QR Code Business Card
Articol postat de

Traversarea Dobrogei de la Dunăre la Mare

Geologia. La nivel geologic marea falie Peceneaga-Camena desparte horstul nord-dobrogean de cel al Dobrogei Centrale. Dacă primul aparţine orogenezei hercinice, horstul Dobrogei Centrale aparţine orogenezei caledonice, cu mult mai veche decât vârsta Munţilor Macin.

Din punct de vedere petrografic zona nordică e formată din strate de calcare cu largi intruziuni granitice, în timp ce zona centrală aparţine şisturilor verzi cu intruziuni de porfire colorate şi cuarţite albe.

Relieful. La suprafaţă cele două zone vecine sunt la fel de diferite. Relieful Dobrogei de Nord e format în mare parte din culmi paralele orientate pe direcţia nord-sud, în timp ce mai la sud de falia amintită întâlnim 2-3 culmi foarte lungi, orientate pe direcţia vest-est.

Falia Peceneaga-Camena se prezintă la suprafaţă ca Depresiunea Aiorman, suprafaţă orizontală de mari dimensiuni ce conţine şi localităţile Peceneaga, Traian, Dorobanţu şi Cârjelari.

Culmea Babadagului începe din dreptul localităţii Traian (la 10km de Braţul Măcin) şi ţine până la Capul Iancina, de pe faleza lacului Razelm.

Culmea Casimcei începe de la Braţul Măcin, printr-un promontoriu stâncos, dar se sfârşeşte înainte de localitatea Baia, la circa 15km distanţă de malul lacului Sinoe.

Toate aceste date le-am folosit atunci când am vrut să alegem un traseu cât mai montan în vederea traversării Dobrogei de la vest la est.

Un plan iniţial prevedea să începem călătoria din localitatea Turcoaia, de acolo de unde muntele Iacobdeal se coboară până în apa braţului Macin, dar aveam să constatăm că dincolo de culmea principala a munţilor Macin aveam de traversat numeroasele culmi dispuse perpendicular pe diracţia noastră de mers.

Culmea Babadagului corespundea planului nostru, dar nu începea de la Dunăre… Culmea Casimcei începea la Dunăre, dar nu ţinea până la Mare…

Am hotărât să urmăm pentru început Culmea Casimcei, iar în dreptul Topologului să facem racordul cu Culmea Babadagului, prin legătura dintre ele, o culme împadurită, relativ înaltă, desfăşurată între vârfurile Parchetului (402m alt.) şi Ţuguiata (407m alt.)

Din Vârful Ţuguiata traseul urma să străbată vaste păduri de tei în zonele Ciucurova, Slava şi Babadag.

Greu de crezut, dar judeţul Tulcea deţine unele din cele mai întinse păduri compacte din ţară.

Trecem Dunărea cu bacul de la Brăila împreună cu Adriana Cepoiu, Florin Bălineanu şi Andrei Raftopol.

Un maxi-taxi ne duce până în localitatea Cerna, însă locul de pornire în călătoria noastră trans-dobrogeană e din localitatea Peceneaga, de pe malul Braţului Măcin. E o zonă mai izolată, spre care trece o singură cursă, mai târziu, pe la ora 10,30.

Două ore de aşteptare ne-ar fi dat peste cap planul pentru prima zi şi ar fi apărut riscul ca seara să nu ajungem în preajma unei localităţi, pentru campare.

Găsim repede un binevoitor cu o Dacie ,,de colecţie”, dar, ca la orice Dacie mai sensibilă, porbagajul era deja plin cu lădiţe cu scule.

Cu rucsacii în cap, dar cu peste 120km la oră în bord, ajungem într-o clipită la Peceneaga.

Facem o aprovizionare cu apă cu toată responsabilitatea (4-5l de persoană) şi sperăm ca rezerva să ne ajungă până la tabăra de seară, când vom încerca să coborâm în vreo localitate apropiată.

La capătul satului drumul nostru e inundat de apele mari de primăvară, aşa că nu vom putea urca frontal promontoriul stâncos ce debuşează până în Dunăre.

 /Traversare1/img_4088-j1.jpg

Ajungem pe începutul culmii la care visăm de mai bine de un an de zile. La bază, în apele fluviului, vedem o mică fermă de reproducere a sturionilor.

Pe partea cealaltă a apei, deci în Balta Mare a Brăilei, se află o mică localitate de pescari, satul Titcov.

/Traversare1/img_4091-j1.jpg

În această primă porţiune Culmea Casimcei se numeşte Dealul lui Gim.

/Traversare1/img_4095-j1.jpg

De pe vârf avem o vedere de ansamblu a zonei.

Mai aproape Dealul lui Gim, apoi dincolo de Braţul Măcin: satul Titcov, Balta Mare a Brăilei, iar la şirul de plopi din zare se distinge Dunărea, adică braţul principal.

/Traversare1/img_4104-j1.jpg

Spre vest (amonte) se văd meandrele braţului de fluviu şi mai în spate satul Ostrov. În apropierea acestei localităţi se află ruinele cetăţii Beroe, dar numele satului a devenit cunoscut anul trecut, când un elicopter s-a prăbusit pe câmpul din apropiere.

/Traversare1/img_4105-j1.jpg

Satul Peceneaga. În dreapta se văd ,,resturile” muntelui Iacobdeal, iar mai în spate inconfundabila Culme a Pricopanului. Ce departe suntem de ,,lumea cunoscută”!

În ţară mai sunt încă două localităţi care au ca toponime nume venite de la pecenegi: Pecinişca, lângă Băile Herculane şi Pecineaga, în apropiere de staţiunea Neptun de pe litoral.

Pecenegii au fost un popor migrator de limbă turcică. Ei au ajuns în ţinuturile Dobrogei în jurul anului 944 şi, fiind un popor de luptători, tulbură în repetate rânduri apele imperiului bizantin, ajungând până la porţile Constantinopolului în vara anului 1064.

Abia în 1122 împăratul bizantin Ioan al 2-lea Comnenul rezolvă sâcâitoarea ,,problemă pecenegă”, învingându-i într-o bătălie în Iliria (Serbia de azi) şi masacrându-i pe pecenegi până la unu. (La unu şi un sfert începea o finală Djokovici-Nadal pe gesepe.)

/Traversare1/img_4107-j1.jpg

De pe Dealul lui Gim coborâm lung spre est, traversăm drumul judeţean Cerna-Peceneaga- Dăeni-Hârşova şi ne apropiem de pantele dealului Ghiunghiurmez. /Traversare1/img_4123-j1.jpg

Înainte să ,,atacăm” culmea stâncoasă trebuie să trecem ami întâi o ,,derea” seacă, adâncită în stratele de leoss.

/Traversare1/img_4125-j1.jpg

Urcăm în tăcere pantele dealului, singura ascensiune mai consistenta din această primă etapă a traseului.

Fiecare cu gândurile lui.

Mă gândesc că aş fi putut începe jurnalul călătoriei noastre cu ultra-uzualul motto ,,Şi cel mai lung drum începe cu un pas”, însă lucrul de care mă tem cel mai mult când scriu un astfel de jurnal este platitudinea în exprimare, limba de lemn cu expresii ,,ceva de genul ăsta” etc.

Deci:

Motto: ,,Omul obişnuit se minunează de lucrurile neobişnuite. Înţeleptul se minunează de lucrurile obişnuite.” Confucius.

Printre rânduri se conturează ideea de armonie, lucru rezultat din ordinea lucrurilor simple, obişnuite. Confucianismul, care din filosofie a devenit şi religie, vede omul aşezat la locul lui, într-o ordine prestabilită, încadrat (fără ieşire) de unele restricţii şi îndatoriri.

Creştinismul impune şi el: ,,Daţi-i Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu, ce e al lui Dumnezeu.”

În timp s-a văzut că tocmai negarea acestei armonii, lucru venit din dorinţa omului de libertate, avea să conducă la progres. Armonia înseamnă stagnare. (Deşi în vechime chinezii au inventat busola şi ceasul mecanic, după câteva secole de ,,armonie confucianistă”, când un împărat chinez a primit în dar ceasuri de perete de la englezi nici măcar n-a mai ştiut să le mai întoarcă, darămite să le repare…)

Totuşi libertatea nu înseamnă neapărat ieşirea din armonie sub o formă anarhică.

Cineva mi-a reproşat, chiar aici pe sait, atitudinea necombatantă într-o discuţie cu mai multe opinii, atitudine presupusă a veni dintr-o obedienţă faţă de vechiul sistem comunist, sistem din care ne tragem unii dintre noi.

Prin două exemple voi încerca să explic oroarea viscerală pe care am avut-o întotdeauna faţă de un anumit fel de dizidenţă, acea anarhie măruntă de om tâmpit.

Deci dizidenţa, ca ieşire din armonie…

Am în minte spaima, ura şi sila pe care le-am trăit în preajma unei astfel de ,,ieşiri din armonie”.

După mai bine de un an de zile de învăţat pe brânci, eram la coadă la înscrierea la facultate. Singur,cu dosarul sub braţ, luasem pentru a doua zi coada de la capăt.

La un moment dat vine un tip şi începe să strângă dosare, spunând că a vorbit în prealabil la secretariat. Deşi primul impuls a fost să-l refuz, în cele din urmă am pus şi eu dosarul peste grămada strânsă de tip. Cum coada înainta, totuşi, mă văd în faţa unei secretare picat aşa, cu mâna în c… Se face tămbălău, suntem destul de mulţi în situaţia disperată, dar secretarele îşi declină orice vină.

Simt că mi se face rău şi când mă sprijin de pervazul unei ferestre, să iau aer… dau cu ochii de teancul de dosare abandonate. Canalia ne-o făcuse. Pe mine gestul lui mă trimetea la flota fluvială, ca simplu marinar…

Actul II ne surprinde pe câmpul de instrucţie de dincolo de farul din Mangalia. La sosirea gustării de la ora 10 se produce o animozitate la o altă companie. Nu le ajungeau pâinile şi pateurile. Veselarul care ,,delapidase” din hrana trupei era, cine credeţi?… canalia. L-am recunoscut imediat, cu toate că el era la o companie de puşcaşi marini, şi nu navigatori ca noi.

Primul gând a fost să-l împuşc la o tragere de noapte, pe plaja de la 2Mai.

Apoi a trebuit să mai aştept o vreme ca să-i pot aminti ticălosia, aşa, între patru ochi, lucru greu de realizat într-un mare centru de instrucţie.

Actul III se petrece într-o seară de toamnă târzie. Eram pe marginea terenului de fotbal şi căscam gura la un meci care nu se mai termina, deşi era aproape întuneric.

Ceva mai încolo, cocoţat pe cutia unui hidrant, statea omul meu. Mă duc întins la el şi o iau aşa, mai în glumă: ,,Cum îţi permiţi, soldat, să te urci cu picioarele pe instalaţia patriei?…” şi-l apuc de guler şi-l trag, în joacă, după mine.

Apoi mai la dos: ,,Mă nenorocitule, unde e dosarul meu de înscriere la facultate, mă?…” A înlemnit, apoi gulerul ăla de marinar de care îl ţineam i-a venit peste faţă, ăşa că nici nu am văzut bine cum l-am pocnit. A dat să se ridice de jos şi cănd l-am lovit din nou cu bocancul… a tuşit, a vomitat, ori a plâns, oricum şi mie mi s-a făcut greaţă şi era gata să vomit.

Actul IV. Ţin minte că era vremea cireşilor înfloriţi. La raportul de dimineaţă se aud strigăte, aplauze şi fluierături la compania din celălalt capăt al platoului. Un subofiţer şi un soldat de trupă veniseră înarmaţi să conducă la arestul garnizoanei primul militar TR. Cine pleca dintre colegi, cu entuziasm, ca la o eliberare dintr-un lagăr? Tâmpiţelul în discuţie.

Lucru frumos, doar că am avut neşansa sa-l văd şi la întoarcerea din arest, peste vreo 10 zile. Număram zilele până la liberarea noastră şi beam vin din sticle de Pepsi, la magazinul din incinta unităţii, când pe poartă intră, însoţit de un soldat cu armă, prietenul meu… Tras la faţă, de nerecunoscut, cu uniforma albă de praf şi făcută franjuri prin coate şi genunchi, cu bocancii fară şireturi. Din nou am avut o senzaţie de greaţă şi pierdere de echilibru.

O vreme am încercat să pun asta pe seama lipsei de antrenament la băutul vinului ieftin, de alimentară.

Revolta absurdă nu e decât omagiul pe care încearcă să şi-l aducă omul care se ştie dinainte învins.

O altă întâmplare ,,m-a scos din armonie” cu mai puţină violenţă, dar cu mai multă perfidie.

După cinci ani de învăţat pe brânci la Facultatea de nave, m-am trezit în stagiatura din şantierul naval cu mintea măcinând în gol, ca o moară căruia i se terminaseră grăunţele. Acum aveam tot timpul să reiau lecturile la care doar jinduiam în facultate: Gide, Gramsci, Marcuse. O carte te trimite la altă carte şi iată-mă ajuns la Hegel, Serebreacova şi chiar dialectica lui Engels. Înţelegând toate astea mă intrigau şi mai mult socialiştii italieni şi francezi, care, ca şi Panait Istrati, nu auziseră încă de Alexandru Soljeniţân.

Şi toate astea fără a fi membru de partid, tocmai aici, în ,,Portul Roşu”.

Secretaru de partid pe secţia de corp din şantierul naval era, ca-într-un roman de Marin Preda, ei bine… tractoristul secţiei. Un tip scund, bolovănos, în prag de pensionare, dar sigur pe el devreme ce ajunsese aşa de sus cu cele mai puţin de patru clase ale sale.

Într-o pauză de masă ne strânge pe toţi inginerii tineri din secţie în sala de şedinţe şi începe să ne ia la rost pe motiv ca nu facem invenţii si inovaţii, aşa cum se aşteaptă Partidul. Şi asta cu argumentele pe care tipul ăsta gregar le avea la îndemână: ,,Nu trebuie să ai capul mare ca să poţi face invenţii…”

Acum mă învinuiesc ca nu am putut înţelege pe moment ,,metafora” omului. Atunci l-am luat în serios şi am încercat să fiu logic. I-am răspuns că noi suntem ingineri de producţie. Dacă suntem duşi la planşetă poate facem şi un proiect. Am fi recunoscători dacă cineva, cu capul mai mare decât al nostru, ar veni şi cu o temă.

Cu ce drept ne umilea analfabetul?! Mulţi dintre noi nici nu eram membri de partid, deci nu avea niciun ascendent asupra noastră. Şi mai mult de atât, ne luase şi din pauza de masă…

A doua zi mă opeşte pe cala de montaj secretarul de partid de la hala noastră, cum că ,,…ar trebui să fac şi eu pasul… Că Partidul are nevoie de cadre tinere, bine pregătite ideologic…”

Am înţepenit de spaimă şi o vreme mi-am văzut de treabă cu şi mai mare tragere de inimă, în hală, printre muncitori. Mut, într-o ,,armonie perfectă”. Şi-am scăpat.

Pentru tăcere nu există nici pedeapsă, nici răspuns.

De o vreme bună continuăm sa urcăm pantele dealului…

(Cum îmi spunea tata o poveste, când era obosit şi aproape că aţipea: ,,Un cioban cu vreo 300 de oi observa că pe celălalt mal al apei iarba era mai grasă. Mâna oile spre puntea îngustă şi le îndemna să treacă una câte una…” Apoi pauză. ,,Şi?”-mă nelinişteam eu când îl auzeam ca începe să sforăie. ,,Ai răbdare să treaca toate oile…” abia mai îngăima povestitorul.)

/Traversare1/img_4132-j1.jpg

Spre est vedem cum se deşiră culmea pe care o vom urma noi tot spre est.

Dincolo de ea se distinge Deprtesiunea Aiorman şi primele înălţimi golaşe ale culmii Babadagului.

/Traversare1/img_4135-j1.jpg

Ajungem în dreptul localităţii Dorobanţu din depresiunea Aiorman.

Dincolo de sat se vede cariera de calcar aflată la marginea satului Cârjelari.

Pe fundal se vede şi porţiunea de legătură dintre culmile Casimcei şi Babadag. În zona din stânga, cu puţin gol alpin, vom pune noi corturile abia în cea de-a doua seară.

/Traversare1/img_4154-j1.jpg

Nu merge în spatele meu, s-ar putea să nu ştiu să conduc.

Nu merge în faţa mea, s-ar pute să nu te urmez.

Mergi lângă mine, fii prietenul meu.

Pe platoul larg din zona somitală a Dealului Ghiunghiurmez.

/Traversare1/img_4158-j1.jpg

Andrei urcă pe tumulul (din păcate săpat) din punctul cel mai înalt al dealului. Acesta e vizibil dinspre est tocmai de la Topolog, iar dinspre vest din balconul vreunui bloc din Brăila.

/Traversare1/img_4161-j1.jpg

Înserarea întinde umbre lungi pe pantele estice ale dealului.

Se spune că un copac se mişcă chiar şi atunci când vântul nici măcar nu adie. Prin umbra sa mişcătoare de peste zi.

Oboseala ne făcea să ne târşim picioarele prin colbul drumului de pe culme. Gândul că la marginea satului ne vom afla binemeritata odihnă, transforma fantomatica aşezare într-o casă primitoare, care ne aşteaptă…

Bineînţeles că nu ne aştepta nimeni, iar dacă ne-r fi văzut cineva intrând în sat dinspre vest, s-ar fi crucit ca la extratereştrii. La o mie de ani după extinţia pecenegilor eram primii care nu intram în sat dinspre nord, pe drum, ca oamenii.

Ca oricare al sat din Dobrogea, în trecut şi acesta avea un nume turcesc: Canat Calfa. Înţelegând el că e vorba de o clafă, românul l-a numit mai pe înţelesul său: Meşteru.

Satul Meşteru.

/Traversare1/img_4163-j1.jpg

Am pus tabăra la marginea dinspre apus a satului, pe locul drept al unui fund de ,,carieră” de lut galben.

Apa din sticle e pe sfârşite, ca la un zbor cosmic, când nava ajunge la destinaţie cu ultimile picături de combustibil, în urma unui calcul bine efectuat.

/Traversare1/img_4167-j1.jpg

După montarea corturilor am coborât în sat pentru aprovizionare.

Chiar de la prima gospodărie ne-am umplut bidoanele cu apă rece. Cât curgea ţuţuroiul am stat la palavre cu băiatul gazdei. Cu toate că în sat e scoala generala de 8 clase, puştiul merge dintr-a cincea la Dorobanţu. Zâmbeşte cu înţeles, în sensul că la nivel local el e un fel de beizadea, unul care urmează cursurile la un fel de ,,Jan Mone”.

Coborâm spre centru şi strada pustie ne sporeşte neliniştea că la o astfel de oră târzie să rămânem fără bere la masa de seară.

Uff! Găsim ,,mall”-ul deschis.

Mulţumiţi şi cu sacii în căruţă avem un ochi şi pentru bisericuţa din Meşteru. /Traversare1/img_4171-j1.jpg

S-a lăsat seara repede şi am strâns lucrurile de pe lâgă cort la lumina lanternei.

Atrasă de mirosul friptanelor noastre se înfiinţează în zonă o vulpe şi începe să ,,latre” ca un scâncet. Punem pe ia raza de lumina de la lanterna cu 16 leduri şi-i vedem doar coada care pare că pluteşte peste ierburi.

Apoi se aud lătrăturile unor câini din marginea satului şi într-un târziu, ca prin vis, începe reprezentaţia (în dialog) a două privighetori.

Dimineaţa am deschis cortul exact când soarele răsărea de după Culmea Babadagului.

Totdeauna am văzut zorile ca pe o dreptate care se face pământului după nemeritatul întuneric al nopţii.

Plecăm devreme şi la casa de unde aseară am luat apă nu se simte nicio mişcare.

/Traversare1/img_4180-j1.jpg

Coborâm pe acelaşi drum pustiu ca şi cel de aseară.

/Traversare1/img_4172-j2.jpg

Completăm rezerva regulamentară de 5 litri de apă de la cişmeaua unui alt localnic.

Ne povesteşte că, de fapt, aceasta nu e casa lui, ci o casă pe care i-a cumpărat-o fata lui, soţia unui fermier mai răsărit din sat. Şi, de fapt, nici fata nu era a lui, ci era înfiată de mică şi crescută cu multă dragoste… Dragoste doar care i-a rămas acum, când soţia…

E uimitor cât de bine relaţionăm cu oamenii întâlniţi în peregrinările noastre!… În ciuda aparenţelor, cum că oamenii de la munte, ori de la ţară, sunt retraşi în ei, după primul minut, cel cu care stăm de vorbă ne spune tot ce are pe suflet. …De parcă sufletul l-ar îmbrăca pe om pe dinafară, ca o dantelă fină, cu franjuri moi.

E la fel ca în povestea baronului Munchausen, când viteazul nobil băga mâna în gura lupului, până la măruntaie, până la rărunchi, (niciodată n-am ştiut ce organ anatomic reprezintă aceşti rărunchi) şi întorcea animalul pe dos.

Omul simpu e la fel, cu sufletul pe afară, uşor de văzut, uşor de înţeles…

/Traversare1/img_4182-j1.jpg

Ca să poţi fi tu însuţi, stai doar într-un loc al tău şi sfinţeşte-l. În călatorie trimite-ţi doar ochiul tău, ca ceea ce vei vedea să poţi pune în balanţă cu ce e al tău.

Fără un loc al tău pe care sa-l păstrezi în suflet, rişti ca ochiul să străbată spaţii infinite fară ca să şi poată înţelege ceva.

,,Păşteam cu alţii gâştele-n arinişti

Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc

şi îmi prindea cu prietenie-n cioc

sfârcul urechii,

şi plopii tremurau, străvechii.

Si-mi aduc aminte:

într-un lan de cânepă

o sperietoare pestriţă de paseri

se sprijinea

în par ca vânturi s-o aline.

Ciorchine de turbări avea cercei,

o vrabie-şi făcuse cuib în pălăria ei.

Râdeau copii toţi de ea,

dar mie mi-era milă

şi-o iubeam.” (Lucian Blaga)

Şi cumpăna fântânii…

/Traversare1/img_4187-j1.jpg

Scrierea unui astfel de jurnal nu este decât o forma mai ordonată şi mai solemnă a amintirilor dintr-o tură.

…E lesne de înţeles că o dezordine nu poate fi niciodată solemnă.

/Traversare1/img_4190-j1.jpg

Numai întâmplarile nasc trăiri şi sentimente.

Cel care se miră de un lucru dovedeşte ca nu-şi mai aduce aminte nimic în legătură cu acel lucru.

Mirarea pregăteşte totdeauna revelaţia.

/Traversare1/img_4205-j1.jpg

Nu contează cât de încet mergi, atâta vreme cât nu te opreşti.

Noi am pornit să traversăm Dobrogea pe jos pentru a încerca să înţelegem ce simţea pedestrimea turcă (de exemplu) atunci când pornea de la Istanbul cu gând să ajungă la Suceava.

Doar că, aşa cum am mai spus, în Dobrogea drumurile au fost orientate totdeuna de la sud la nord şi în niciun caz de la vest la est cum încercăm să mergem noi.

Păducelul înflorit parfumează locul cu miresme amare.

/Traversare1/img_4211-j1.jpg

Mai frumoasă e ideea de moară de vânt, decât curentul scump produs de ea.

Mai frumos gândul poetului de a zbura pe Lună, decât zborul plin de defecte şi emoţii tehnice al lui Amstrong…

/Traversare1/img_4213-j1.jpg

,,Mergi lângă mine, fii prietenul meu!”

Citeşte cu mine, simte ce-am simţit eu!

/Traversare1/img_4216-j1.jpg

Ajungem în zona releului de la Topolog.

La o stână suntem întâmpinaţi cu mirarea celui care nu-şi mai aminteşte să fi văzut astfel de oameni împovăraţi.

Capra cafenie din stânga a venit direct la mine şi a dat să-mi manânce colţul de la cămaşa portocalie. Cred ca i-a placut (la propriu) culoarea cămăşii mele ,,Milet” şi gestul ei explicit de apreciere m-a flatat peste măsură.

/Traversare2/img_4221-j1.jpg

Facem pauză şi ne întindem la vorbă cu stăpânul turmei.

Ne povesteşte că un francez a ridicat la Topologu o făbricuţă de brânzeturi produse exclusiv din lapte de capră, delicatese foarte apreciate în ţara lui.

Apoi ne explică cum caprele sunt singurele care pasc şi plante mai amare, cum ar fi păducelul, codiţa şoricelului şi chiar pelin, iar proprietăţile lor de plante medicinale s-ar transmite şi în brânza produsă de francez.

/Traversare2/img_4240-j1.jpg

Apoi mergem în pădurea de salcâmi ca să ne arate o capră care tocmai a fătat doi ieduţi albi.

Hopa, staţi aşa! Deocamdată doi, căci se părea că era şi mezinul pe drum…

Povestea lui Creangă luată mereu de la capăt cel puţin în orice colţ al Dobrogei.

/Traversare2/img_4224-j1.jpg

Prietenul adevărat e o cutie de rezonanţă părtinitoare, miloasă chiar, care poate deforma realitatea cu cele mai bune intenţii.

În ochii prietenului îţi cureţi sufletul şi dai contur viselor şi planurilor tale de viitor.

Dar dacă vrei respect încearcă să-l impui în faţa duşmanului. De la prieteni vin laudele, de la duşmani aprecierile adevărate.

/Traversare2/img_4245-j1.jpg

În dreptul localităţii Topologu prindem un drum de pământ care coteşte spre nord.

Spre surprinderea şi spre bucuria noastră, ne iese în cale o cişmea rostuită pentru adăparea animalelor.

În ceea ce ne priveşte, în cazul în care am fi rămas fără apă, eram hotărâţi să procedăm cum procedau şi strămoşii nostri când ajungeau la ananghie: răbdau de sete.

/Traversare2/img_4248-j1.jpg

Se poate considera omul ca rezultat al evoluţiei, capăt al unei contribuţii generale a tuturor speciilor şi regnurilor din natură.

Ce vedem noi acum nu e decât această evoluţie oprită în diferite trepte ale sale.

Astfel putem considera iarba contemporană ca pe o umanitate ratată vegetal şi verde.

Putem considera insectele, peştii şi celelalte animale ca pe nişte oameni rataţi, ca pe nişte tendinţe spre om, neîmplinite până în acest moment al contemporanităţii noastre…

Alteori stau aşa şi privesc în gol şi… nu găsesc niciun subiect la care să mă gândesc… O fi de bine?…

De remarcat pupilele orizontale, ca la reptile, din ochii inexpresivi ai acestei surate.

/Traversare2/img_4250-j1.jpg

O imagine rarisimă pentru Dobrogea: peisaj cu o vacă păscând. Dobrogea e pentru capre.

Explicaţia constă în faptul că vaca mănâncă iarba rupând-o cu limba, pe când capra o retează cu dinţii din faţă. Vitele au nevoie de o iarbă mai mare, pe când caprele lasă în urma lor un dezastru.

Spre deosebire de această indiferenţă superioară, afişată ostentativ de către vacă, o turmă de capre e totdeauna interesată de călătorul care trece prin preajma ei.

Totdeuna m-am simţit ca un superstar, ca atunci când eşti pe scenă, urmărit de zecile de perechi de ochi.

Deci, acesta pare mai degrabă a tablou olandez, hai, zi un pictor flamand!…

Nu ştiu unde am pus fotografia aia, trebuie să iau la mână tot tencul de poze… Am surprins doi guşteri care, fiecare îl prinsese cu gura de coadă pe celălalt. Ca o monadă din aia chinezească.

După ce am făcut fotografia, văd că cele două reptile încep să se mănânce una pe cealaltă, mai întâi cozile, apoi picioarele din spate… şi până să mai încerc eu încă o poză… poftim!… se mâncasra de tot unul pe celălalt…

/Traversare2/img_4261-j1.jpg

Mişcarea are totdeauna ceva plebeic în ea.

O respiraţie zgomotoasă face corpul vizibil, parcă indecent, oricum lipsit de poezie.

Totuşi de cele mai multe ori poeţii au ajuns pe jos la peisajele descrise de ei în versuri.

Nu cred că cei doi îndrăgostiţi din ,,Sara pe deal” ajunseseră sub salcâmul înflorit cu vreun moped…

/Traversare2/img_4266-j1.jpg

După o zi şi jumătate de mers prin soare, intrăm în pădure şi răcoarea relativă se adaugă la liniştea peisajelor care ne vor bucura de acum înainte.

În plus, ca bonus, pădurea răsună de cântecul pasărilor.

Zice că în vremuri de restrişte cântecul îngheţa în gâtlejul oamenilor. …Şi doar pasările cerului continuau să cânte. Unele păsări ajungeau să adauge, ele însele, strofe întregi la cântecele oamenilor…

Igor Ivanovici povesteşte;

-Pe tovarăşul Lenin l-am cunoscut personal. La spital, după războiul civil, stătea în patul de lângă mine.

Odată m-a rugat să-i aduc un pahar cu apă. Dacă îi aduceam însemna că s-a dus dracu Revoluţia noastră şi sunt din nou slugă la burjui… Să nu-i aduc… nu se putea, era tovarăşul Lenin. Atunci i-am dat un răspuns evaziv: ia mai du-te-n p. mătii!

/Traversare2/img_4270-j1.jpg

Traseu turei de azi a fost ales în aşa fel încât să ţinem mai tot timpul cumpăna apelor.

În pădure acest element geografic coincide (în cazul nostru) cu hotarul dintre două ocoale silvice, hotar însemnat pe trunchiurile arborilor cu litera ,,H”, desenată cu vopsea roşie.

/Traversare2/img_4273-j1.jpg

La umbra pădurii întâlnim şi câmpuri întregi cu hasmaţuchi. Planta are un puternic miros de uzo, băutura grecească preparată pe baza aromeor de anason.

/Traversare2/img_4281-j1.jpg

Baia de lumină verde.

Lumina acţionează asupra corpului şi psihicului noastru pe două căi: prin vedere şi prin nişte celule specializate de la nivelul pielii.

Din tot spectrul luminos se pare că cel mai bine reacţionăm la lumina verde, lumina crudă filtrată prin frunzişul pădurii proaspăt înfrunzite. Deci fără ochelari de soare şi cu haine cât mai puţine. (Căpuşele ar fi foarte încântate să mergem în fundul gol prin pădure. Şi ţînţarii.)

Baia de lumină verde trebuie făcută la primele ore ale zilei, în activitatea noastră de pe lângă cort şi în primele ore ale traseului de parcurs prin pădure. Asta datorită faptului că lumina verde înhibă secreţia de melatonină (hormonul somnului) şi sporeşte starea de bine şi pofta de viaţă. Adică pofta de mişcare. Lumina verde îţi dă aaaripi!…

Verdele crud este antidepresiv, diluează stresul acumulat, este tonic din punct de vedere imunitar şi ameliorează tensiunea arterială.

Spune-mi, ai văzut vreodată o capră depresivă?

Şi ia să vedem, ce e verde pe dinafară şi verde şi pe dinăuntru? Un pădurar care a mâncat măcriş.

/Traversare2/img_4308-j1.jpg

Poţi zbura pe aripile altuia, dar niciodată cu aripile altuia.

Dar nici prea multă relaxare nu e recomandată la mersul prin pădure.

Spre sfârşitul celei de-a doua zi, o zi cu o mai mare varietate de peisaje decât precedenta, alcătuirea reliefului, atât cât se putea distinge, avea să joace feste intiuţiei şi simţului nostru de orientare.

În partea sa nordică, puntea de legătură dintre cele două culmi principale (de care am vorbit în prezentarea traseului), apare sub forma unei alternanţe de pădure cu poieni înalte, adevărate puncte de belvedere.

Doar că ,,H”-ul nostru dispare fără ca noi să băgăm de seamă şi ne trezim pe un picior secundar, care se termina abrupt, chiar dacă a menţinut direcţia generală de mers spre nord.

O rătăcire cu o jumătate de oră înainte de tabăra de seară e tot ce-ţi poţi dori mai mult într-o astfel de situaţie…

Trebuie să ai nervi de oţel pentru a mai putea fotografia o gingaşă floricică.

/Traversare2/img_4310-j1.jpg

În cea de-a doua seară am pus corturile într-un loc deosebit de frumos.

În partea din stânga poiana se termina cu un promontoriu stâncos, cu o excepţională perspectivă spre Dobrogea Centrală.

La lăsarea întunericului am privit miliardele de sclipiri roşii de la trei-patru parcuri eoliene afate mai spre sud. Aceste balize luminoase clipesc în acelaş timp la întreg parcul respectiv.

O singură sclipire era albă: Luceafărul de Seară. Şi nici măcar nu era sclipire…

Pitagora a fost primul care a înţeles că Luceafărul de Seară e unul şi acelaşi cu Luceafărul de Dimineaţă.

Se pare că tot el a afirmat primul că Luna nu are lumină proprie, ci doar una reflectată.

Îmi amintesc şi povestea descoperirii de către grec a teoremei ce-i poartă numele.

Fără un sistem de măsură, geometrul antic obişnuia să aşeze pietricele de aceleaşi dimensiuni pe catetele şi pe ipotenuza diferitelor triunghiuri dreptunghice. Şi la numărătoare, pietricelele aşezate în dreptul catetelor era identic cu… stiţi teorema.

Povestea e frumoasă atunci când aflăm că, fiind sigur de descoperirea sa, Pitagora a făcut un mare chef, de s-au zgâlţâit toate corolarele, axiomele, lemele şi teoremele din geometrie…

Seara, când nu pot să adorm, mai ales la cort, încerc să determin capul să fie de treabă şi să adoarmă.

Încep să calculez în minte înmulţiri de numere de trei cifre cu numere de doua cifre, de exemplu 347×98=. Şi vizualizez socotelile cum ştim să le facem, unele sub altele, ca pe caiet. Apoi trecem la numere de trei cifre (distincte); 729×436=. De pe la a doua socoteală memoria începe să lase de la ea şi, încet-încet, simt cum adorm…

Păi, da ce, e după el…

Şi afară nici privighetori, nici şacali, nici cântec de cocoşi…

/Traversare2/img_4315-j1.jpg

Dimineţa ieşim din cort şi remarcăm cu părere de rău: ,,Azi e duminică, am ratat talciocul…”

Strângem tabăra şi urcăm până la borna de pe vârful Ţuguiata (407m). De aici trebuie să stabilim direcţia de mers spre localitatea Atmagea.

În filosofia existenţialistă se spune că ,,a exista înseamnă a fi perceput”.

Pe munte ,,a exista înseamnă a fi priceput”.

Cu ajutorul busolei orientăm partea de sus a hărţii spre nord, iar direcţia culmii principale, care apare în hartă, o vom transpune cu ajutorul busolei şi în teren.

Aici chiar facem o rotire a direcţiei de mers spre dreapta, sub un unghi mai mic de 90 de grade faţa de direcţia din care am venit aseară.

Trebiue să fim atenţi să nu mai repetăm greşeala de ieri.

Se spune că sunt atât de multe greşeli noi de făcut, noi-nouţe, încât e păcat de dumnezeu să-ţi pierzi timpul repetând o greşeală veche.

/Traversare2/img_4320-j1.jpg

Greu de intuit că aceasta ar fi culmea principală a Babadagului.

Măcar marcajele silvice sunt bine reprezentate în teren şi după numărul de bornă găsită în pădure ne dăm seama cam unde suntem pe hartă.

Într-un context mai evident spuneam că, dându-i atributul cunoaşterii, mersul pe munte, poate fi şi un act de cultură.

Privită la nivelul individului, cultura poate fi văzută ca o încercare a omului de a-şi ieşi din destin.

Ca exempu îmi vine acum în minte drumul lui Badea Cârţan până la Roma şi al lui Brâncuşi până la Paris. Mie îmi vine uşor să mă gândeasc la mine, la vremea când eram inginer în hală, dar citeam filosofie, chiar şi acum, când sunt vânzător de articole sportive, dar îmi place să fac judecăţi de valoare despre cultură.

Ia o pauză, respiră adânc şi socoteşte-te pe tine: în ce mod încerci să-ţi ieşi din destin? Bineînţeles că printr-o formă sau alta de cultură.

/Traversare2/img_4333-j1-jj11.jpg

O plantă asemănătoare cu lăcrămioara, dar care are un nume foarte intresant: Pecetea lui Solomon.

Probabil că numele îi vine de la deschiderea fiecărei flori, cele 6 petale formând o corolă de forma Stelei lui David. Două nume de referinţă în Vechiul Testament.

/Traversare2/img_4335-j1.jpg

A înflorit mojdreanul (Fraxinus ornus), o specie mai sudică, înrudită cu frasinul comun de pe la noi. De pe la noi din Prahova.

/Traversare2/img_4341-j1.jpg

Florile delicate au şi un parfum suav.

Florile sunt clipele fericite ale plantelor.

/Traversare2/img_4342-j1.jpg

Înainte de amiază ajungem la marginea satului Atmagea.

Zice că Ştefan cel Mare era în trecere peste dealuri şi câmpii şi îi plăcea să stea de vorbă cu supuşii:

,,Oameni buni, cum merg treburile pe aici? Pământul e bun, dobitoacele rumegă bine (sunt sănătoase)? Nevestele tot aşa nesuferite, nu?”

,,De, măria ta, ca peste tot…”

,,Să nu vă plângeţi, căci ele ne ţin departe de diavol, că sunt mai afurisite decât el.”

/Traversare2/img_4352-j1.jpg

O localnică ne scoate apă rece din fântâna din curtea ei. Când terminăm de umplut toate bidoanele o nepoţică, însoţită de un căţeluş minuscul, ne invită mai spre prispă, că vrea mamaia a bătrână să ne vadă.

Nu ne putem înţelege pentru că bătrâna nu prea aude. Totuşi o întrebăm dacă ştie nemţeşte. O nepoată mai mare îi repetă întrebarea mai răstit.

Zâmbeşte, parcă mulţumită de întrebarea noastră neaşteptată, dar care dovedeşte că ştim noi ceva, nu suntem veniţi cu pluta:

,,Nu ştiu, nemţii s-au dus demult…”

Cineva spunea că bunica lui era atât de bătrână, că într-un final, au trebuit să o omoare.

Se spune că un turist e un hoinar cu bani, un hoinar e un turist fără bani.

Urmatoarea oprire o facem în centru, la ,,mall”-ul local. Descoperim încântaţi că aici, în pustietatea asta, Tuborg-ul are nişte sticle mai rezonabile, de 750ml.

Deci cel mai bun cei rămâne ceaiul de tuborg.

/Traversare2/img_4356-j1.jpg

Satul Atmagea s-a întemeiat în perioada 1840-1860, când în aceste părţi ale Dobrogei a avut loc o puternică migraţie de etnici germani.

Mare parte din aceştia au părăsit satele de aici în anul 1940, biserica lor rămânâd de atunci în paragină.

De câţiva ani aceasta a fost preluată de biserica ortodoxă, renovată şi folosită ca biserică de parohie.

/Traversare2/img_4360-j1.jpg

În Atmagea traversăm DN Măcin-Horia-Constanţa şi ne îndreptăm spre pădurile dinspre Ciucurova.

/Traversare2/img_4363-j1.jpg

Miezul zilei este torid şi pădurea zărită de noi la ieşirea din Atmagea nu e nici pe departe Pădurea Ciucurova.

Ne oprim la umbra unui stejar rotat şi întindem masa de prânz.

/Traversare2/img_4374-j1.jpg

Sub soarele unui mai torid peste poate, lanul de grâu e de un verde senzual ca un covor de Buhara ţesut în harem.

,,Cerul începe din creştetul spicelor

Şi atunci când sub secerătoare

Spicele se vor frânge cu duioşie, căzând,

Va părea doar că se-apleacă atente să pună

Vasul cu cer pe pământ.” (Ana Blandiana)

/Traversare2/img_4365-j1j1.jpg

Cu toate că ciocârlia a cântat necontenit în înaltul cerului, poezia lanurilor de grâu s-a frânt repede.

De la ieşirea din satul Atmagea, de mai bine de patru ore, mergem prin câmp, sub un soare torid, de amiază fără niciun nor. Ne apropiem de nişte păduri iluzorii, dar nu intrăm şi la umbra lor. De fiecare dată doar ţinem liziera care formează nişte ,,golfuri” cultivate cu grâu.

De două ori chiar am hotărât să o luăm de-a dreptul prin lanul verde. Căldura ne ucide, iar apa luată din fântână, şi aşa sălcie, acum e de nebăut.

Imaginea unei fântâni îl poate mângâia pe cel ce moare de sete mai mult decât l-ar fi mângâiat gândul că pe lume nu există fântâni.

Cu siguranţă că noi patru a fi cei mai îndreptăţiţi muritori să luăm parte la expediţia de colonizare a planetei Marte.

Dar, chiar aşa, ce vor mânca oamenii pe Marte?

Cercetătorii britanici, în urma unui lung şir de încrucişări, au obţinut un dovleac de 10 ori mai mic decât sămânţa din care a răsărit. Deci dovleceii ar fi o soluţie.

O vreme mergem prin lanul de grâu la distanţe de sute de metri unii de alţii. Totuşi atenţi ca nu cumva vreunul dintre noi să cadă secerat de insolaţie.

Doar în singurătate omul îşi poate da seama că el este om şi nu animal.

De fapt în singurătate omul are două posibilităţi de evoluţie: spre animal, ori spre Dumnezeu.

Robinson Crusoe a ales ca în singurătate să trăiască asemeni animalului. Construindu-şi o colibă, o grădină de zarzavat, Crusoe nu s-a deosebit prea mult de un castor, ori de o termită.

În schimb, pe părintele Cleopa singurătatea l-a apropiat de dumnezeu şi asta l-a făcut să rămână om.

/Traversare2/_mg_0997-fl.jpg

Sunt unii oameni pentru care cel mai important lucru e să conducă o maşină pe al cărui volan e desenat un cerc cu două sferturi albe şi două albastre.

Pentru alţii un lucru şi mai măreţ de atât e să conducă un vapor.

Orice om ar trebui să-şi dorească să înţeleagă rostul acestei lumi (sau a lumii în care trăieşte el), acea filosofie a istoriei care să reuşească în cele din urma să contureze, măcar vag, limitele lumii în care vom trăi începând de mâine…

Într-un mod frust, istoria poate fi interpretată ca o exemplificare în realitate a unei psihanalize.

Astfel Freud a încercat să explice lumea pornind de la impulsurile sexuale cantonate în subconştient.

Marx a creat iluzia unei lumi mai bune punând la bază psihanaliza foamei.

Steve Jobs a pus prima cărămidă la aceasta schimbare definitivă a omenirii bazându-se pe psihanaliza dorinţei de a cunoaşte.

Peste toţi Marin Preda a arătat că altul e începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor şi ,,dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

La capătul pustiului verde intrăm în pădurea Ciucurova şi cădem seceraţi la pământ.

Pentru a pune sare pe rană, Andrei ne aminteşte că nici diseară şi nici mâine toată ziua nu vom mai găsi niciun izvor şi nicio fântână.

La gândul că celor trei zile de caniculă le vor urma alte patru asemanătoare, Adriana şi cu mine abandonăm.

/Traversare2/img_4384-j1.jpg

În noua padure traseul a fost o nesfârşită şerpuire a culmii principale.

Cea de-a treia tabară a fost una de raţionalizare a resurselor, aşa că dimineaţa a părut frumoasă când în traseu a răsărit primul bujor înrourat.

/Traversare2/_mg_1047-fl.jpg

Apoi au străbătut adevărate grădini înflorite.

/Traversare2/_mg_0999-fl.jpg

Şi cu flori mai gingaşe.

/Traversare2/_mg_1004-fl.jpg

Spre prânz au ieşit la poieni, dar izvoare n-au mai întâlnit pâna la sfârşitul turei. Aici apa este adusă cu cisterna pentru adăparea animalelor.

/Traversare2/_mg_1018-fl.jpg

Au străbătut alte culmi cultivate (ce frumos se vede Deniztepe din acest unghi!) şi au trecut în nesfârşiţii codrii ai Babadagului.

/Traversare2/_mg_1026-fl.jpg

De pe o culme stâncoasă s-a zărit lacul Babadag şi dealurile Beştepe.

/Traversare2/_mg_1051-fl.jpg

Iar mai spre dreapta se vede oraşul Babadag şi în spate de tot cetatea Enisala.

La încheierea acestui jurnal, prezentând lucrurile într-un mod mai alert, mă asemăn cu Stendhal, care, în ,,Mânăstirea din Parma”, ca un cal care simte grajdul, grăbit sa încheie, înghesuie claie peste grămadă de două ori mai multe personaje şi evenimente ca în tot restul romanului.

/Traversare2/_mg_1052-fl.jpg

Încă o noapte în pădurea Babadag şi spre sfârşitul celei de-a şasea zi Andrei a strigat ,,apă” şi nu ,,pământ”, cum făcuse Columb ceva mai înainte.

Andrei Raftopol a fost liderul echipei, cel care a îmbrăţişat pe loc ideea mea de a traversa Dobrogea (lui) de la Dunăre la Mare şi cel care a şi făcut ca acest lucru să fie realizabil.

În nelipsita-i sacoşă are hărţile silvice după care s-a făcut orientarea dealungul a peste 110km, după estimarile noastre.

În fotografie se vede lacul Razelm şi şoseaua Jurilovca-Enisala, punctul de capăt al întregii ture.

/Traversare2/_mg_1083-fl.jpg

De cele mai multe ori istoria este scrisă de învingatori. Cum ar fi ca istoria să fie scrisă şi de cei învinşi? De pecenegi, spre exemplu. Păi cum dracu s-o mai scrie pecenegii când Ioan Comnenul i-a ucis pe toţi.

Iată că acest jurnal nu e scris de un învingator, ci de unul dintre cei învinşi.

De aceea am cuprins în jurnal atât de multe povestiri, opinii şi trăiri. Pentru a arăta că de multe ori învinsul are chiar o mai profundă umanitate decât învingătorul.

Dar pentru a limpezi lucrurile, trebuie spus că pe noi natura aspră a Dobrogei ne-a învins şi nicidecum prietenii care au dus tura până la capăt.

Am înţeles încă o dată că în Dobrogea nu prea ai ce căuta între 15 aprilie şi 15 septembrie.

Am văzut un milion şi patru sute de mii de imagini cu Cetatea Enisala, dar niciuna atât de frumoasă ca aceasta.

Pentru că ea este văzută de aici ca o dorinţă împlinită.

Sau nu.

/Traversare2/_mg_1079-fl.jpg

Notă. Spre final am folosit şi 10 fotografii puse la dispoziţie de către Florin Bălineanu.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

9 comentarii laTraversarea Dobrogei de la Dunăre la Mare

  • imi place fraza aia cu „totdeauna am vazut zorile ca pe o dreptate care se face….”

  • M-am pierdut in sirul drumului si-al geografiei, dar si-al povestilor cu oameni de azi sau de ieri, al frazelor cu talc. Ca de fiecare data lectura lunga m-a rasplatit cu o trecere instructiva a timpului si la final, cu o parere de rau ca s-a terminat.

    p.s. rarunchi = rinichi (cel putin in Gorj in acest sens se foloseste)

  • Acesta este comentariul unui prieten, deci asa cum zici tu, este o lauda, si nu o apreciere adevarata (btw. pot prietenii emite aprecieri adevarate?). Mi-a placut foarte mult jurnalul, ca amestec de jurnal de aventuri, intamplari din tinerete, meditatie filozofica cu caracter ironic, geologie, geografie, istorie, poezie. Per ansamblu e ceva tipic romanesc, un fel de ghiveci de povesti, impresii, filozofii, senzatii, ganduri rasfirate, fotografii, care codimentate cu mult suflet, duc in final la obtinerea unui produs placut la gust :). Si pentru aceasta hrana numai buna pentru spirit, eu personal iti multumesc!

    PS 1. Vreau sa ii felicit in mod special pe Andrei Raftopol si Florin Balineanu pentru determinarea si rezistenta de a duce la bun sfarsit tura. Mi-a placut foarte mult poza de final cu Andrei Raftopol cu sacosa cu harti in mana. Ilustreaza diferenta capitala intre exploratorul montan si cel dobrogean. Pentru a se descurca prin padurile fara sfarsit ale Babadagului este necesara o sacosa de harti forestiere, de obicei pe munte e nevoie doar de 2-3 harti turistice pentru o traversare ‘de povestit nepotilor’, asa ca a voastra.

    PS 2. Istoria nu e scrisa de invingatori, ci de istorici. De exemplu, povestea primei circumnavigatii a fost scrisa de Pigafetta, si nu de Magellan sau Elcano. De multe ori istoria este scrisa la comanda invingatorilor, indiferent ca ei sunt, de exemplu, comunisti sau capitalisti, dar asta nu se intampla intotdeauna. In cazul de fata e bine ca istoria a fost scrisa, astfel ca si noi, macar virtual, sa va putem insoti pentru cateva minute pasii prin savanele si padurile Dobrogei.

  • Gigi Cepoiu

    @ciprian: norocul nostru,al astora mai habauci, care mergem 10 ore pe zi, e ca vara nedreptatea tine mai putin. Vreo 8 ceasuri.

    @claudia: pe langa regretul ca nu am dus tura pana la capat, si eu am avut regretul ca trebuie sa inchei odata sirul povestirilor. poate voi reveni cand vom reface si noi, Adriana si cu mine, ultima parte a traseului. Mai bine iarna!

    @edo: prietenii pot emite aprecieri adevarate, dar in acet fel risca sa piarda prietenia.
    De fiecare data ma straduiesc sa scriu un jurnal care sa fie placut la citit. Detest ,,somitatile” care ,,isi ingroasa vocea” pe bloguri personale si scot pana la urma niste jurnale fade.
    Eu nu sunt specialist in niciun astfel de domeniu si nici nu ma adresez, aici, unor specialisti, ci unor prieteni cu care imi inchipui ca merg alaturea, pe carare.
    Per total jurnalul nu este un ghiveci de povesti, ci niste ganduri si speculatii, cu bun simt si un minim umor, legate de intamplarile si peisajele din tura. (Iertata sa-mi fie comparatia, si ,,Cel mai iubit dintre pamanteni” e tot un ghiveci de povesti si amintiri din tineretea scriitorului, ori a altora.)
    Si dintr-o tura care n-a avut niciun obiectiv pe traseu, crezi ca se putea folosi doar un stil narativ?
    Despre istorici ca Neculce, Ureche, sau Pigafetta prefer sa discutam la o bere, la Takis.
    P.S. Cel mai greu mi-a fost in momentul cand imi aminteam o faza din asta pusa pana la urma in jurnal si nu aveam pe ce sa o notez. Am scris jurnalul in doua saptamani.

  • Florin B

    Prima data cand m-a pus dracu sa citesc Herodot m-a intrigat colectia de povestiri adunate intr-un tom ce-mi parea o varza sau un ghiveci, asa cum ti-a gratulat si Edi povestirea. In fond, cunoscandu-va intrucatva pe amandoi, imi dau seama cat de mult diferiti unul de altul si cat de diferite va sunt vederile. Cu toate astea, daca-i citesti mai atent comentariul gasesti un ton general admirativ si laudativ. Dar mie acest jurnal mi-a dat pentru prima oara sentimentul ca ma aflu in fata unui cititor deloc lenes si, deopotriva, unui narator profesionist, cu-n camp larg de idei, cu o permanenta miscare si imbinare de ganduri. Haosul se simte mereu aproape, ca si efortul permanent si eroic de a-l depasi. Si peste toate astea pozele nareaza si ele firesc, sugestiv si adaugitor alaturi de naratiunea propriu-zisa. Felicitarile mele ar fi de prisos, mult mai important fiind sentimentul de recunostiinta pt. ca ai fost initiatorul acestei obositoare expeditii, ca tot timpul i-ai pus lui Andrei probleme de orientare intr-un mod profesionist, asa cum ti-l stiam deja din Baiului, ca-ntotdeauna langa tine, Adriana si Andrei nu mi-a fost mereu usor dar mi-a fost intotdeauna cu folos.

  • Gigi, am folosit termenul ghiveci ca fel de mancare in care intra o varietate de componente, in sensul multitudinii de stiluri folosite, si nu in sens peiorativ. Si romanul lui Joyce „Ulise” are un stil asemanator si este considerat o mare capodopera. Important este in final ca opera sa transmita cititorului gandurile si trairile autorului

  • Gigi Cepoiu

    @Florin: am incercat sa pun ordine in haosul de idei pentru ca haosul nu poate fi solemn. Si stii ca eu sunt al dracu de solemn.

    @Eduard: in astfel de probleme de semantica ar trebui sa cerm parerea unor care se si pricep la bucatarie: Horia, George Isac, Florin Ichim. Si ca tot am ajuns aici, m-am hotarat ca in prima tura in Dobrogea sa nu mai car absolut niciun bagaj, deci fara mancare, fara apa si fara haine de vreme rea. Sper sa initiez un nou stil de mers pe munte.

  • ciocanel nicusor

    Dupa ce-am parcurs aceasta sama de cuvinte, citez din N. Iorga: „Fiecare loc de pe pamant are o poveste a lui, dar trebuie sa tragi bine cu urechea ca s-o auzi si trebuie un gram de iubire ca s-o intelegi”. Si Conu Jiji a facut asta…
    Simt aici si un excelent scenariu de film. Patru drumeti strabat per pedes Dobrogea de la apus la rasarit.Nu-i usor. Unul din ei, Conu Jiji, are rolul principal, in film. Actiunea este des intrerupta de flashbackuri, meditatii, glumite cu potential cinematografic (remarc aici „prietenul” ce l-a lucrat la inscrierea la facultate, pe care la un moment dat, in armata, il si pocneste). Si drumetii continua.E tot mai greu. Doi se retrag, invinsi de arsita dobrogeana si Jiji e unul din ei. Andrei si Florin continua si reusesc…Pacat ca naratorul nu-i cu ei, pentru ca „prietenul” din flashbackuri rupea bilete la Enisala…
    Si cum va spuneam, dupa ce-am parcurs aceasta sama de cuvinte, am mai gasit ceva: CALITATE!
    Multumim Jiji !

  • nicolae bulgaru

    Am multe legaturi cu tura asta a voastra. M-am nascut in satul Titcov (nu e sat de pescari ci mai degraba de hoti, am crescut la Braila (acum locuiesc in bucuresti de 25 de ani), am cumparat o casa in satul Caprioara, comuna Hamcearca si merg acolo cat pot de mult (cel putin 3 luni pe an – sunteti invitati daca aveti drum prin preajma)si nu in ultimul rand imi place Dobrogea in special si muntele in general.
    Acestea fiind spuse, urmeaza intrebarea: exista vreo modalitate sa am acces la hartile voastre forestiere ce privesc in special Dobrogea de nord

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*