Articol postat de

Insula Lefkada: Muntele Elati 1157m

Se spune că Dumnezeu a fost darnic cu grecii, dar cam neglijent…

Asta pentru că natura pe care le-a oferit-o e plină de comori, dar toate acestea sunt ca aruncate cu furca: ţara lor nu e decât o peninsulă adânc crestată, înconjurată de o mulţime de insule risipite fără niciun rost.

Mai mult, afli munţi peste tot, chiar şi în insule, dar şi aceştia nu sunt ordonaţi în vreun fel.

Puşi în faţa acestei naturi complicate, vechii greci au încercat să-şi ordoneze măcar vieţile lor, prin democraţie, filosofie si ştiinţe exate, apoi să încerce să o înfrumuseţeze prin artă…

Când am hotărât să mergem în Lefkada ştiam despre insulă doar că aceasta se află în Marea Ionică, ceva mai la sud decât insula Corfu.

Iar până la data plecări am tot căutat informaţii despre relieful ei şi mai ales despre munţii pe care am putea urca.

Astfel că în dimineaţa în care am pornit să urcăm Muntele Elati aveam deja în minte imaginea generală a întregii insule, dar şi o hartă color printată pe un format A3.

Împreună cu bunul meu prieten Marin Baltă am plecat de la vila din staţiunea Perigiali, de pe ţărmul estic, încă de la ora 6,00 a dimineţii, pe întuneric, astfel că atunci când a început să se crape de ziuă noi eram deja la o oarecare înălţime, deasupra Golfului Nydri.

De pe marginea drumului cu serpentine strânse privim peisajul pe jumătate marin, pe jumătate montan.

Muntele Elati denumeşte întreaga zonă înaltă din centrul insulei, el ridicând spre cer trei vârfuri de peste 1100m, Stavrota 1182m, Mnimati 1157m şi Kalakerino 1125m şi mai multe vârfuri de peste 1000m: Profitis Ilias 1036, Alevrata 1038m etc.

Noi ne-am propus să urcăm în această primă tură pe Vârful Mnimati, cel cu releul de forma sferică, vizibil din multe puncte de pe insulă.

În fotografie e versantul estic al Muntelui Elati, pe serpentinele acelea am urcat noi în vreme ce răsărea soarele, dar fotografia e făcută din alta tură, de pe un munte de deasupra staţiunii Perigiali.

Răsăritul soarelui peste creasta unui munte de 1600m, dar un munte de pe continent.

Dincolo de Golful Nydri se întinde un întreg labirint de insule, insuliţe şi strâmtori.

Dacă te gândeşti doar la altitudinea muntelui, ai putea crede că o tura pe Elati poate fi o plaută plimbarică. Doar că trebuie spus că el e acoperit în mare parte de o vegetaţie de ,,maqis”, un fel de arbuşti şi boscheţi de 3-4m înălţime, total impenetrabilă. Şi nici cărări, marcate ori nemarcate nu se prea găsesc pe aici.

Aşa că drumeţia se va desfăşura în mare parte pe drumuri mai mult sau mai puţin asfaltate. Şi lungi…

Deci am pornit din Perigiali, după 1km am trecut prin satul Rachi şi pe aceste serpentine ne îndreptăm spre primul sat cu adevărat de munte, Vafkeri, până la care trebuie să mergem 9km pe drum asfaltat.

Până pe la ora 9,00 soarele a fost ceva mai îngăduitor cu noi, plimbarea plăcută, iar după ce zarea s-a mai închis şi peisajele au devenit mai apropiate, noi ne-am îndreptat atenţia spre fructele oferite din plin pe ambele părţi ale drumului: smochine, sâmburi de migdale, pere şi mulţi struguri dulci, mai ales din cei albi, fară sâmburi, pentru stafide.

Astfel că odată ajunşi în Vafkeri, am mers ,,aţă” direct la Taverna ,,Platanos”.

(Am constatat că toate satele mici de munte au în centru lor un platan monumental, sub care, invariabil, se găseşte şi o tavernă cu acelaşi nume…)

Doar că a trebuit să mâncăm ceva caşcaval grecesc pentru a putea să bem şi o bere, după atâtea smochine şi struguri.

Ne-am înţeles binişor în engleză cu doamna de la tavernă, şi doar din priviri dulci cu motanul alintat care ne-a dat târcoale în toată vremea.

De la Vafkeri, la cei 9km din inex am mai adăugat încă 4km până în satul Eglouvi.

În fotografie e satul Vafkeri, cel cu platan şi chiparoşi, din care tocmai am plecat.

Puţin mai sus drumul se desparte în două, cel spre satul Karia urmând să mergă pe curba de nivel pe sub Vârful Profitis Ilias (Profetul Ilie), cel cu o bisericuţa albă pe creştet, care se vede din mai toată insula.

Drumul nostru s-a mai îngustat puţin şi a început să urce şi mai tare.

Pe feţele nordice, mai ferite de soare, am întâlnit o floare care seamănă cu Măseaua ciutei de pe la noi, dar care înfloreşte în Carpaţi odata cu brânduşele de primăvară, pe sub zăpadă.

Egklouvi, Eglouvi şi Englouvi pe harta noastră.

La fel Grecia e Republica Elenă, Elada şi Hellas… Şi litera ,,i” poate fi de patru feluri la greci…

Totul e să-ţi păstrezi concentrarea…

Satul agăţat pe pantele muntelui şi pierdut printre coroanele veşnic verzi ale smochinilor.

De acasă, cu harta în faţă, ne făcusem socoteala ca din Eglouvi să o tăiem drept spre sud, spre releul de pe Mnimati, care de aici se vedea relativ aproape, dar dincolo de o depresiune şi două-trei picioare de munte acoperite de ,,maqis”.

Un grec bătrân ne lămureşte că deocamdată trebuie să mergem spre nord, spre biserica Agios Donatos şi de acolo de pe culmea principală a muntelui drumul va coti definitiv spre sud.

Şi când te gândeşti că aceasta e strada principală a satului…

Continuăm să urcăm tare spre creasta principală a muntelui.

Mai în spate se văd două din cele patru oglinzi ale unui radar al NATO, dar dezafectat şi pustiu, pe Varful Amokambos.

Totuşi în marginea unei serpentine găsim începutul unei poteci marcate cu pată roşie, spre Vârful Profitis Ilias.

Mai de sus vedem depresiunea în care se află satul Eglouvi şi Vârful Mnimati, cel din mijloc, mai ascuţit, cu releu, ţinta călătoriei noastre de astăzi.

Doar că până la el drumul nostru ocoleşte mult prin dreapta.

Dintr-o şa mai largă vedem spre nord-est vârful cu staţia de radare şi cel cu bisericuţa albă.

Bisericuţa de piatră Agios Donatos se află pe un platou somital scălgat într-o lumină orbitoare.

Surprinzătoare sunt cele cateva fântâni din părculeţul de peste drum, cu ghizduri foarte joase, dar cu apă la mai puţin de 1m de suprafaţă.

Dacă am văzut că drumul nostru va ocoli mult văioagele şi crestele de munte dinspre dreapta, am zis să străbatem pe lung vasta depresiune carstică dinspre sud.

E o zonă cu numeroase haturi pe care s-au cultivat grâul şi porumbul, dar şi postaţe lungi cu viţă de vie. Totuşi localnicii o numesc Livadia.

Ajunşi la piciorul de munte din dreapta imaginii ne-am pus parazăpezile din dotare şi am urcat printre ierburi înalte şi ţepoase, dar şi printre lapiezuri adânci.

Şi totuşi, printre pietrele de calcar şi vegetaţia uscată de mult, am găsit şi delicate brânduşe galbene. Bineînţeles văzute de noi pentru prima dată.

Ajunşi aproape de drum vedem releul destul de aproape şi socotim că vom ajunge pe vârf oricum va fi vremea. Pentru că dinspre Italia venea spre noi o platforma joasa de nori negri.

Revenim la drumul asfaltat şi ne curăţăm pe picioare de seminţele de turiţă. Facem socoteala dacă scurtătura s-a meritat…

Radarul nostru e încă departe, aşa că până una-alta urcăm pe Vârful Kalakerino de 1125m alt. din dreapta drumului.

De pe acest vârf intermediar suntem răsplătiţi cu o frumoasă perspectiva spre versantul sudic al muntelui.

Pe pantele de sub noi identificăm satele Agios Ilias şi Sivros, iar pe mare încercăm să dăm nume câtorva insule: Ithaca, Arkoudi şi Atokos.

Privind spre nord vedem ca suntem la o înălţime mai mare decât Vârful Profitis Ilias pe sub care am urcat pe la Eglouvi.

Trecem de intersecţia cu drumul ce coboară spre sud. Aici întâlnim o pereche de ciclişti germani trecuţi bine de prima tinereţe.

Ne întreabă de direcţia spre satul Karia, aşa că scoatem harta şi le sugerăm drumul pe care l-ar putea urma spre partea de nord a insulei.

De la intersecţie drumul spre releu mai merge cam 1km deacoasta muntelui.

În schimb releul pare la doi paşi…

Releul de pe Varful Mnimati 1157m alt. e automat şi nimeni nu se află în clădirile înconjurate de un gard metalic.

Ajunşi pe varf noi ne tragem pe o mică platformă mai spre est, unde e o staţie meteo la fel de automată.

Locul e deschis şi vântul care aleargă peste mări îşi cam face de cap, aşa că ne adăpostim în spatele staţiei meteo şi ne aşezăm la masă.

E ora 13.30 şi avem deja 7 ore şi jumătate de cănd am plecat de la malul mării. Altitudinea de 1157m poate părea modestă, dar, prin comparaţie, poate fi aceeaşi diferenţă de nivel ca atunci când ai urca de la Timişul de Sus până în Vârful Piatra Mare, la 1883m.

Mai mult, dacă socotim şi distanţa parcursă până aici pe vârf, cred că am mers cam 18km.

Jurnalul nu are un text prea consistent pentru că pe parcursul turei nu s-a întâmplat nimic deosebit.

În schimb numeroasele fotografii vin să ilustreze o tură ,,de descoperire” în teren total necunoscut pentru noi, dar şi cu peisaje şi privelişti deosebite, de aici de pe vârf putându-se vedea cam trei sferturi din conturul insulei Lefkada, cât şi numeroasele insule şi insuliţe dinspre est şi mai ales dinspre sud.

Înspre nord-est insula se apropie mult de continent, grecii chiar realizând un dig de legătură. Mai mult, pe lângă acest dig de legătură rutieră e şi un canal de trecere a ambarcaţiunilor dintr-o parte în alta a mării.

Acest lucru se poate face doar după ce podul plutitor se roteşte puţin, apoi se ridică precum cel din Londra, de pe Tamisa.

Vedere de pe Varful Mnimati spre partea de nord a insulei.

Continuăm turul de orizont cu teleobiectivul.

Spre est se vede in masiv de peste 2000m de pe continent.

Spre sud-est alţi munţi de pe continent şi o îşiruire de insuliţe, ca o peninsulă.

La 14,00 plecăm de pe vârf, dar nu înainte de a îmbrăca gecile de vânt, dinspre nord-vest vântul şi norii joşi continuînd să curgă laminar, fără rafale.

Pe drum vedem un păianjen mare cât o tarantulă.

Trecem din nou prin intersecţia în care ne-am întâlnit cu nemţii şi de aici hotărâm să coborâm muntele pe partea sudica a sa, trecând mai întâi prin satul Agios Ilias (Sfântul Ilie).

Acum mergem pe un drum nou asfaltat şi cu frumoase perspective spre sud.

Vedem sub noi satul Agios Ilias, iar în depărtare capătul nordic al Insulei Kefalonia.

Muntele Elati are o şa adâncă în zona satului Agios Ilis, după care se continuă cu înălţimi până spre ţărmul de sud-est al insulei.

Drumul face multe serpentine, coteşte spre vest şi se strecoară pe la baza impresionantului masiv Stavrota 1182m alt.

Între vârfurile Mnimati şi Stavrota se adânceste Valea Sivros. Drumul şerpuieste pe malul stâng al acesteia, cu o pantă de coborâre de peste 10-12 la sută.

Şi aici zona e calcaroasă, cu aflorimente roşiatice de oxid de fier. Valea e seacă şi plină cu grohotişuri albe, îmbiind drumeţul la o parcurgere pe fir.

De pe un promontoriu stâncos un indicator ne trimite la un loc de belvedere de unde să admirăm Cheile Sivrosului.

Noi mai vedem că drumul nostru coboară puternic până în sat, după care la fel de tare urcă în şaua muntelui, pentru a trece pe faţa estică a acestuia.

Privim şi harta şi hotărâm să încercăm o surtătură pe la înălţime, fără a mai coborî la ,,Platanosul” din centru.

Până una-alta fac o fotografie cu satul Agios Ilias, o poză pe care osocotesc cea mai reuşită din tot sejurul de 8 zile din Insula Lefkada…

Scurtătura noastră ne poartă printre rânduri de vie pline de rod, dar atunci când ajungem în dumul de coborâre ne dăm seama că am scutit noi o ora de mers, dar avem din nou şireturile şi şosetele pline de seminţe de turiţă…

Drumul iese repede în şaua dintre varfurile Alevrata 1038m şi Alatro 821m.

De aici deja începe să se vada frumos ţărmul estic, cu staţiunile Nydri şi Perigiali.

Coborâm tare pe un drum cam rudimentar şi după mai bine de două ceasuri ajungem în obscurul sătuc Alatro.

Locurile sunt priporoase şi vedem că mai jos vom trece prin satul Haradiatika.

Satul văzut cu teleobiectivul.

Facem un ceas şi până în acest sat şi vedem că soarele a apus pe aici, seara se lasă repede şi noi suntem încă la mare înalţime.

Marina din golful Nydri şi insulele Madouri şi Scorpion.

O ultimă fotografie spre ţărmul estic…

Ne-a prins noaptea înainte de a ajunge în localitatea Nydri şi până acasă la Perigiali am mai facut aproape încă o oră.

Am ajuns pe la ora 21,00, deci tura durat cam 15 ore, şi cam 36km.

Pentru ziua următoare am ales un loc de vizitat mai apropiat: Cascada Dimossari.

De pe centura staţiunii Nydri facem dreapta la un indicator pentru cascadă şi după 1km, în satul Rachi, drumurile se despart: în stânga spre Vafkeri, pe unde am mers ieri, spre dreapta spre cascadă.

De data asta au mers cu noi şi Elena şi Adriana, în zilele în care nu au urcat pe munte ele alegând croazierele cu vaporaşele la insulele din preajmă, ori excursia cu autocarul pe continent.

După încă 1km de la intersecţie ajungem în canionul în care se află cascadele.

Adriana la prima cataractă.

Valea Dimossari are aici un canion adâncit în strate de calcar, iar cascadele sunt îmbrăcate cu veşmânt mai închis, de travertin.

Şi o fotografie cu jurnalistul, de data asta în faţa cascadei mari de la Dimossari.

Locul e cam aglomerat şi asta induce un sentiment de deranj.

E bine să mergi în locuri unde nu prea ajunge toata lumea!

Acesta ar putea fi un al doilea sfat, după cel că nu e cazul să tot repeţi traseele, chiar dacă unele îţi sunt mai apropiate de suflet. Nu sunt de acord cu cei care spun că are locul lui de suflet, unde revine mereu cu drag…

Sunt atât de multe locuri de văzut în lumea asta… Că e păcat să-ţi pierzi timpul cu repetare de ture.

Minunea locului e că apa există pe această vale numai aici, în zona cascadelor, ceva mai jos ea dispărând în patul albiei.

Probabil că primavara, la ape mai mari, lucrurile se schimbă în bine şi cascadele devin şi mai spectaculoase.

Cascada mare are în jur de 12-15m înălţime.

Un platan secular de pe valea Dimossari, mai jos de cascade.

După-amiaza zilei am dedicat-o mării…

În tura de a treia zi am plecat tot cu noaptea în cap, la aceeaşi oră 6,00.

Din Perigiali am prins drumul de munte spre satul Karia şi răsăritul ne-a prin pe drumul din faţa Muntelui Elati.

Diferenţa dintre două specii de stejar…

Pătrundem adânc în interiorul insulei şi vedem în spate un drum care pare să coboare spectaculos spre zona cascadelor Dimossari.

Frumuseţea turei de azi e că vedem din alt unghi satele de pe traseul din prima zi.

Aici avem satul Vafkeri, unde am luat micul dejun la taverna ,,Platanos”.

În dreapta, sus, se vede cupola rotundă a radarului de pe Varful Mnimati.

Ajungem sub Vârful Profitis Ilias.

Primul sat în care ajungem se numeste Platistoma.

Aici găsim taverna satului închisă, aşa că ne mulţumim cu strugurii mâncaţi pe traseu.

În faţa unei case studiem o presa pentru struguri, scule la care Marin e doctor…

Apoi din curtea casei iese o maşină şi un grec batrân ne invită să mergem cu ei la culesul viei.

Sunt trei generaţii de barbaţi porniţi la treabă: bunicul, fiul şi nepotul.

Poate ar mai trebui dat cu cârpa pe maşină…

Un alt localnic ne arată drumul spre Karia, până unde mai sunt încă 3km.

Se pare că satul Karia e unul turistic, cu fabrică veche de ulei de măslineşi muzeu al lucrurilor tradiţionale.

Noi doar pozăm satul Karia cu teleobiectivul.

Satul e pe culmea munţilor dinspre nordul insulei.

Din Platistoma prindem drumul care să ne readucă pe ţărmul de est.

Ceva mai jos trecem prin faţa Bisericii Roşii.

Se pune căldura şi noi ajungem în satul Alexandros.

La intrare suntem intâmpinaţi de un ,,localnic” foarte cooperant cu fotografii.

Satul Alexandros e total pustiu, noi neîntâlnind niciun om la trecerea prin el.

Casele de piatră din centrul satului.

Lângă cladirea unei şcoli părăsite găsim indicatorul pentru satul urmator.

Pe zidul porţii din faţa unei case citim anul construcţiei: 1881.

Casa veche de 137 de ani.

Din Kolivata urcăm într-o şa, de unde începe să se vada ţărmul estic.

În coborâre drumul trece prin faţa unor biserici rupestre.

Edificiul se cheamă ,,Hermitage of Aghios Pateres”.

Drumul o să ne coboare în mica staţiune Nikiana, care are şi o mică ,,marină” cu debarcader.

Spre sud Nikiana are un ţărm mai înalt, presărat cu pini negri, mediteraneeni.

Din Nikiana am luat o cursă locala pâna în Perigiani.

De pe terasa unei taverne privim asfinţitul spectaculos.

A patra drumeţie am făcut-o în zona mai de sud a insulei.

Şoferul de la autocarul de ieri ne dăduse programul curselor de pe ţărmul estic al insulei, astfel că după circa 10km acelaşi şofer ne lasă la intersecţia cu drumul spre satul Sivros.

În bunul obicei încercăm să luam micul dejun pe drum, cu fructe proaspete oferite la tot pasul.

În drumurile noastre un grec bătrân ne asigurase că fructele de cactus sunt comestibile…

Ne-am repezit să ne înfruptăm, dar grecul nu ne spusese şi că mai întâi fructul de cactus trebuie curăţat cu un prosop, ori cu un şerveţel, de spinii minusculi şi numeroşi care îi acoperă coaja apetisantă…

Aşa că după numai primul fruct ne-am trezit cu mulţime de spini minusculi în degete şi pe buze…

Odată desprinsă coaja, ori curăţaţi spinii mici, cactusul are un gus acrişor, ca de fructe de kiwi.

Spre sud se adânceşte o depresiune carstică cu livezi de măslini.

Dupa vreo 4km zarea se deschide spre vest, spre siluieta masivă a Muntelui Stavrota.

Drumul coteşte spre nord şi se îndreaptă spre satul Sivros.

Floricele delicate şi în prag de toamnă.

Un drum urcă tare spre dreapta, spre satul Vournikas, unde se pare că e şi o mânăstire.

Satul Sivros e măricel, aşezat pe pantele de mai jos ale vastului amfiteatru de pe versantul sudic al Muntelui Elati.

În dreapta, sus, se vede drumul pe care am coborât noi în prima zi de la releul de pe Mnimati spre satul Agios Ilias.

Dealtfel satele Agios Ilias şi Sivros sunt legate între ele de un drum de munte foarte şerpuit, lung de vreo 4km.

Intrăm în satul Sivros.

În colţul terasei unei taverne vedem un frumos ardei iute, cu fructe de toate culorile…

Clasicul alb-albastru de Grecia…

Pentru tura de astăzi avem ca obiectiv principal cercetarea Peşterii Karoucha, peşteră care se află în capătul de jos al satului Sivros şi care îşi deschide gura spre vest, într-un perete de calcar de pe canionul râului Sivros, cel pe lângă care am coborât în prima zi.

După noi se ia şi o pereche de greci, care auziseră şi ei de peşteră.

Noi suntem echipaţi cu lanterne şi gata să ne pierdem în labirintul subteran.

… Doar că totul se termină după mai puţin de 12-15m, ai unei galerii descendente.

E posibil ca în alte timpuri peştera să fi funcţionat ca o exurgenţă a apelor râului, galeria fiind părăsită ulterior, când râul şi-a găsit un curs ceva mai jos, iar galeria e astupată acum de o surpare.

Continuam drumul spre sudul insulei, unde începe să se vadă staţiunea Vasiliki.

Această zonă submontană e presărată cu numeroase izvoare, din care unele par a fi minerale.

Conduşi de un indicator, ajungem la câteva dintre ele şi la câteva cascade de pe un afluent al râului Sivros.

Mai jos izvoarele sunt şi pe marginea drumului, amenajate pentru drumeţii însetaţi.

O vedere amplă spre amfiteatrul muntos dinspre sudul insulei.

De la stânga avem vârfurile Stavrota, Mnimati (se vede releul de pe el) şi Alatro.

După 6-7km de coborâre din satul Sivros ajungem în staţiunea sudică Vasiliki.

Pe muntele din spate se vede un drum mai nou tăiat în coasta muntelui, după ce marele cutremur din anul 1953, de 7,6 grade pe scara Rihter, a distrus legăturile pe uscat spre ţarmul vestic.

Marina din golful Vasiliki e formată mai mult din vase mici, de pescuit.

Dealtfel toate tavernele de pe cheu au în meniu peşte şi fructe de mare.

Întorşi în Perigiali, eu mi-am luat colacul şi am ieşit la o bălăceală în Marea Ionică…

 

 

1 comentariu la Insula Lefkada: Muntele Elati 1157m

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.