Runc

Am urcat în maşină înainte de ora 7 a dimineţii de 14 iulie (E ziua Franţei.).

În aceasta ,,tură de descoperire” sunt singur, lucru care face şi mai intensă aceasta chemare a necunoscutului.

De aceată dată am prins drumul spre sudul Munţilor Pădurea Craiului şi am mers vreo 60km pe DN76, de la Oradea până la Beiuş. Oho!… Municipiul Beiuş…

La sensul giratoriu din mijlocul oraşului fac stânga şi merg pe un drum judeţean bun, mai întâi 10km până în Remetea, apoi încă 10km până în comuna Roşia.

Lângă primărie opresc şi un localnic mă îndrumă spre intrarea în Cheile Albioarei.

E intrarea din aval, exact acolo unde se sfârşeşte satul Ţarina, care şi el ţine de comuna Roşia.

Deci după încă 3km opresc la intrarea în chei, cu gândul să fac aici mai întâi o tură de recunoaştere, pentru că nu ştiu dacă urcarea pe platoul carstic Runc se face pe aici, prin aval de Cheile Albioarei, ori 2,5km mai sus, la ieşire din amonte a cheilor.

Şi cum pe versanţii de calcar ai cheilor se deschid o sumedenie de peşteri, îmi iau în rucsac şi lanternele, dar şi cizmele de cauciuc.

Nu mă gândesc la ce surprize îmi poate rezerva ziua şi fac greşeala să nu pun în rucsac şi pacheţelul cu mâncare şi nici bidonul cu apă… Zic că au o fugă prin chei şi mă întorc repede la maşină…

CHEILE ALBIOAREI sunt săpate în calcare tithonice de pârâul omonim, pârâu care acum îşi pierde apele de suprafaţă în Ponorul Albioarei, numit şi Ponorul Runcuşorului.

Chiar dacă sunt străbatute de un drum judeţean asfaltat, între localităţile Ţarina şi Bratca, zona e ofertantă şi prin numărul mare de peşteri dezvoltate în ambii versanţi.

 

Intrarea în Cheile Albioarei. Se văd pe versanţi intruziuni de bauxită în mixtură cu minereu de fier, de culoare roşiatică.

Un semn convenţional de peşteră, acel inconfundabil ,,omega”, desenat pe un stâlp electric mă anunţă că în versantul drept se deschide o peşteră.

PEŞTERA VACII se află la o înălţime relativă de aproape 50m faţă de drum.

Hăţaşul urcă tare printre urzici şi tufe de păducel, aşa că nu prea am de ce mă ţine. Iar în partea de sus trece şi prin apropierea unui aven adâncit între câteva blocuri de piatră.

Încă o traversare în diagonală spre dreapta şi sunt în faţa peşterii.

Portalul de intrare în peşteră are dimensiuni apreciabile: 27x13m.

Peştera Vacii este o peşteră fosilă, cu o sală mare la intrare. În continuare se definesc doua galerii: una ce se sfârşeşte într-o sală cu tavanul mai jos şi o galerie usor ascendentă, ce duce spre fundul unui aven.

Prin acest aven se pare că se comunica cu fundul unei doline de deasupra, loc numit de localnici Hârtopul Simioanii.

Dar această galerie e închisă de un grilaj metalic.

Peştera are o lungime a galeriilor de 138m şi o extensie de 72m.

( De precizat aici că lungimea unei peşteri e considerată ca fiind suma lungimilor tuturor galeriilor, iar extensia e distanţa în plan orizontal între cele doua extremităţi ale cavităţii.

Fracţia dintre lungime supra extensie dă coeficientul de ramificaţie al peşterii.)

Ca imagine reprezentativa pentru Peştera Vacii sunt blocurile de piatră de sub arcada de intrare în peşteră.

Revin sub portalul de intrare pentru o fotografie care să redea masivitatea pilonului pe care se sprijină arcada dinspre dreapta.

Dealtfel peştera are o prispă larga în exterior.

Cobor la drum prin ,,rapeluri” pe crengi de alun şi ajuns jos caut, dar fără succes, Peştera Uricioşii, de pe versantul celălalt, undeva în drept cu Peştera Vacii.

Merg mai departe prin chei şi în dreptul unui abri întâlnesc o troiţă.

Pe acest versant stâng observ deschiderea PEŞTERII CRUCII la vreo 10m mai sus de drum.

Cavitatea are doar o galerie de circa 20m, fără concreţiuni şi cu pietre rotunde şi frunze pe fund.

Soarele patrunde cu greu în Cheile Albioarei datorită îngustimii lor, dar şi datorită vegetaţiei dezvoltată din belşug pe cei doi versanţi.

PEŞTERA DIN GALERIA DE MINĂ DIN CHEILE ALBIOAREI e uşor de reperat pe versantul stâng, la nivel cu drumul.

La început merg prin galeria minei de bauxită.

Cu tot cu galeria minei, peştera are 46m lungime, iar în partea finala e inundată.

Întoarcerea la gura galeriei.

Ceva mai sus apare pe versantul stâng o altă galerie.

Dar pentru a o cerceta sunt nevoit să mă strecor înăuntru prin ochiurile unui grilaj de lemn.

Spre capăt şi această galerie e inundată.

Aproape de ieşirea din chei descopăr pe partea stângă (geografic) PONORUL RUNCUŞORULUI.

E locul de la baza versantului stâng unde apele pârâului din Cheile Albioarei intră în subteran, astfel încât pe toata lungimea lor din aval cheile sunt seci.

Locurile încep să se mai lumineze şi înţeleg că în curând voi ajunge în capătul de sus al cheilor.

Nu e motiv de bucurie. Dimpotrivă, sunt dezamăgit că nu am găsit PEŞTERA DE LA VALĂU, poate cea mai spectaculoasa din cuprinsul cheilor.

Trebuia s-o fi văzut pe versantul drept, în spatele unui jgheab de adăpat vitele, din peşteră ieşind un firicel de apa captat la un  ţuţuroi…

Peştera are în partea din fund două galerii, astfel ca lungimea cumulată ar fi trebuit să ajunga la  vreo 260m.

Şi nici PEŞTERA JOFI nu am găsit-o..

În capătul de sus al cheilor versantul stâng dispare ca prin munune, iar pe cel drept apare un izvor puternic, captat şi denumit Izvorul Ceaţa.

La izvor tocmai îşi umple multe bidoane de 5l un localnic venit aici cu un Suzuki mititel.

Dau bineţe şi îl întreb cum aş putea ajunge la Pensiunea ,,Casa Tradiţională”.

,,Vreţi să ajungeţi la căsuţe, la domnul Viorel?”

,,De fapt eu vreau să ajung pe Platoul Runc, la Peştera Ciur Izbuc…”

,,Să pun apa în maşină şi vă duc eu până aproape de pensiune şi de acolo vă arăt cum să ajungeţi la peşteri.”

Nu apucăm să plecăm că din chei vine un tractor mititel, cu un utilaj de întors fânul prins în spate.

Se vede treaba ca tractoristul e nenea Sandu şi îl întreabă pe nenea Victor dacă sunt srăin şi unde vreau să ajung. Apoi se înţeleg între ei ca să merg cu maşina până sus pe Platoul Runc, de unde mă va lua cu tractorul şi mă va duce exact deasupra peşterii Ciur Izbuc.

Pe drum aflu că nenea Victor, cel care mă duce cu maşina, e tehnician veterinar, şi asta când un localnic întâlnit în drum îl opreşte şi îi reproşeaza veterinarului că atunci când i-a însămânţat vaca i-a promis o viţică florie, şi de fapt a ieşit un tăuraş bălţat…

Pentru mine lucrurile merg mult mai bine atunci când ajung în vârful dealului şi din spate vine tractorul care mă va duce la peşteră.

Urc pe fierătanele care fac legătura între tractor şi utilaj, stau mai mult într-un picior, dar mă ţin bine cu mâinile de grătarele de fier ce ţin loc de geamuri laterale la cabină.

Părăsim imediat drumul asfaltat ce duce la pensiune şi prindem un drum de căruţă spre stânga.

Locurile sunt frumoase, cu multe culmi de dealuri, dar şi cu gropi adânci între coamele lor.

Urmăm un drum de căruţă la fel de bun ca cel din copilarie, pe care mai răsturnam câteodată carul cu fân…

Când mergem pe o culme, mai e cum mai e, dar când drumul deacurmezişul unei pante abia se distinge mă las cu totul la îndemânarea tractoristului.

Omul abia dacă aruncă câte o privire la drum, fiind mai preocupat să se întoarca pe jumătate spre mine pentru a-mi vorbi la ureche.

Pare la fel de neglijent cu drumul şi atunci când urcăm câte un pripor şi tractorul se opreşte la jumătatea pantei, intră scuturat înr-antâia, apoi se ridica de trei palme de roţile din faţă.

Dar totul pare să fie în ordine, nenea Sandu bombănind doar atunci când, din senin, se pornesc să se rotească şi cele trei roţi cu gheare ale utilajului… Să văd să nu-mi prind piciorul…

Din câte îmi explică, înţeleg că tocmai dăm ocol ,,gropii” lungi în care se află cele două peşteri, iar după aproape un ceas ajungem la fâneaţa de 2ha a gospodarului.

Aici are un adăpost de vară şi o mică grădina de legume, repere tocmai bune pentru începutul coborârii spre peşteri.

Pentru că aceasta fâneaţă se află chiar deasupra peşterii Ciur Izbuc. În partea cealaltă a fâneţei, tot la adâncimea unei ,,gropi” intră în pământ apele Pârâului Tinoasa, ape care vor ieşi dincoace sub forma Peşterii Ciur Izbuc.

De pe fâneaţă iau o primă imagine cu platoul carstic Runc. Locurile nu sunt atât de tipice unui platou carstic pentru că aici dolinele sunt cam adânci şi cam împădurite…

Poftim de caută aici cele două peşteri surori!…

După ce cobor fără potecă, ba chiar prin adevărate păduri de ferigi, ajung în cele din urma în faţa PEŞTERII CIUR IZBUC.

Peştera Ciur Izbuc este alcătuită din două galerii suprapuse, cea superioară fiind fosilă, iar cea de mai jos având un curs de apă activ.

Galeria superioară, cu sălile Aragonitei, Gururilor, Urşilor şi Sala Paşilor, este de mare importanţă ştiinţifică, aici fiind descoperite urme de paşi ale oamenilor preistorici.

Acestea au fost datate ca fiind facute în podeaua de argila cu 36 500 de ani în urmă, o revistă americană de specialitate apreciind că ele sunt cele mai vechi din Europa şi de aceeaşi vârstă cu alte urme de picioare similate din Tanzania .

Suficiente motive ca zona să fie declarată rezervaţie ştiinţifică şi gura peşterii să fie închisă cu un grilaj de fier.

În zadar caut eu cu teleobiectivul ceva urme pe talpa peşterii…

Cât fotografiam eu printre gratiile peşterii, am auzit în spate paşi… Să nu zici că se întorsese omul preistoric să calce în noroi şi pentru o fotografie cu aparatul meu.

După tricoul gen uniformă am înţeles că domnul care s-a apropiat e un ranger de la WWF-România.

Are un grup de copii la Pensiunea ,,Casa Tradiţională” şi a coborât la peşteri pentru a vedea dacă debitul de apă a crescut în urma ploilor.

Împrteună pornim pe patul pietros, dar sec, al pârâului ce duce spre Peştera Ciur Ponor.

Aici relieful carstic e format dintr-o dolină foarte lungă, de fapt o uvală adânca de vreo 50m şi lungă de circa 800m.

Apa care iese din Peştera Ciur Izbuc primeşte pe această porţiune ca afluent Pârâul Ciur, apoi pătrunde din nou în subteran în Peştera Ciur Ponor.

Pe albie se merge greu, aşa că ieşim puţin pe poienile din dreapta pârâului.

PEŞTERA CIUR PONOR face parte dintr-un sistem carstic mai amplu, galeriile ei având o lungime totală de peste 20km, iar extensia în plan orizontal fiind de circa 7,7km, până la Izbucul Topliţei de Roşia, locul unde apele subterane ale peşterii ies la lumina zilei, la baza Dealului Runc.

Peştera a fost parcursă şi cartată, cu toate greutăţile reliefului subteran, printre care şi 5 sifoane şi este în prezent cea mai lungă străpungere hidraulică parcursă de om din ţara noastră.

Chiar dacă la intrare cursul de apă este firav şi chiar temporar, în adâncuri există multe galerii confluente, care aduc în galeria principală apele din mai toate dolinele platoului carstic Runc, astfel încât la Izbucul Topliţei de Roşia debitul devine considerabil.

Portalul de pătrundere în peşteră.

Încă de la intrare noul meu prieten, care se recomandă ,,Hombre”, găseşte pe o lespede un harnaşament complet de speolog.

Ne sfătuim ce să facem cu el şi credem că cel mai bine e să-l ducă la pensiune şi pagubaşului să-i lase un bileţel chiar în locul echipamentului.

Ceva mai încolo găsim o formă ciudată, de ,,omidă”, care nu e decât un excrement de vulpe, acaparat de sporii unei ciuperci, în zona respectivă deja galeria nemaifiind luminată.

Chiar dacă prima sala are mai multe firide laterale, apa ne conduce spre galeria principală, care se îngustează după prima sală.

Mai jos e o galerie laterală scundă şi câteva scurgeri parietale.

În pârâiaşul subteran descoperim şi un răcuşor maroniu, probabil intrat de curând în peşteră.

Apoi, după circa 100m galeria peşterii e închisă cu un grilaj metalic.

Ne întoarcem spre ieşire cu informaţia că cele două peşteri surori se pot vizita doar cu acordul custodelui Viorel Lascu, ce poate fi găsit la Pensiunea ,,Tradiţional Casa”.

Ieşim la lumina zilei şi mergem prin dolinele de deasupra Peşterii Ciur Ponor.

Peisaje deosebit de frumoase pe platoul carstic Runc.

Drumuri care vin de nicăieri şi se îndreaptă spre nicăieri, prin poieni şi colbul roşu, cu oxizi de fier şi bauxită, specific întregului areal al Munţilor Pădurea Craiului.

O lumânărică şi un peisaj frumos în dolina pe fundul căreia se află Peştera Doboş.

Platoul carstic Runc se întinde între Cheile Albioarei la vest şi Cheile Cuţilor la est.

Pentru a pătrunde în Cheile Cuţilor prietenul ranger mi-a oferit vreo trei repere de relief, care urmate, nu fără emoţii, mă coboară la intrarea din amonte a Cheilor Cuţilor.

CHEILE CUŢILOR apar pe un afluent al Văii Roşia. Pereţi de calcar înalţi de circa 80-100m apar pe o lungime de 1,5km.

Eu am patruns în chei prin amonte, pe o cărare ce coboară în diagonală spre vad. Pentru siguranţă am marcat locul cu o săgeata făcută din beţe, dacă o fi cazul să gasesc poteca şi pentru întoarcere, apoi m-am răcorit cu apă din pârâu şi am băut fără grijă, pentru că printre pietre am văzut 2-3 răcuşori, garanţie că apa e curată.

Dealtfel apa dispare repede în talvegul cu grohotişuri al văii.

În cei doi versanţi ai cheilor se deschid gurile câtorva peşteri.

PEŞTERA CARE CÂNTĂ apare în versantul stâng, la o înăltime de 4-5m faţa de firul văii.

Doar că după 5-6m de la intrare galeria se continuă cu un puţ aproape vertical, căruia nu-i pot vedea fundul în lumina lanternei.

Se pare că peştera are 160m lungime, dar galeria tot cobară pâna la nivelul Izbucului Topliţa de Roşia.

Rămâne ca şi cântatul să îl aud altadată…

PEŞTERA FIULUI se afla tot pe versantul stâng. Ea are doua galerii, dintre care una uscată.

Spre fundul galeriei uscate.

Cobor mai departe, printre pereţii din Cheile Cuţilor.

PEŞTERA LILIECILOR se află pe versantul drept al cheilor, la 8-10m înaltime relativă.

După portalul de intrare tavanul coboară brusc. Dealtfel, când m-am cocoşat pentru a lumina fundul galeriei, mi-a fâlfâit pe la ureche un liliac…

Mai la vale mai găsesc încă două guri de peşteră, dar pe care nu le-am putut identifica.

Şi aici talpa peşterii se continuă cu un aven.

Un pinten al cheilor pare să blocheze valea.

La ieşirea din aval a Cheilor Cuţilor se găseşte un valău pentru adăpatul vitelor.

Tocmai a trecut şi un fluture în zbor…

La ieşirea din munte Valea Cuţilor trece prin satul Poniţa (Poieniţa).

Nu ajung la străzile din sat pentru că deja întâlnesc un localnic ce se hotărăşte să meargă cu mine cât mai sus, pe deal, pentru a-mi arăta direcţia de mers pentru a ajunge din nou în satul Ţarina şi la intrarea în Cheile Albioarei, unde am lăsat maşina.

Astăzi am constatat că e mai bine să umblii singur prin locuri necunoscute, localnicii dovedindu-se în acest caz cu mult mai săritori să te ajute la orientare.

E clar că fară ajutorul celor 4-5 oameni întâlniti astăzi nu aşi fi reusit să descopăr prea multe din locurile şi peşterile pe care mi le propusesem la plecarea în tura.

O depresiune carstică la poalele Dealului Runc.

Trec peste deal prin câmpuri cu lapiezuri şi alte păduri de ferigi.

O altă depresiune carstică şi după ultimul bot de deal.

Apoi ajung să văd casele din satul Ţarina, înşirate pe marginea drumului judeţean ce duce la Bratca, prin Cheile Albioarei.

Încerc să ajung la dumul din sat, doar că locurile pe unde am coborât eu mă conduc în grădina unei case.

În cele din urmă ajung şi la intrarea în Cheile Albioarei, unde am lăsat maşina.

E deja ora 14,00 şi sunt deshidratat şi hămesit de foame.

Chiar peste pârâu e un izvor cu ţuţuroi, aşa că mă trag la umbră şi mai văd şi de mine…

E abia trecut de miezul zilei şi socotesc că ar fi suficient timp să dau o fugă şi până la Peştera cu Cristale din Mina Farcu.

Revin în centrul localităţii Roşia şi lângă primărie găsesc un indicator spre peşteră.

Un drum asfaltat, dar foarte îngust, ca o alee, mă duce până la baza Dealului Farcu, unde încep să urc câteva serpentine ale drumului.

La căbanuţa custodelui sunt deja strânşi câţiva turişti români, francezi şi polonezi, care asteaptă să iasă grupul intrat în mină.

 

PEŞTERA CU CRISTALE DIN MINA FARCU e un gol subteran fară intrare sau ieşire, gol care a fost descoperit când galeria unei mine de bauxită a dat în golul peşterii.

La intrare primim căşti de protecţie şi vizităm mai întâi galeriile minei de bauxită Farcu.

Galeriile minei se întind pe o lungime de aproape 1km, aici fiind adăpostit şi un mic muzeu al mineritului în bauxită.

Astfel, pe una din galerii se găsesc vagoneţi de mină încărcaţi cu bucăţi de minereu.

Alături sunt probe de strat pe care inginerii geologi le scot pentru a evalua potenţialul depozitului natural de bauxită.

Dealtfel minereul de bauxită (cea din care se extrage mai întâi alumina şi din alumină-aluminiu) se prezintă natural sub diferite texturi şi culori, funcţie de mineralele cu care se găseşte în combinaţie.

Cel mai adesea culoarea roşie a bauxitei e dată de oxidul de fier din minereu.

Mergem prin galeria minei, spre fund, unde vom da în peşteră.

Peştera cu Cristale din Mina Farcu a fost una de tip ,,geodă”, adica fără contact cu aerul de afară, condiţie esenţială pentru formarea cristalelor de calcit de pe pereţii peşterii.

Mai întâi vedem câteva speleoteme clasice, din depuneri de calcar.

Peştera propriu-zisa are 160m, din care numai 60 sunt amenajaţi pentru vizitare, restul fiind doar pentru cercetări stiinţifice.

Asta pentru că această peşteră cu cristale de calcit este unică în Europa şi a doua după una asemanătoare din Africa de Sud.

Cristalele de un alb translucid apar sub forma unor excrescenţe prinse de speleotemele de calcar.

,,Înmugurite” printre stalactitele din tavan…

N-am avut ce face, a trebuit să pun mâna şi apoi pe limbă, să mă conving singur că nu e vorba de gheaţă, ori de sare…

Cristalele ,,înfloresc” îndeosebi în fisurile pereţilor.

Aceasta e fotografia clasică a acestei peşteri, cea pe care o văzusem anterior şi în alte reviste şi saituri.

Nu-mi venea sa cred că sunt şi eu aici… Foarte frumos!

Iluminarea peşterii se face discret, cu lumina rece a unor leduri, de baza pentru fotografie rămânând tot lumina de la lanterna mea şi de la blitz-ul aparatului foto.

Pasarela metalică se sfârşeşte sub forma unui balcon, de unde am luat o imagine mai amplă cu interiorul peşterii, dar şi cu galeria îngustă ce conduce spre sălile Rezervaţiei stiinţifice.

Ieşim afară, la lumina orbitoare a după-amiezei de iulie, dar cu convingerea că frumuseţile pot străluci şi în întuneric…

Şi, şi de aceasta dată, cu regretul că nu fac parte dintr-un club de speologie, pentru mine chemarea frumuseţilor subpământene rămânând mereu vie.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.