QR Code Business Card
Articol postat de

Ciucaşul inedit pentru … unii (sau … 3 în 1) – zona Poiana Stânii

Ciucaşul inedit pentru … unii (sau … 3 în 1) – zona Poiana Stânii

14-16 iulie 2013

Ideea de a ajunge în partea estică a Munţilor Ciucaş, într-o zonă mai puţin umblată şi cunoscută majorităţii iubitorilor de munte – Poiana Stânii – de unde pornesc poteci turistice în partea de răsărit a Culmii Zăganu-Gropşoarele, a încolţit în gândurile mele o dată cu ziua de 1 iunie 2013, când am parcurs traseul de creastă, conturat sub formă de potcoavă, al Ciucaşului: Cheia – Pasul Bratocea – Sfinxul Bratocei – Tigăile Mici şi Tigăile Mari – Vârful Ciucaş – Cabana Ciucaş – Şaua Chiruşca – Culmea Gopşoare-Zăganu – Culmea Buzăianu – Cheia. Ajunsă pe rama estică a crestei, privirile mi-au fost acaparate de întinderi nesfârşite de culmi semeţe în alternanţă cu văi prăpăstioase, flancate de versanţi abrupţi, când împăduriţi, când stâncoşi de culoare alburie, contrastând cu verdele păşunilor alpine, punctate de tufele înflorite de rododendron.

fig 1

Culmea Gropşoarele gătită în roz de rododendron, iar în depărtări – vag conturate – culmile Munţilor Siriu; 1 iunie 2013

Zona de joncţiune dintre Culmea Stâncoasă şi Culmea Gropşoarele, iar în planuri tot mai îndepărtate o succesiune de culmi şi văi paralele; 1 iunie 2013

Zona de joncţiune dintre Culmea Stâncoasă şi Culmea Gropşoarele, iar în planuri tot mai îndepărtate o succesiune de culmi şi văi paralele; 1 iunie 2013

Pe atunci… (ca şi când ar fi fost acum câţiva ani) nu ştiam denumirile culmilor şi văilor care umpleau până la refuz tot peisajul, însă, ajunsă acasă, am început să analizez mai atent harta şi am descoperit cum stau lucrurile în realitate. Şi mi-am dorit să le cercetez pe viu, la faţa locului.

La momentul oportun am propus la întâlnirea săptămânală de miercuri seara a membrilor Asociaţiei MecanTurist Galaţi o tură de weekend la Poiana Stânii în perioada 14-16 iulie 2013, având ca scop parcurgerea a două trasee turistice sub formă de circuit. Primul, cel de sâmbătă – 15 iulie, urma să fie un circuit al culmilor, prin care doream să urcăm din Pasul Boncuţa pe Culmea Văii Stânii (ciudat nume – culme cu nume de vale…!?) şi, prin şeile Stânii, Chiruşca şi Gropşoare, să ajungem pe Culmea Gropşoare-Zăganu, urmând a coborî la Poiana Stânii prin Valea Pârâului Sterp. Al doilea circuit, cel de duminică – 16 iulie, se dorea a fi un traseu al văilor, pentru a străbate firul a două pârâuri ce au fierăstruit în trupul muntelui sectoare spectaculoase de chei: Valea Pârâului Alb până în Culmea Gropşoarele şi revenire la locul de campare prin Valea şi Cheile Pârâului Stânii. Însă, de la propunere şi până la înfăptuire, planurile au suferit la faţa locului modificări semnificative.

Cum anunţul turei fusese făcut în plen şi postat pe grup, aşteptam să apară şi amatorii de a străbate aceste trasee inedite, cel puţin pentru mine. În final s-au dovedit a fi premiere pentru toţi participanţii la tură (excepţie făcând Culmea Zăganu-Gropşoare, străbătută deja de unii dintre noi cu alte prilejuri).

Dacă timp de o săptămână am fost doar doi participanţi (subsemnata şi Eugen), iar miercuri la prânz, cu doar două zile înainte de plecare, ne făcuserăm vreo cinci-şase (dintre care doi însă – Ştefan şi Edi – nu erau încă ferm hotărâţi, întrucât mai cochetau cu ideea unei ture de mountain bike în Munţii Baiului), ce să vezi în cele din urmă… miercuri seara (pe 12 iulie) ne înmulţiserăm ca ciupercile după ploaie – s-a format în final un grup de 17 persoane, foarte eterogen ca vârstă. Se cuvine a menţiona aici doar pe cel mai mic participant la tură, pe Maria – fiica Lăcrămioarei şi a lui Ciprian Roşu, în vârstă de doar câteva luni. Şi cum vremea se anunţa favorabilă, eram dornici să mergem la munte, mai ales după ce câteva weekenduri mai toţi fuseserăm ţintuiţi în oraş din cauza ploilor căzute în averse.

Membrii familiei Roşu – Lăcrămioara, Ciprian şi mezina lor, Maria – la locul de campare, de lângă păstrăvăria de la Poiana Stânii

Membrii familiei Roşu – Lăcrămioara, Ciprian şi mezina lor, Maria – la locul de campare, de lângă păstrăvăria de la Poiana Stânii

Grupul fiind constituit, s-a purces la repartiţia participanţilor pe maşini, care s-a realizat cu destul de multă trudă, ţinându-se cont de numeroase considerente: orele de plecare de vineri variau în funcţie de programul de la locul de muncă al fiecăruia, la întoarcere unii participanţi urmau să rămână la Ploieşti sau să ajungă în Bucureşti, iar Cristi Vidraşcu trebuia să se sincronizeze cu restul grupului, el venind tocmai din Iaşi. În cele din urmă a ales să vină singur cu maşina personală. În total – 5 maşini. De asemenea, într-o primă fază s-a dorit cazarea la cabana de vânătoare din Poiana Stânii, dar cum formalităţile de obţinere a acordului de a dormi aici au fost destul de complicate (trebuia luată legătura cu Regia judeţeană Prahova a Romsilva, apoi cu cei de la Ocolul Silvic Măneciu, care urmau să ia legătura cu cabanierul de la cabana Vânătorul – un adevărat lanţ al slăbiciunilor), s-a renunţat la această idee şi s-a ales varianta de cazare la cort (… a se citi hotelul cu cele mai multe stele!).

La partea de organizare am avut însă un mare regret, cel puţin eu, şi anume faptul că la această ieşire nu a putut participa, din pricina unor probleme medicale, familia Cepoiu, Adriana şi Gigi. Pentru Gigi, originar din Mâneciu, Munţii Ciucaş reprezintă o a doua casă, un etern remember, loc al unei permanente reîntoarceri. Ne-ar fi prins bine sfaturile lui pertinente, de bun cunoscător al potecilor acestor munţi. De altfel, şi jurnalul turei îl scriu cu destul de multă reticenţă, fiind conştientă că eu ştiu doar o fărâmă din informaţia ştiinţifică deţinută de Gigi, iar pe de altă parte nici nu am harul de povestitor înţelept cu care el ne-a obişnuit în articolele şi jurnalele sale. Ca atare, în lipsa celor doi, ne-am pus temeinic pe studiat hărţi, pe citirea şi analiza descrierilor traseelor turistice din cărţi, jurnale, bloguri, de un real folos fiindu-ne informaţiile culese din jurnalele scrise de Gigi, Bogdan Balaban şi Andreea Bălbărău, cărora le mulţumim pe această cale. De asemenea, am beneficiat de sfaturi utile legate de starea drumului forestier de la Cheia către Poiana Stânii de la Ştefan, care, cu o săptămână în urmă, parcursese acest traseu, ca parte a unei traversări solitare a Munţilor Siriu, dinspre Pasul Boncuţa spre Pasul Tabla Buţii – Poarta Vulturilor – Lacul Vulturilor – Lacul Siriu, pe care a realizat-o stoic pe o ploaie ce nu i-a dat pace.

Mai mult decât atât, acelaşi Ştefan a dorit să transforme tura într-una cu tentă educaţională. Ne-a trasat şi multiple sarcini: trebuia să ne documentăm fiecare despre traseele ce urmau a fi parcurse, să analizăm harta turistică a Munţilor Ciucaş, să ne înarmăm fiecare cu câte o hartă a zonei, să prezentăm celorlalţi participanţi câte o porţiune de traseu, cu indicarea concretă, la faţa locului, a vârfurilor, văilor, culmilor, şeilor din sectorul de traseu studiat cât mai în detaliu posibil. Şi ca să dea greutate planurilor sale, Ştefan s-a dotat cu un reportofon, cu gândul să ne înregistreze pe fiecare în timpul prezentării traseului. În plus, urma să învăţăm să folosim un altimetru, un GPS, să realizăm un trak al traseelor parcurse şi să facem un concurs contratimp duminică dimineaţa de strângere a corturilor. Ce s-a ales din toate aceste idei… – doar nişte interviuri cu păreri personale despre cum ni s-a părut traseul zilei respective. Voi spicui şi sintetiza fragmente din aceste interviuri la momentul potrivit. Dar să n-o mai lungim şi să trecem efectiv la fapte!

Vineri, pe la ora 12, a plecat către Munţii Ciucaş prima maşină, avându-i la bord pe decanii de vârstă ai turei – pe nea Costel Ceapchi (de 73 de ani) şi pe George, cărora li s-au alăturat Smaranda şi Eugen. Misiunea noastră pentru prima zi era de a găsi un loc potrivit de campare pentru toată trupa în apropierea cabanei de vânătoare din vasta Poiana a Stânii şi de a face o mică recunoaştere a zonei pe care urma s-o străbatem în weekend.

S-a mers întins şi în jurul orelor 16 intram pe drumul forestier către Poiana Stânii, care, pe cei circa 10-12 km lungime, este destul bun şi accesibil, cu puţină atenţie, oricăror tipuri de automobile. Este de reţinut că acesta se ramifică spre dreapta din drumul naţional Ploieşti – Vălenii de Munte –Cheia – Săcele – Braşov chiar în dreptul plăcii care indică intrarea în staţiunea Cheia. Primii kilometri sunt în urcare în lungul Văii Pridvara (afluent al Teleajenului), apoi urmează o pantă descendentă cu serpentine destul de strânse, care te scoate în Valea Telejenelului, la intersecţia cu un alt drum forestier ce urcă pe această vale. Ultimii 5-6 km până la Poiana Stânii sunt pe teren aproape plat, trecând printre numeroase case de vacanţă şi terenuri numai bune de construit.

Şi cum niciunul dintre noi nu mai ajunsese motorizat la Poiana Stânii (doar nea Costel mai fusese cu ceva timp în urmă, dar venind pe jos dinspre Cheile Văii Stânii) şi, între timp, fuseseră construite multe vile, locurile ne erau necunoscute, deci am cam orbecăit în încercarea de a depista poziţia cabanei Vânătorul. La un moment dat am reperat spre stânga un indicator de lemn către păstrăvărie, apoi am dat la mică distanţă, pe dreapta drumului, de o un stâlp metalic cu săgeată indicatoare şi marcaj CR (cruce roşie) pe Plaiul Cetăţii către Pasul Tabla Buţii şi Cimitirul Eroilor. Construcţiile se înmulţiseră, dar cabana de vânătoare rămânea în continuare ascunsă. Aşa că am scos hărţile, am făcut o scurtă analiză şi am decis că mult căutata cabană trebuie să fie ceva mai sus pe vale.

În consecinţă, am mai parcurs o porţiune de drum până am ajuns la o bifurcaţie de drumuri forestiere, unde un alt stâlp şi săgeţile indicatoare ne arătau una – drumul spre Pasul Boncuţa (30-40 minute), cealaltă – drumul către Cheile Văii Stânii. Era clar că depăşisem cabana, aşa că am făcut cale întoarsă, încercând să găsim un loc bun de campare. Am ajuns din nou lângă păstrăvărie, fără să dăm de cabană (se metamorfozase în fata Morgana) şi, pe malul stâng al pârâului, în dreptul a două cochete case de vacanţă, ne-a ieşit în cale un ditamai hectarul de teren neted, tocmai bun pentru montarea corturilor. Maşina a rămas pe marginea drumului forestier, ca reper pentru cei care urmau să sosească mai târziu. Prima misiune fusese îndeplinită.

Uitasem! Pe ultima porţiune de drum am auzit ceva scârţâind cam sinistru sub maşină, huruia pe undeva prin dreptul ţevii de eşapament. Şi cum cu partea mecanică a maşinii nu am nici în clin, nici în mânecă, am lăsat acest aspect pentru a fi analizat de către bărbaţi. Nu era nimic grav, ţeava de eşapament era bine prinsă, nu riscam să dau cu ea de pământ, în ciuda faptului că se rupsese un colier, verdict pus de George. Gata şi cu maşina!

Am decis să montăm corturile, am ciugulit câte ceva de-ale gurii şi, pe la ora 18, ne-am hotărât să începem a ne achita şi de cea de-a doua misiune a zilei: recunoaşterea zonei. Din acestă acţiune am fost extrem de câştigaţi, deoarece ne-am ales ca bonus cu un traseu istorico-geografic în circuit: Poiana Stânii – Pasul Boncuţa (1078 m) – Plaiul Boncuţa – Pasul Tabla Buţii (1340 m) – Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial – Cetatea Tabla Buţii – Plaiului Cetăţii – Poiana Stânii.

Am constatat cu plăcere în ce loc minunat ajunsesem. Poiana Stânii, unul dintre cele mai liniştite şi izolate colţuri ale ţării, este un excelent loc de popas şi campare, o mică depresiune situată la poalele estice ale Culmii Zăganu-Gropşoare, ai cărei versanţi, deşi sunt abrupţi, nu par şi nu sunt la fel de înspăimântători şi inaccesibili ca cei vestici, ce străjiuiesc depresiunea Cheia.

Versantul estic al Munţilor Ciucaş văzut dinspre Poiana Stânii – Colţii Vânătorului, Vârful Zăganu, Culmea Şuviţelor, Valea Pârâului Alb

Versantul estic al Munţilor Ciucaş văzut dinspre Poiana Stânii – Colţii Vânătorului, Vârful Zăganu, Culmea Şuviţelor, Valea Pârâului Alb

Poiana Stânii, întinsă, netedă şi înconjurată de păduri, este locul de confluenţă a patru pârâuri din unirea cărora se formează râul Telejenel, afluent stânga al Teleajenului: Pârâul Alb (cu izvoarele chiar de sub Vârful Gropşoarele), Valea Stânii (pe care urma s-o parcurgem duminică, în circuitul văilor; îşi adună vâlcele de obârşie din nord-estul Culmii Gropşoare şi din vecinătatea Şeii Gropşoarele), Pârâul Boncuţa (scurt, având un curs liniştit spre sud, venind dinspre pasul omonim) şi Pârâul Cetăţii (ce vine dinspre est, dinspre Pasul Tabla Buţii).

Pornim la drum, urcând pe drumul forestier pe care îl mai parcursesem deja dus-întors, urmând în amonte Valea Stânii. Din viteza pasului (nu din cea a maşinii, ca prima dată), reperăm puţin mai sus de locul unde am campat, pe dreapta pârâului, silueta cabanei Vănătorul, faţă de care nea Costel ne arată terenul deţinut de la bunici de Gigi Cepoiu, între gardul cabanei şi albia pârâului, admirăm pădurea deasă de amestec şi cele câteva case de vacanţă. Ajunşi la stâlpul cu săgeţi indicatoare, alegem drumul forestier către Pasul Boncuţa (unde ajungem după circa 30 de minute de la stâlpul cu marcaje), pas pe care îl bănuim doar după topografia terenului (Eugen a plecat în recunoaştere şi a constatat că de aici drumul forestier începe să coboare) şi nişte iviri stâncoase din Culmea Văii Stânii – intuim că ar fi Colţii Boncuţei.

În Pasul Boncuţa căutăm marcajul BR (bandă roşie). Spre stânga ar trebui să dăm de intrarea în traseul preconizat a fi efectuat sâmbătă – urcuş pe Culmea Văii Stânii; însă marcajul e de negăsit, iar poteca foarte vag schiţată. Acest lucru ne pune pe gânduri şi începem să facem alte planuri pentru ziua următoare, dar care se vor contura mai pe seară, în urma discuţiei şi cu ceilalţi, ce aveau să sosească treptat în Poiana Stânii. Spre dreapta, acelaşi marcaj turistic, ar trebui să ne conducă, prin Plaiul Boncuţa, înspre Pasul Tabla Buţii. În această parte, deşi în pasul Boncuţa marcajul turistic este absent, poteca, sub forma unui drum lat, de tractor, dar bănuim că în ultimul timp a devenit tocmai bun şi pentru ATV-uri, este foarte bine conturată.

Pasul Boncuţa (1078 m) şi Plaiul Boncuţa, dinspre Culmea Văii Stânii

Pasul Boncuţa (1078 m) şi Plaiul Boncuţa, dinspre Culmea Văii Stânii

Din Pasul Boncuţa prindem poteca/ drumul de tractor pe Plaiul Boncuţa, care urcă în pantă destul de susţinută către Pasul Tabla Buţii. După ceva timp apare şi marcajul BR. Deşi numai patru drumeţi, ne înşirăm pe cărare cale de-o poştă, după cum ne ajută condiţia fizică şi după efectul oboselii acumulate în ultimul timp: primul – nea Costel, bine antrenat după o tură cu caiacul prin Finlanda la unul dintre băieţii lui, apoi George – care are timp de căutat, admirat şi cules ciuperci, apoi autoarea şi, încheind şirul, Eugen – istovit după zile chinuitoare la locul de muncă (în imagine o mică pată roşie).

Plaiul Boncuţa. În plan îndepărtat – Culmea Văii Stânii, pe care abia dacă se disting Colţii Boncuţei. În dreapta, lângă pădurea de conifere, panta reliefului coboară către Pârâul Fetii, unul dintre cei trei afluenţi de obârşie ai Buzăului.

Plaiul Boncuţa. În plan îndepărtat – Culmea Văii Stânii, pe care abia dacă se disting Colţii Boncuţei. În dreapta, lângă pădurea de conifere, panta reliefului coboară către Pârâul Fetii, unul dintre cei trei afluenţi de obârşie ai Buzăului.

George şi discursul pe care ni-l ţine despre ciupercile otrăvitoare

George şi discursul pe care ni-l ţine despre ciupercile otrăvitoare

Urmând Plaiul Boncuţei, găsim pe dreapta, aplicat pe un pom, marcajul CR (care urcă dinspe Poiana Stânii, pe Plaiul Cetăţii, la Tabla Buţii şi Cimitirul Eroilor); reperăm deci şi drumul de întoarcere la corturi. Poteca tot urcă, la un moment dat chiar descrie nişte serpentine strânse, şi ne scoate la gol alpin în Pasul Tabla Buţii. Din acest pas, traseul de creastă al Carpaţilor (BR), pe care l-am urmat până acum, continuă pe Culmea Munţilor Tătaru, prin şaua de la obârşia pârâului Buzoel şi continuă prin Munţii Siriu spre Poarta Vulturilor şi Lacul Vulturilor (de origine nivală). Din pas (acolo am găsit şi un enigmatic marcaj cruce albastră – ce-i cu el?) ), noi am ales însă o potecă lată, nemarcată, care ne-a condus în circa 20 de minute la Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial.

Din Pasul Tabla Buţii ni s-a deschis, în lumina amurgului, o privelişte încântătoare asupra succesiunii de culmi din estul Ciucaşului.

În plan îndepărat Culmea Zăganu-Gropşoarele, apoi Culmea Suviţelor, Culmea Văii Stânii, iar în plan apropiat – Plaiul Boncuţa şi vecinătatea Pasului Tabla Buţii.

În plan îndepărat Culmea Zăganu-Gropşoarele, apoi Culmea Suviţelor, Culmea Văii Stânii, iar în plan apropiat – Plaiul Boncuţa şi vecinătatea Pasului Tabla Buţii.

Însă, cu aproape un secol în urmă, acest cadru natural a fost locul desfăşurării unor sângeroase bătălii din Primul Război Mondial, soldate cu numeroase victime în rândurile ambelor tabere combatante. Practic luptele de la Tabla Buţii s-au dat în 15-28 octombrie 1916, când Divizia a 6-a română a încercat să apere această trecătoare strategică, îndeplinind ordinul formulat de mareşalul Alexandru Averescu. Inamicii erau reprezentaţi de Divizia 89-a germană, condusă de generalul Von Bellow. Iniţial românii s-au retras, iar nemţii  au ocupat muntele Siriu. Lupta decisivă a fost în 2 noiembrie, dată la care ambele părţi au suferit pierderi foarte mari. Victimele au fost îngropate la locul bătăliei, constituindu-se astfel, în timp, Cimitirul Eroilor de la Tabla Buţii, unde şi-au găsit odihna veşnică 166 de soldaţi români şi duşmani. În prezent, cimitirul este bine îngrijit de autorităţile din comuna Ceraşu (judeţul Pahova), pe teritoriul administrativ al căreia se află situat. Anual, pe 6 august (Schimbarea la faţă) se desfăşoară aici o serie de festivităţi cu ceremonial militar, religios şi civil.

Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial de la Tabla Buţii, având ca fundal Culmea Zăganu-Gropşoarele

Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial de la Tabla Buţii, având ca fundal Culmea Zăganu-Gropşoarele

Cimitirul este uşor de reperat din Pasul Tabla Buţii, fiind localizat la liziera pădurii de conifere şi înconjurat de un pâlc estetic de brazi. Poarta de intrare este frumos sculptată, iar în interior, în lungul aleii principale se dispun, perfect ordonate, şiruri paralele de morminte şi cruci ale unor soldaţi cunoscuţi, dar şi ale unui număr impresionant de eroi necunoscuţi. La capătul aleii a fost ridicat în anul 2000 un obelisc. La est de intrarea în cimitir, la circa 40-50 metri diferenţă de nivel, este situată o cruce, denumită (oare ce de?) Crucea Doamnei. Din acest punct se poate observa foarte bine conturul ruinelor Cetăţii Tabla Buţii. După momentele de reculegere din cimitir şi popasul de lângă Crucea Doamnei, făcut pentru a scruta zările, am pornit către ruinele cetăţii, mai ales că ceasul trecuse de orele 20, iar soarele se ascunsese deja în spatele crestei zimţate a Culmii Zăganu-Gropşoarele.

Cimitirul Eroilor

Cimitirul Eroilor

Poarta de intrare

Poarta de intrare

Aleea principală

Aleea principală

Tabla Buţii este o trecătoare montană situată la altitudinea de 1340 m, pe cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al Teleajenului (la sud) şi cel al Buzăului (la nord). Importanţa sa strategică a fost intuită de romani, care au construit pe aici un vechi drum. Prin această arteră s-a făcut timp de veacuri legătura, peste Carpaţii de Curbură, între Muntenia, prin cotul interior al curburii Carpaţiilor, adică Ţara Bârsei, cu Transilvania. Drumul intra în munte dinspre Transilvania pe cursul superior al Buzăului, pe la Vama Buzăului şi Pârâul Fetei (unul dintre cele trei izvoare ale Buzăului), urca în Pasul Tabla Buţii, continua spre sud pe Culmea Munţilor Tătaru, pe sub Vârful lui Crai şi cobora la Ceraşu, pe Valea Drajnei, pentru a ajunge la Vălenii de Munte şi, în cele din urmă, la Ploieşti.

Toponimul Tabla Buţii provine de la „tablele” ştanţate aplicate în trecut pe butoaiele cu marfă, care urcau în pasul amintit trase de mai multe perechi de boi, atunci când se făcea vama. Deoarece era graniţa dintre Ţara Românească şi Transilvania, aici a funcţionat încă din secolul XIII o cetate de hotar (conform Academiei Române în Istoria Românilor, vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 501). Caravanele comerciale treceau chiar prin incinta cetăţii. Cu timpul, scăzând rolul strategic şi comercial al acestui drum (odată cu deschiderea drumurilor prin Pasul Bratocea şi pe Valea Prahovei), cetatea decade treptat, devenind doar punct vamal şi, în cele din urmă, ruinându-se, stare în care o putem şi noi vedea astăzi.

Ruinele cetăţii de la Tabla Buţii. Se poate observa drumul şi poarta sudică de intrare în cetate.

Ruinele cetăţii de la Tabla Buţii. Se poate observa drumul şi poarta sudică de intrare în cetate.

Zidurile de incintă ale cetăţii Tabla Buţii şi ruinele unui turn de apărare, în colţul stâng, pe care îl bănuim a fi situat în partea sud-estică a cetăţii

Zidurile de incintă ale cetăţii Tabla Buţii şi ruinele unui turn de apărare, în colţul stâng, pe care îl bănuim a fi situat în partea sud-estică a cetăţii

Pentru un ochi mai puţin avizat şi mai puţin obişnuit cu astfel de obiective turistice cultural-istorice, cetatea ar putea trece neobservată, mai ales că poteca principală este situată ceva mai jos de cetate, iar zidurile sale, văzute dinspre potecă, sunt înierbate. Consider că se cuvine ceva mai mult interes din partea autorităţilor diriguitoare, măcar prin montarea unei plăcuţe indicatoare şi, de ce nu, a unui panou informativ. Ajunşi între zidurile cetăţii, medităm la viaţa comercială ce pulsa în trecut aici.

Reveniţi la realitate, constatăm că noaptea se instala peste plaiuri cu paşi repezi şi trebuia să ne întoarcem la corturi pe o potecă a cărei intrare în traseu o depistasem, dar care cobora printr-o pădure extrem de deasă. Nu ştiam care e starea marcajului şi nici a potecii. Cu teama de a nu orbecăi pe întuneric prin desişul codrului, am luat-o iute la picior. Distanţele s-au comprimat şi am ajuns rapid la intrarea pe marcajul CR de pe Plaiul Cetăţii, acesta reprezetând un picior de munte prelung ce desparte Pârâul Boncuţa de Pârâul Caprei (afluent al Pârâului Cetăţii). Dar ghinion! Abia ce intrasem pe poteca de coborâre şi ne gătisem cu frontale, că George tocmai ne anunţă că nu găseşte un card de memorie de la aparatul de fotografiat. Crezând că l-a pierdut în momentul când scotoceam prin bagaje după lanterne, ne putem pe scanat fiecare centimetru pătrat de potecă, scotocim printre frunzele ce jalonau traseul, ne fâţâim încolo şi încoace; întunericul ne-a cuprins, aşa că în cele din urmă am renunţat să-l mai căutăm. Resemnat, George încerca să se obişnuiască cu ideea pierderii cardului. Însă mare i-a fost surpriza şi bucuria ziua următoare când l-a găsit prin bagaje! Ca rezumat, la coborârea pe Plaiul Cetăţii nu am mai văzut mare lucru, decât marcajele CR destul de clare şi dese aplicate pe arbori, însă poteca abia dacă reuşeam s-o desluşim. Este un traseu puţin umblat, iar poteca – vag conturată. Noroc de marcaj!

Şi iată-ne ajunşi în drumul forestier de la Poiana Stânii, la o zvârlitură de băţ de locul unde campasem. De acolo răsunau vioaie glasurile MecanTuriştilor ajunşi între timp cu alte două maşini: familiile Popa (Doina şi Dan) şi Roşu (de care am amintit la început, cei cu fetiţa), respectiv Ştefan, Edi şi Cristi Iosifescu. Era forfotă: se pregătea mâncare la primusuri, se făceau drumuri până la maşini şi înapoi la corturi, se cărau şi se desfăceau bagaje, se aranjau saltele şi saci de dormit prin corturi, se căutau lemne de foc, iar în final ne-am liniştit şi ne-am aşezat în jurul focului la povestit fiecare peripeţiile zilei respective: noi am relatat despre traseul făcut la Tabla Buţii, ei despre cum au circulat, noi despre planurile de modificare a traseului de sâmbătă, ei aprobând motivat schimbările survenite.

Aşteptam sosirea şi a celorlalţi cinci participanţi, când liniştea din poiană a fost brusc curmată de, evident, nelipsitele manele care răsunau din cele două cabane cochete de vizavi. Pe la orele 23 a apărut, într-un ropot de chiuituri şi aplauze, şi ieşeanul nostru, Cristi Vidraşcu. La sosirea după miezul nopţii a celei de-a cincea maşini au mai fost doar câţiva martori, întrucât majoritatea ne culcaserăm. Să ne ierte că nu i-am primit cu acelaşi fast şi pompă! Ultimii veniţi – Ana Maria, Lucian şi familia Ciocănel (Nicuşor, zis Nelson, cu pretenţii … de amiral şi Emilia, ajunsă prin (ne)voia soţului … spion KGB, ei şi prietenii ştiu de ce!) – au mai găsit la foc vreo două-trei persoane, aşa că în jurul flăcărilor jucăuşe s-a stat, din relatările de a doua zi, cam până la ora 2, iar ultimii doi mohicani până la vreo 5, încălzindu-se cu câte o gură de tărie.

Sâmbătă, 15 iulie 2013, dimineaţa – scularea la 7, mâncarea la repezeală, pregătirea rucsacilor de tură şi plecarea pe traseu la ora 8. Participanţi: 15 persoane. La corturi au rămas mezina Maria şi mămica ei, Lăcrămioara, care avea să se plictisească cu graţie preţ de vreo 9-10 ore. Ciprian, tăticul, a avut dezlegare la traseu.

Echipa gata de plecare în dimineaţa zilei de sâmbătă

Echipa gata de plecare în dimineaţa zilei de sâmbătă

Modificarea survenită în planurile iniţiale a fost realizarea traseului în sens invers, iar motivele principale au fost negăsirea intrării pe traseul Culmii Văii Stânii dinspre Pasul Boncuţa, apoi faptul că aveam de parcurs pe Valea Pârâului Sterp un traseu cu pantă mare şi o denivelare de peste 800 m, porţiune care ar fi fost mult mai solicitantă la coborâre după o zi întreagă de traseu. Urcuşul făcut pe Pârâul Sterp, chiar dacă toţi ştiam că este abrupt, urma să fie făcut de dimineaţă, pe răcoare, când eram odihniţi după somnul profund de peste noapte.

Traseul efectuat: Poiana Stânii (960 m) – Valea Pârâului Alb – Valea Pârâului Sterp (pe marcaj TA – triunghi albastru) – Culmea Zăganu-Gropşoarele (1883 m în Vf. Gropşoarele) – La Răscruce (1805 m) – Şaua Gropşoarele (1663 m) – Şaua Chiruşca (1567 m)(pe marcaj CR – cruce roşie) – Curmătura Stânei (1435 m) – Culmea Văii Stânii – Pasul Boncuţa (1078 m) (marcaj BR – bandă roşie) – Poiana Stânii (pe drum forestier). Vremea se anunţa răcoroasă şi înnorată, dar nu ploioasă, iar fiecare era nerăbdător să pornească spre înălţimile Ciucaşului! Deci să-i dăm drumul!

Găsim pe după poiana unde am campat un podeţ şi un drum care mintenaşi ne scoate la cabana Vânătorul din marea Poiană a Stănii. Cu o seară în urmă căutasem din maşină cabana şi ea nimic! În poiana de aici, lângă liziera pădurii, vedem o puzderie de corturi, trecem printre nişte căluţi şi facem primul popas pentru aprovizionarea cu apă la un izvor situat lângă aceste corturi, în partea sud-vestică a poienii.

Cabana Vânătorul

Cabana Vânătorul

Primul popas dintre multele din această zi. Prilej pentru unii de aprovizionare cu apă, iar pentru alţii de a pune la punct ultimele detalii despre traseu

Primul popas dintre multele din această zi. Prilej pentru unii de aprovizionare cu apă, iar pentru alţii de a pune la punct ultimele detalii despre traseu

Stăbatem poiana spre vest, către pădure, şi ne apucăm, de voie şi de nevoie, de o probă de atletism – săritura peste garduri, fără să vedem însă şi poteca ce mergea prin stânga obstacolului, pe la marginea pădurii. Spre dreapta se înalţă stâncile din Culmilea Şuviţelor, iar spre stânga, ceva mai sus pe versant, din verdele pădurii răzbat spre soare Colţii Vânătorului. Poiana se îngustează treptat, lăsând loc pădurii ce devine atotstăpânitoare, iar noi prindem poteca marcată cu TA ce traversează spre dreapta Pârâul Alb, urcând destul de brusc pe versantul văii, ca apoi să ne coboare din nou la râu. Ţinere de minte pentru ziua următoare – să urmăm în acest sector direct firul văii! Continuăm să urcăm încă destul de lin pe poteca paralelă cu talvegul sec al pârâului. În cartea lui Călin Dănuţ, 2005, este menţionat ceva mai sus pe vale un izvor puternic, dar noi găsim în permanenţă valea lipsită de apă.

fig 18

Proba de sărituri peste garduri

Încet-încet valea se îngustează, înclinarea potecii creşte, iar în drum ne apar tot mai des blocuri de calcare şi buşteni prăvăliţi de pe versanţi. Şirul indian în care suntem grupaţi şerpuieşte printre aceste obstacole, până ajungem la o confluenţă jalonată de un stâlp indicator: este locul unde Pârâul Alb primeşte Pârâul Sterp şi unde suntem avertizaţi asupra direcţiei de continuare a traseului înspre stânga şi a timpului necesar până pe Culmea Gropşoarele. Stăm bine cu timpul, doar avem toată ziua la dispoziţie!

Joncţiunea dintre Valea Pârâului Alb şi Valea Pârâului Sterp, de unde marcajul turistic se direcţionează pe acest ultim pârâu

Joncţiunea dintre Valea Pârâului Alb şi Valea Pârâului Sterp, de unde marcajul turistic se direcţionează pe acest ultim pârâu

Aici se cuvine a face câteva precizări pentru cei care nu au mai fost prin zonă şi s-au documentat doar de prin ghidurile turistice:

1. în sursele de documentare (vezi Călin Dănuţ, 2005) se precizează că traseul prin Valea Pârâului Sec este complet distrus şi, ca atare, abandonat, dar posibil de a fi parcurs „cu riscuri de cei dornici să le crească adrenalina”. Situaţia la faţa locului nu stă chiar aşa: traseul a fost remarcat, marcajul TA este nou, clar, aplicat des pe copaci şi pietre, iar poteca, deşi pe alocuri extrem de abruptă, este destul de bine conturată. Sfatul este de a se urmări marcajele turistice pe partea dreaptă a văii (pe stânga cum se urcă) şi de a se evita talvegul din cauza rupturilor de pantă, care ar obliga turiştii la eforturi suplimentare.

2. în aceleaşi surse de documentare apare descris ca fiind marcat cu TA traseul prin Cheile Pârâului Alb. Nimic mai fals. Acest traseu l-am parcurs duminică şi nu am zărit niciun fel de marcaj, fie el şi foarte vechi.

Prinzând poteca de pe Valea Pârâului Sterp (evident lipsit de apă, după cum îi spune şi numele), începe şi urcuşul adevărat. Panta creşte destul de accentuat şi grupul nostru se scindează, făcându-se popasuri tot mai dese pentru reglarea respiraţiei. Totuşi nimeni nu se plânge, urcă în ritm propriu, pendulând stânga-dreapta pe poteca care îşi croieşte drum în serpentine scurte în partea mai abruptă a traseului. Talvegul văii este mereu în dreapta noastră, fiind în realitate în mic vâlcel plin de bolovani, buşteni şi rupturi de pantă.

Urcuşul în porţiunea încă uşoară a traseului, când încă mai puteam merge grupat

Urcuşul în porţiunea încă uşoară a traseului, când încă mai puteam merge grupat

În porţiunea ceva mai înclinată a traseului: nea Costel, Ana Maria, Cristi Vidraşcu (ca de obicei, la popas  pentru poze) şi Lucian

În porţiunea ceva mai înclinată a traseului: nea Costel, Ana Maria, Cristi Vidraşcu (ca de obicei, la popas pentru poze) şi Lucian

În porţiunea cea mai abruptă poteca se strecoară, cu dificultate, pe lângă un stei de stâncă

În porţiunea cea mai abruptă poteca se strecoară, cu dificultate, pe lângă un stei de stâncă

Treptat, copacii încep să se rărească, acesta fiind semnul că ne apropiem de partea superioară a văii. Încă un popas la limita superioară a pădurii, după care, încet-încet, ajungem la gol alpin, într-o frumoasă poiană străjuită de stâncării. Este momentul unui pauze ceva mai îndelungate, pentru regrupare, împrospătarea forţelor şi admirarea peisajului. Unii se înfruptă din bunătăţile ascunse prin rucsaci, alţii se relaxează umplându-şi plămânii cu porţii zdravene de aer curat, se fac fotografii, iar Ştefan găseşte de cuviinţă să escaladeze una dintre stâncăriile din partea dreaptă a poienii.

Popasul din rariştea de la marginea superioară a pădurii

Popasul din rariştea de la marginea superioară a pădurii

Deja ajunşi în partea superioară a Văii Pârâului Sec la gol alpin. Jos, în vale, în partea stângă, se zăresc mici porţiuni din Poiana Stânii şi din drumul care duce aici

Deja ajunşi în partea superioară a Văii Pârâului Sec la gol alpin. Jos, în vale, în partea stângă, se zăresc mici porţiuni din Poiana Stânii şi din drumul care duce aici

Eugen, pentru care iarba poienii a devenit saltea Relaxa; Ciprian, scotocind după o haină mai groasă; Ştefan, cu gândul la escaladarea stâncii din spatele său

Eugen, pentru care iarba poienii a devenit saltea Relaxa; Ciprian, scotocind după o haină mai groasă; Ştefan, cu gândul la escaladarea stâncii din spatele său

Emilia, încercând să prindă noi puteri; în fundal – Culmea Şuviţelor şi Culmea Stâncoasă

Emilia, încercând să prindă noi puteri; în fundal – Culmea Şuviţelor şi Culmea Stâncoasă

Ce a mai rămas până în traseul de creastă al Culmii Zăganu-Gropşoarele pare a fi un fleac acum, după binevenita pauză. Poteca nu mai este vizibilă pe acest sector, dar există stâlpi de marcaj, atât la intrarea spre Pârâul Sterp, cât şi în creastă, ceea ce uşurează mult orientarea. Traversăm o porţiune cu ceva ienuperi şi jnepeni şi iată-ne ajunşi în poteca de creastă, într-o şa situată la sud de vârful Zăganu. Altă pauză. Unii dintre băieţi escaladează o proeminenţă stâncoasă, crezând că e Vârful Zăganu. Nu-i bai, măcar au ieşit din vârful său nişte poze frumoase!

Deja ajunşi în creastă, după circa 3 ore de la plecarea din Poiana Stânii. Dinspre stânga: Emilia, Eugen, Smaranda, Edi, cineva camuflat după el (cine e să spună!), Ştefan, George, nea Costel

Deja ajunşi în creastă, după circa 3 ore de la plecarea din Poiana Stânii. Dinspre stânga: Emilia, Eugen, Smaranda, Edi, cineva camuflat după el (cine e să spună!), Ştefan, George, nea Costel

Din vârful escaladat de unii băieţi zările se deschid către hăurile din Valea Pârâului Sterp şi Poiana Stânii

Din vârful escaladat de unii băieţi zările se deschid către hăurile din Valea Pârâului Sterp şi Poiana Stânii

Chinurile zilei se terminaseră. De aici urma să parcurgem traseul de culme până în Şaua Gropşoarele şi apoi o continuă coborâre până la Poiana Stânii. Timp avem berechet! Să trăiască pauzele lungi şi dese! Însă drumeţului îi şade bine şi cu drumul. Aşa că mai facem câţiva paşi şi … iarăşi o haltă înainte de abordarea potecii de sub Vârful Zăganu! De data asta pentru un foto-safari cu florile din zona alpină. În timpul şedinţei foto, o parte dintre băieţi urcă pe două dintre vârfurile din jur, de unde se observă clar conturat traseul potecii de creastă până hăt departe, pe Vârful Gropşoarele.

Leontopodium alpinum, plantă calcifilă, pe conglomeratele calcaroase ale Zăganului

Leontopodium alpinum, plantă calcifilă, pe conglomeratele calcaroase ale Zăganului

Abrupturile vestice ale Culmii Zăganu. În partea mediană se zăresc cabanele de la Muntele Roşu, iar în plan îndepărtat – Culmea Bratocea

Abrupturile vestice ale Culmii Zăganu. În partea mediană se zăresc cabanele de la Muntele Roşu, iar în plan îndepărtat – Culmea Bratocea

Poteca de pe Culmea Zăganu-Gropşoarele, pe care se pot observa în ordine, ca repere, „Podul de Aramă”, pasajul „La Lanţuri”, o şa mult adâncită şi Vârful Gropşoarele

Poteca de pe Culmea Zăganu-Gropşoarele, pe care se pot observa în ordine, ca repere, „Podul de Aramă”, pasajul „La Lanţuri”, o şa mult adâncită şi Vârful Gropşoarele

Pornim din nou la drum pe poteca aninată pe versantul estic al Vârfului Zăganu. Coborâm cu atenţie un scoc pietros, trecem printr-o strungă formată între vârf şi un turn stâncos parţial de culoare roşcată – „Podul (sau Turnul) de Aramă” (culoare cică dată de licheni) şi ajungem în sectorul numit „La Lanţuri”, care nu ridică niciun fel de probleme pe vreme uscată.

Poteca strecurându-se printre Vf. Zăganu şi „Podul de Aramă”

Poteca strecurându-se printre Vf. Zăganu şi „Podul de Aramă”

Ana Maria, Lucian, George, Eugen, Doina şi Dan în sectorul „La Lanţuri”

Ana Maria, Lucian, George, Eugen, Doina şi Dan în sectorul „La Lanţuri”

Coborâm într-o şa adâncă (1775 m), de unde se deschid noi perspective către zona de la poalele Munţilor Ciucaş (bazinetul depresionar Cheia), spre culmea teşită a Munţilor Baiului (în plan îndepărtat), dar şi asupra porţiunii de creastă pe care urma să o parcurgem în continuare.

Depresiunea Cheia, cuibărită pe cursul superior al Teleajenului (numit aici Pârâul Berii, hidronim provenit din germanul beer, însemnând „urs”)

Depresiunea Cheia, cuibărită pe cursul superior al Teleajenului (numit aici Pârâul Berii, hidronim provenit din germanul beer, însemnând „urs”)

Cu privirile înapoi către cleanţurile Zăganului. Vârful Zăganu este cel din mijloc, abrupt pe-o parte.

Cu privirile înapoi către cleanţurile Zăganului. Vârful Zăganu este cel din mijloc, abrupt pe-o parte.

Din această şa începem urcuşul către punctul culminant al zilei – Vârful Gropşoarele (1883 m). Poteca se strecoară când printre brazi, când printre jnepenişuri, şi este presărată cu pietre rotunjite, desprinse din masa conglomeratelor; dacă la urcuş nu ridică probleme, acest pasaj solicită multă atenţie la coborâre! (într-o altă tură pe aici, în 2009, un prieten şi-a nenorocit zdravăn un genunchi).

Cătinel, cătinel, trupa se regrupează pe Vârful Gropşoarele. Din rucsaci se împart tot soiul de delicatese: fructe confiate, ciocolată, stafide, bomboane şi multe altele. Printre îmbucături, admirăm peisajul. În dreapta noastră (în est) din Culmea Gropşoarele se ramifică (spre sud-est) Culmea Şuviţelor, despărţite de valea mult adâncită a Pârâului Alb, respectiv Culmea Stâncoasă, către est. Spre stânga (vest) se desfăşoară bazinul Văii Tâmpa, care îşi adună apele de sub Piciorul Muntelui Roşu.

Se face şi o tentativă din demersul educaţional al turei. Edi pune participanţilor o întrebare, pe care cei mai mulţi s-au făcut că n-o aud, cineva încearcă un răspuns (evident cel bun); repondentul este avertizat să nu mai şoptească… şi cu asta ora de curs s-a încheiat. Ce bine ar fi fost dacă şi la şcoală orele ar fi fost tot atât de scurte! Ar fi fost toţi premianţi!

Poza de grup pe Vârful Gropşoarele. Dinspre stânga: Lucian, Ana Maria, Dan, Doina, Ciprian, Ştefan (aşezaţi), Nelson, Emilia, George, Cristi Vidraşcu, nea Costel, Eugen (cu nasul în rucsac), iar în spate – Edi. Absent – Cristi Iosifescu, plictisit de prea lunga oprire

Poza de grup pe Vârful Gropşoarele. Dinspre stânga: Lucian, Ana Maria, Dan, Doina, Ciprian, Ştefan (aşezaţi), Nelson, Emilia, George, Cristi Vidraşcu, nea Costel, Eugen (cu nasul în rucsac), iar în spate – Edi. Absent – Cristi Iosifescu, plictisit de prea lunga oprire

fig 36

Poza de grup pe Vârful Gropşoarele. Dinspre stânga: Lucian, Ana Maria, Dan, Doina, Ciprian, Ştefan (aşezaţi), Nelson, Emilia, George, Cristi Vidraşcu, nea Costel, Eugen (cu nasul în rucsac), iar în spate – Edi. Absent – Cristi Iosifescu, plictisit de prea lunga oprire

 Culmea Stâncoasă, o parte din Culmea Şuviţelor şi adâncurile Pârâului Alb

Culmea Stâncoasă, o parte din Culmea Şuviţelor şi adâncurile Pârâului Alb

De aici şi până la finalul zilei ne aşteaptă o lungă coborâre. O pantă lină pe culmea netezită şi înierbată, care ajunge la un moment dat la nişte construcţii metalice (cineva a spus că ar fi ale staţiei seismice, dar cine ştie?), ne scoate în punctul „La Răscruce” (1805 m). Un stâlp cu marcaj TR indică direcţia potecii ce coboară spre sud-vest (la stânga), pe Culmea Muntele Roşu, către staţia seismică şi cabanele de la Muntele Roşu. Tot aici, unii dintre noi au observat, în dreapta noastră, şi o săgeată indicatoare către Valea Pârâului Alb, cu marcaj TG (triunghi galben, 3-3,5 ore), însă nici urmă de potecă. Amintesc din nou că în momentul în care noi am parcurs acest traseu (16 iulie 2013) nu am găsit pe această vale niciun fel de marcaj, deci aceste indicaţii din culme pot induce turiştii în eroare. Eu personal nu am zărit săgeata buclucaşă. Bogdan Balaban ne-a informat că această potecă ar ieşi în culme undeva mai la nord de punctul „La Răscruce”, iar harta turistică ne arată joncţiunea cu poteca de creastă după vârful cu cota 1807 m, pe care traseul CR îl ocoleşte pe curba de nivel pe versantul vestic. În acest caz, săgeata indicatoare nu este plasată corect în punctul „La Răscruce”.

Lăsând la o parte aceste ambiguităţi de nedorit pentru cei care parcurg traseele montane, continuăm să coborâm către Şaua Gropşoarele. Numărul turiştilor cu care ne întâlnim este tot mai mare; găsim şi mulţi drumeţi străini, probabil cazaţi la noua şi moderna cabană Ciucaş. Privirile pot cerceta în voie interiorul Munţilor Ciucaş, reperând cu uşurinţă elementele distictive ale peisajului: în plan apropiat Culmea Muntele Roşu, apoi nişte drumuri forestiere, la răspântia cărora este situată cabana Ciucaş, iar în plan îndepărtat Culmea Bratocea, Şaua Tigăilor (1745 m), zona Tigăilor Mari, Vârful Ciucaş (1954 m), Muntele Chiruşca. Coborâm zorind pasul, căci pauza de masă fusese stabilită în Şaua Gropşoarele şi stomăcelele noastre începuseră deja să se revolte.

Partea centrală şi vestică a Munţilor Ciucaş

Partea centrală şi vestică a Munţilor Ciucaş

Pe la ora 13,30 ajungem în Şaua Gropşoarele (1663 m) la mult aşteptatul prânz, care ne-a cam luat vreo trei sferturi de oră. De aici spre dreapta (est) o potecă nemarcată, dar destul de clară, în fapt un drum ciobănesc, se dirijează pe la sud de Culmea Albele către Şaua Stânii. Eram tentaţi să alegem întoarcerea la corturi pe aici (căci drumul ar fi fost mai scurt), însă am ales să parcurgem traseul marcat, care înconjoară pe la nord această culme, şi să nu abatem de la planurile făcute de cu seară.

În Şaua Gropşoarele – Lucian şi Ana Maria, având ca fundal Culmea Bratocea - Tigăile - Vf. Ciucaş

În Şaua Gropşoarele – Lucian şi Ana Maria, având ca fundal Culmea Bratocea – Tigăile – Vf. Ciucaş

Edi, care mai fusese pe aici, ne dezvăluie poziţia unui izvor, la vreo 10 minute de şa, în dreapta, lângă poteca ciobănească; este unul dintre vâlcele de obârşie ale Văii Stânii. O parte dintre noi chiar îl încercăm, aprovizionându-ne cu apă rece pentru restul traseului.

Ştefan găseşte primul prilej să folosească reportofonul (aşa, că doar nu l-a cărat degeaba!), dar nu pentru a ne pune la încercare cunoştinţele montanistice (aşa cum preconizase când am pregătit tura), ci pentru a culege impresii despre traseul parcurs până în acel moment. Numai păreri de bine, lume mulţumită, peisaje frumoase, plan îndeplinit, iar esenţa a venit de la Doina: „Urcuşul a fost … un urcuş!” (evident, pe cinste!). Şi George – satisfăcut de felul în care s-a mişcat grupul, căci altfel ne ameninţase că va pleca de unul singur, în ritmul său extrem de vioi – rămâne alături de ceilalţi.

Pornim spre Şaua Chiruşca pe poteca cu marcaj dublu: CR şi BR. Banda roşie a apărut ca din senin, fără nicio indicaţie. Noi ştiam că din Şaua Chiruşca vom continua restul traseului pe acest marcaj. Dar ce mai contează altă inadvertenţă! Coborâm şi tot coborâm, la început mai abrupt, apoi mai lin, pe un pinten al Culmii Gropşoarele, pe o potecă în serpentine, printr-o păşune presărată cu tufe de afin, merişor şi rododendron, până ajungem în Şaua Chiruşca (1567 m).

În această şa este o importantă răscruce de cărări: în coborâre (înainte) se ajunge la cabana Ciucaş, spre sud-est (în urcuş) spre Culmea Zăganu-Gropşoare (de unde tocmai sosiserăm), iar spre nord-est (pe curba de nivel) se dirijează trei marcaje: BR (către Pasul Boncuţa, prin Culmea Văii Stânii), BA (către Poiana Stânii, prin Valea şi Cheile Stânii) şi CA (către Vama Buzăului). Pe porţiunea dintre această şa şi Şaua Gropşoarele nu are ce căuta marcajul BR. Cine ajunge în şaua Chiruşca dinspre cabana Ciucaş (pe CR, BR, BA şi CA) vede în acest loc marcajul BR luând-o în două direcţii – şi la stânga, şi la dreapta. Care-i poteca corectă? Cea bună este, venind dinspre cabană, cea care o ia spre stânga, împreună cu BR şi CA.

Puţin cam nedumeriţi, o luăm pe cărarea cu triplu marcaj, noi având ca reper BR. Nimic semnificativ de remarcat pe porţiunea parcursă până la Curmătura Stânii. Urmăm versantul nordic al Culmii Albele, traversând o mulţime de viroage seci şi poieniţe separate de pâlcuri de pădure. În stânga noastră se adânceşte Valea Pârâului Laptelui (un afluent al pârârului Strâmbu, unul dintre cele trei izvoare ale râului Buzău). Privirile ne-au fost atrase de un mic masiv calcaros situat dincolo de această vale – Culmea Pietrei Laptelui. Alt reper mai important este Izvorul Hoţului, în apropierea căruia nişte vajnici câini ciobăneşti îşi păzeau turma. Noroc cu aparatura modernă contra câinilor, pe care am pus-o în funcţiune, dar şi cu vigilenţa ciobanilor! Ca atare, am depăşit în viteză vâlcelul prin care se scurge apa izvorului şi, luând-o pe lângă liziera pădurii, am ajuns în scurt timp în Şaua (Curmătura) Stânii. Aproape că nici nu am remarcat locul unde, din poteca noastră, se ramifica spre stânga drumul către Vama Buzăului.

Piatra Laptelui

Piatra Laptelui

Izvorul Hoţului – Prindeţi-l!

Izvorul Hoţului – Prindeţi-l!

În Şaua Stânii (1408 m la faţa locului, dar din cărţi 1435 m), lângă un mic lac (temporar zic sursele de documentare), am făcut un popas binemeritat. Din rucsaci au apărut alte bunătăţi şi s-a lăsat şi cu o degustare de vin. Ne-a corupt, ce e drept ne-am lăsat foarte uşor convinşi, Cristi Iosifescu (prindeţi vinovatul!). Doar nu era să-l lăsăm să se spetească, zăngănindu-şi în continuare în rucsac butelcuţa de 750 mg! Şi aşa s-a chinuit destul pentru noi până aici! La câţi eram (15 persoane însetate), ne-a ajuns doar pe o măseluţă (puteţi face cálculele… calculélele … culacalele – a la Horaţiu Mălăiele), aşa că am ţinut astfel cont de regula că pe munte consumul băuturilor alcoolice nu este permis (sâc!).

Să revenim. Cam ruginite săgeţile astea indicatoare, dar încă folositoare! Cea spre Boncuţa ne indică drumul ce avea să ne ducă la Poiana Stânii prin Culmea Văii Stânii, iar cea către Muntele Roşu şi Vârful Gropşoarele arată de fapt poteca ciobănească (nemarcată) pe care am întâlnit-o în Şaua Gropşoarele.

Şaua Stânii

Şaua Stânii

Tot de aici, undeva printre cele două săgeţi, continuă spre sud-est şi poteca cu marcaj BA (ce e drept foarte vag schiţată) de pe Valea Stânii, ai cărei versanţi sunt aici cvasiorizontali. În aval însă, ei se impun tot mai evident în peisaj, dând văii un profil transversal de forma literei „V”, până când devin verticali în sectorul de chei. Aceste repere s-au dovedit a fi foarte valoroase pentru traseul parcurs duminică. Nici marcajul nu este foarte clar în această porţiune a traseului, însă orientarea către firul văii este facilă.

Poteca nemarcată ce leagă Şaua Stânii cu Şaua Gropşoarele prin sudul Culmii Albele

Poteca nemarcată ce leagă Şaua Stânii cu Şaua Gropşoarele prin sudul Culmii Albele

La odihnă: dinspre stânga - Nelson, Edi, Doina, nea Costel şi Ştefan (în picioare)

La odihnă: dinspre stânga – Nelson, Edi, Doina, nea Costel şi Ştefan (în picioare)

Deja pregătiţi pentru ultima porţiune de traseu – Culmea Văii Stânii: Nea Costel, George, Cristi Iosifescu, Smaranda şi Emilia

Deja pregătiţi pentru ultima porţiune de traseu – Culmea Văii Stânii: Nea Costel, George, Cristi Iosifescu, Smaranda şi Emilia

Pe la ora 16 ridicăm ancora. Din şa prindem poteca largă din imagine (când drum de căruţă, când cărare), care ne poartă prin poieni, ocoloşte prin dreapta (vest) nişte vârfuri aplatizate (care depăşesc cu puţin cota de 1400 m, cel mai reprezentativ fiind Vârful Albiile) şi apoi pătrunde în pădure, pe care nu o mai părăseşte decât în apropierea poienilor din Pasul Boncuţa. Spre dreapta se adânceşte Valea Stânii. Aşa că peisaj de admirat nu avem, doar ce mai căscăm ochii pe la speciile de arbori. La un moment dat, poteca de culme virează la stânga şi se angajează într-o coborâre abruptă, până dăm de o poiană. Aici alţi vajnici mioritici şi mioarele lor. Noroc că ăştia sunt mai paşnici şi ciobanii sunt lângă ei! Zărim în curând şi drumul forestier din Pasul Boncuţa. Şi chiar dacă poteca nu e clară, avem în faţă pasul, la care ajungem în câteva minute. La interviul de seară, părerea unanimă a celor chestionaţi a fost că traseul de pe Culmea Văii Stânii ne-a cam plictisit.

Prin pădurea de pe Culmea Văii Stânii: Emilia, George, Ştefan

Prin pădurea de pe Culmea Văii Stânii: Emilia, George, Ştefan

Ultimii paşi până la drumul forestier din Pasul Boncuţa; în stânga unul dintre Colţii Boncuţei

Ultimii paşi până la drumul forestier din Pasul Boncuţa; în stânga unul dintre Colţii Boncuţei

În pasul Boncuţa. Ah, ce bun e un pui de odihnă după un traseu de circa 9 ore!

În pasul Boncuţa. Ah, ce bun e un pui de odihnă după un traseu de circa 9 ore!

Drumul pe forestier până la Poiana Stânii ni s-a părut interminabil. Însă, odată ajunsă la corturi, toată lumea a savurat încântată traseul realizat. Concluzia interviurilor: a fost un circuit interesant, care ne-a purtat prin zone inedite, ne-a ajutat să descoperim locuri încântătoare şi, de asemenea, ne-a dat sugestii şi ne-a oferit repere clare pentru incursiunea de duminică.

După un scurt respiro, la corturi a început febra pregătirilor de seară. Agitaţie mare, chiar şi cu iz de coridă! N-o fi Poiana Stânii o arenă spaniolă, dar poiana noastră liniştită a avut ceva vizitatori încornoraţi. Olé!

În prim plan: Dan, Doina şi Lucian

În prim plan: Dan, Doina şi Lucian

Olé! Toreador n-avem (nu ştim unde-i Nelson), pânza fluturândă nu e roşie, aşa că nu te înfuria prea tare!

Olé! Toreador n-avem (nu ştim unde-i Nelson), pânza fluturândă nu e roşie, aşa că nu te înfuria prea tare!

Lumea e liniştită şi face deja planuri pentru traseul de duminică – Edi, Cristi Iosifescu şi Lucian

Lumea e liniştită şi face deja planuri pentru traseul de duminică – Edi, Cristi Iosifescu şi Lucian

Se lasă încet înserarea. Pe unii ne bate gândul de a ne delecta cu nişte păstrăvi, aşa că aflu de la domnul de la păstrăvărie (i-am uitat numele) foarte multe lucruri despre zonă şi oamenii care şi-au cumpărat terenuri şi şi-au ridicat vile, despre cum mai merge vânătoarea (că au cam dispărut animalele sălbatice din cauza braconajului), despre viaţa lui (moldovean de prin părţile Vitoriei Lipan, dar ajuns acum, după multe încercări ale vieţii, păstrăvar în Prahova, soţie, copii…), cum are el grijă de păstrăvi, despre planurile de extindere ale păstrăvăriei etc. (mult prea multe lucruri; deh! – singurătatea!). În cele din urmă îmi divulgă şi informaţia mult dorită: 6 lei un păstrăv de circa 250-300 g. Ajung la grup, după o absenţă cam prelungită, de voiau să vină să mă recupereze, şi le zic cum stau lucrurile. De atâta aşteptat li s-au cam lungit urechile de foame, aşa că socoteala a fost clară: trebuiau prea mulţi păstrăvi pentru a ne sătura; şi ar mai fi trecut şi destul timp pentru a-i pregăti. În cele din urmă mâncăm ce avem prin rucsaci, stăm puţin la foc, povestim câte-n lună şi în stele, dar mai ales despre aventurile zilei şi ne gândim la ce va fi mâine. Suntem mai disciplinaţi ca în seara trecută şi ne culcăm mai devreme. Aşa că aţipim şi visăm frumos la ce va fi să urmeze. Noapte bună!

Duminică dimineaţa acelaşi ritual, dar ceva mai complicat: scularea la 6,30, mâncarea la repezeală, strângerea corturilor şi a bagajelor (dar fără concurs contratimp, după ceruseră Ştefan şi Edi), cărarea lor la maşini, pregătirea rucsacilor de tură şi plecarea pe traseu la ora 8. Participanţi: 14 persoane. La corturi rămâne familia Roşu, căci astăzi Ciprian nu mai primeşte liber la traseu, rămânând să le ţină companie Lăcrămioarei şi Mariei.

Ne-am propus următorul traseu (pe care l-am numit circuitul văilor): Poiana Stânii – Valea şi Cheile Pârâului Alb – Culmea Zăganu-Gropşoarele (acolo unde o da Dumnezeu să ieşim) – Şaua Gropşoarele – Şaua Stânii (pe poteca aia ciobănească reperată sâmbătă) – Valea şi Cheile Stânii – Poiana Stânii. Trebuia să ne limităm la circa 7 ore de drumeţie, că doar ne aştepta şi drumul înapoi până la Galaţi. De încadrat în timp ne-am încadrat, dar traseul a ieşit ceva mai altfel din cauza unei trileme (dacă există termenul dilemă, de ce n-o fi existând şi trilemă!?) apărute la un moment dat pe traseu.

O porţiune de drum a fost identică cu cea de sâmbătă, dar am învăţat câte ceva din ziua de ieri: am evitat proba de sărituri peste garduri, căci acum am găsit poteca prin stânga obstacolului, nu am mai ţinut întocmai cărarea, ci am mers chiar pe talvegul văii până la stâlpul indicator către Pârâul Sterp. În plus, o altă turmă de oi ne-a tăiat calea. De la confluenţa văilor, am luat-o la dreapta, pe Valea Pârâului Alb, pe traseu nemarcat. În lipsa marcajului şi cu o potecă foarte vagă, am ţinut mereu firul văii pentru circa o oră şi jumătate, orientarea fiind facilă.

A fost etapa de delectare cu un piesaj virgin şi sălbatic, mai ales în sectorul de chei, unde ochii noştri au savurat fiecare fărâmă de peisaj. Cheile, străjuite de pereţi verticali înalţi, sunt săpate în conglomerate şi se dezvoltă pe circa 300 metri lungime. Râu nu există, dar peste tot sunt prăvălite blocuri mari de stâncă rupte din versanţi, trunchiuri şi rădăcini de copaci ajunse aici în urma furtunilor, semn că la ploile abundente şi la viituri traseul devine periculos de parcurs.

În sectorul de chei ale Pârâului Alb

În sectorul de chei ale Pârâului Alb

Străbătând în urcuş Cheile Pârâului Alb, în zona cea mai spectaculoasă – Doina, Dan şi Ştefan

Străbătând în urcuş Cheile Pârâului Alb, în zona cea mai spectaculoasă – Doina, Dan şi Ştefan

Prăpădul de după furtuni şi ploi abundente

Prăpădul de după furtuni şi ploi abundente

Citiserăm că în chei sunt două mici peşteri: Peştera Mică, situată la intrarea în chei, pe versantul estic al Muntelui Zăganu, şi Peştera Aven, poziţionată la 100 metri amonte de intrarea în sectorul de chei. Nu le-am zarit, dar nici nu ne-am bătut capul cu găsirea lor. Poate altă dată!

Pe masură ce urcăm continuu prin pădurea deasă, panta se micşorează, pereţii scad în altitudine, valea se lărgeşte, însă tot mai întâlnim blocuri imense de stâncă ajunse în potecă.

Blocuri conglomeratice ne apar în cale

Blocuri conglomeratice ne apar în cale

Ajungem într-o zonă mai largă şi aproape orizontală, aflată la confluenţa cu o vale împădurită ce vine din stânga, de sub Culmea Zăganu. Ne regrupăm şi continuăm traseul pe valea principală, pe poteca îngustă, dar bătătorită, care şerpuieşte printre urzici, brusturi şi alte plante iubitoare de umezeală. Trecem şi prin dreptul unei văi afluente (ce vine din stânga), care este blocată de un mare bolovan (îl ştiam din cele citite de la alţii, ca reper demn de luat în seamă pentru orientarea pe traseu). Îl ocolim prin stânga, ajungând deasupra lui, pe poteca ce ne poartă tot mai sus.

Bolovanul-reper

Bolovanul-reper

Albia Pârâului Alb îşi menţine aspectul de torent, cu blocuri prăvălite în ea, fiind tot mai îngustă. Analizaserăm cu toţii harta turistică şi văzuserăm că imediat după altitudinea de 1500 de metri curbele de nivel erau dese, indicând pasajul cu cea mai mare denivelare de pe tot traseul (să fi tot fost vreo 20-30 m diferenţă de nivel). Şi brusc, când altimetrul ne-a indicat depăşirea acestei cote, ne-am trezit pe firul văii cu o săritoare care, pentru noi, a fost de netrecut. În acest loc ne-am confruntat cu trilema amintită: pe unde s-o luăm acum? Emilia şi Nelson cercetează o potecuţă de pe versantul stâng, în încercarea de a depăşi prin lateral săritoarea. Dar potecuţa se sfârşeşte brusc şi nu dă nicăieri. Tot ei se duc pe o potecă râpoasă şi abruptă, pe versantul din dreapta, care îi scoate în scurt timp într-o poiană dominată de stâncării. Reveniţi la grup, ne spun că au văzut un peisaj frumos şi că le-ar plăcea să o luăm pe acolo. Ştefan o ia pe cărarea ce se deschide perpendicular spre stânga, pe o văiugă. Urcă o porţiune şi, ţinând legătura cu el prin staţie, aflăm că ar fi o potecă ciobănească, clară în partea de jos, că văiuga se îngustează şi nu oferă vizibilitate. Decidem să se reîntoarcă şi ţinem o şedinţă, în urma căreia decidem să pornim pe poteca râpoasă din dreapta.

Lucian, cu probleme la un genunchi, şi Ana Maria hotărăsc să nu se aventureze pe această cărare, mai ales că nu ştiam exact unde ne va scoate în final. Decid să revină la tabăra de corturi pe drumul deja ştiut. Aşa că mai rămânem 12 curioşi care ne aventurăm în necunoscut, pe panta priporoasă.

Porţiunea abruptă nu este lungă şi, într-adevăr, ieşim într-o frumoasă poieniţă, cu pantă mare şi dominată de multe iviri stâncoase. Este clar că am luat-o pe versantul sudic al Culmii Stâncoase. Ne blocăm iarăşi în căutarea unei poteci, ne răspândim ca potârnichile printre steiurile de stâncă, ne mai cocoţăm pe unele dintre ele, mai culegem niscaiva afine şi, în cele din urmă, găsim o potecuţă foarte îngustă care urcă pieziş versantul către dreapta, printre afinişuri, jnepenişuri şi ienuperi. În cele din urmă ieşim la gol alpin, într-o mică şa, dar care ne-a oferit posibilitatea analizei clare a situaţiei în care ne aflam.

Poiana dominată de stâncării pe versantul sudic al Culmii Stâncoase

Poiana dominată de stâncării pe versantul sudic al Culmii Stâncoase

Ştefan, eternul perpetuum mobile

Ştefan, eternul perpetuum mobile

În urcuş pe poteca vag conturară către şaua salvatoare

În urcuş pe poteca vag conturară către şaua salvatoare

La popasul din această şa analizăm iute harta şi zările. În dreapta noastră se înalţă un vârf stâncos (în imaginea de sus; pe hărţi apare cu altitudinea de 1704 m), iar harta ne spune clar că suntem pe Culmea Stâncoasă (cu orientare vest-est), ce face joncţiunea cu Creasta Zăganu-Gropşoarele undeva mai sus de şaua „La Răscruce”. În spate, arcuită către sud, se întinde o culme prelungă, Culmea Şuviţelor. În faţă, la mare depărtare, aproape de linia orizontului, zărim Şaua Stânii şi Culmea Albele. Numai că de această zonă cunoscută nouă de ieri ne despart trei picioare de munte desprinse spre est din Culmea Gropşoarele şi tot atâtea văi paralele care, privite de sus, nu par prea adânci. Undeva, pe a treia vale, observăm şi o stână. În dreapta se conturează clar Valea Stânii, înspre care se dirijează aceste mici văi.

În şaua de sub vârful de 1704 m. În sensul acelor de ceasornic: Edi, Cristi Iosifescu, Eugen, Ştefan, Dan, Doina, nea Costel; în urcuş către vârf Cristi Vidraşcu

În şaua de sub vârful de 1704 m. În sensul acelor de ceasornic: Edi, Cristi Iosifescu, Eugen, Ştefan, Dan, Doina, nea Costel; în urcuş către vârf Cristi Vidraşcu

Ca atare, se impune o nouă consfătuire tehnică. Avem două alternative: să alegem traseul de pe Culmea Stâncoasă (ocolind colţii ce ne-ar fi ieşit în cale), care să ne scoată în urcuş pe Culmea Gropşoarele (aşa, ca să respectăm planul propus), sau să parcurgem pe curba de nivel cele trei picioare de munte şi să ajungem la cea de-a treia vale (cea cu stâna), de unde să coborâm în Valea Stânii. Din raţiunea timpului şi a efortului ce urma să-l depunem, alegem ce-a dea doua variantă, descendentă; azimut: stâna! Pe-aci ţi-i drumul!

Cum cele trei picioare de munte sunt brăzdate de o mulţime de poteci bătătorite de oi (în imaginea de mai jos), alegem fiecare la întâmplare varianta care i se pare cea mai comodă, însă ne trezim în scurt timp separaţi de distanţe mari şi la înălţimi diferite, iar micile văi sunt în realitate destul de adâncite.

Oare care-i potecuţa cea mai comodă?

Oare care-i potecuţa cea mai comodă?

În final ajungem deasupra celei de-a treia văi, iar coborârea spre firul albiei este destul de abruptă, cu multe pietre rotunjite, pe care se poate aluneca. Dar poteca este lată şi ne scoate la un izvor abundent, cu nişte amenajări rudimentare (jgheaburi, o mică moară de apă) făcute de cei de la stâna din apropiere. Împărţim apa rece cu nişte văcuţe însetate, ca şi noi.

La izvorul de lângă stână

La izvorul de lângă stână

Prindem cărarea către stână, unde dăm de o adevărată arcă a lui Noe: un talmeş-balmeş de capre, oi, porci, vaci, măgari, cai, câini, oameni, toţi la un loc, la umbră (erau şi câteva găini, dar în altă parte); apoi sărăria, clădirea stânii şi poteca înspre Valea Stânii, unde ajungem după doar câteva minute.

În coborâre de la stână către albia Văii Stânii

În coborâre de la stână către albia Văii Stânii

Ajunşi în poiana de pe malul apei, punctată de brăduţi, facem pauza pentru masa de prânz şi pentru odihnă. Dar nu stăm prea mult, cu gândul la porţiunea de chei pe care urma să o parcurgem, dar şi la drumul spre casă. La început, pe câteva zeci de metri, poteca merge paralel cu firul văii pe versantul drept, pentru ca apoi să coboare şi să urmeze talvegul. Ţinem continuu firul văii, pe marcajul BA (bandă albastră), aplicat des pe stânci şi arbori. Se vede clar că este refăcut recent (nu facem publicitate celor de la firma care a contribuit la realizarea marcajului, dar au avut ei grijă de asta la ieşirea din chei!).

Pe vale dăm de o multitudine de bolovani imenşi, care ne obligă să-i ocolim sau să-i descăţărăm, de trunchiuri de arbori care ne aţin calea şi ne determină să-i trecem fie pe dedesubt, fie deasupra, aşa că înaintarea se face în ritm destul de lent, atenţi să nu ne udăm. Ne despărţim în mai multe grupuleţe.

Blocuri de stâncă şi arbori ne aţin calea la tot pasul

Blocuri de stâncă şi arbori ne aţin calea la tot pasul

În coborâre, vitregia văii se diminuează şi, treptat, albia devine chiar ospitalieră atunci când ajungem într-o porţiune largă, asemănătoare unui sector de luncă, unde mergem pe un pat de nisip fin. O miniplajă, însă ioc costume de baie. Arareori dacă mai dăm în această porţiune de pietrişuri. Cum nu mai fusesem pe acest traseu, chiar ne întrebam dezamăgiţi unde sunt cheile, dacă nu cumva a fost porţiunea dinspre amonte a văii, dar acolo nu întâlnisem însă ceva care să arate precum cheile. Deja socoteam că mersesem destul de mult pe vale, timpul trecea, altitudinea scădea… Scoatem şi harta, urmărim curbele de nivel; eram destul de jos, pe la 1300 de m altitudine, dar documentul cartografic ne spune că sectorul de chei este ceva mai în aval. Ne recăpătăm speranţele. Şi ajungem, în cele din urmă, la regalul mult aşteptat.

Versanţii devin brusc stâncoşi şi se ridică ameninţător, verticali, de-o parte şi de alta a văii, care devine tot mai îngustă. Pe firul albiei se prelinge un firicel de apă care uneori dispare, dar reapare mai în aval. Traseul pârâiaşului este sinuos, puternic meandrat, iar în anumite pasaje versanţii devin atât de apropiaţi, încât de-abia se mai poate strecura omul. Păşim pe fundul văii pardosit cu pietrişuri desprinse din masa conglomeratelor ce alcătuiesc versanţii şi rămânem muţi de admiraţie în faţa acestui spectacol al naturii. Aproape că batem pasul pe loc, cu ochii zgâiţi la peisaj şi cu desele opriri pentru fotografii.

Avanpremieră la ce avea să urmeze

Avanpremieră la ce avea să urmeze

Iar George este subţire ca un ţâr

Iar George este subţire ca un ţâr

Şi, pentru ca spectacolul să fie complet, suntem acompaniaţi în surdină şi de susurul pârâiaşului

Şi, pentru ca spectacolul să fie complet, suntem acompaniaţi în surdină şi de susurul pârâiaşului

În sectorul de maximă îngustare

În sectorul de maximă îngustare

Să spicuim niţel din bibliografie: „Cheile au o lungime de un kilometru şi sunt sculptate în banda de calcare şi conglomerate, mai rezistente la eroziune, în care este modelată Culmea Stâncoasă, bandă ce se continuă şi în Culmea Văii Stânii, unde se evidenţiază Colţii Boncuţei. […] Versanţii se apropie foarte mult, până la 2-3 m; […] uneori firul apei se strecoară prin îngustarea de sub un metru. […] Pereţii stâncoşi domină de la înălţimea de aproximativ 100 de metri afundurile Văii Stânii.” (Munţii Ciucaş, Călin Dănuţ, 2005, Editura Eve Press, p.63-64).

Cu greu ne lăsăm duşi din aceste locuri. Totuşi suntem nevoiţi să ne urnim cu ceva mai mult aplomb. Mai în aval răsună glasurile unor turişti (primii şi ultimii cu care ne-am întâlnit în ziua respectivă; în rest am dat doar de ciobani), pe care îi găsim în dreptul unei mici căderi de apă.

Micuţa cădere de apă din sectorul de chei al Văii Stânii

Micuţa cădere de apă din sectorul de chei al Văii Stânii

Depăşit fiind şi acest obstacol, continuăm să traversăm pârâiaşul cu ape limpezi de nenumărate ori, iar versanţii încep treptat să se depărteze între ei, semn că ieşim din chei. Trecem pentru ultima dată pârâul pe partea stângă, loc în care întâlnim nişte tuburi imense de beton (ce-or fi vrând să facă cu ele?) şi începutul unui drum forestier.

De aici ţinem înainte drumul care ne poartă, mai întâi, la intersecţia cu cel care vine din Pasul Boncuţa, unde vedem în dreapta şi nişte stâncării ce punctează partea sudică a Culmii Şuviţelor şi, în cele din urmă, ne scoate la Poiana Stânii, lângă locul de campare. Îi găsim aici atât pe Lucian şi Ana-Maria, întorşi cu bine din Cheile Pârâului Alb, cât şi pe micuţa Maria împreună cu părinţii ei, rămaşi toată ziua în poiană.

Stâncării în partea sudică a Culmii Şuviţelor, văzute din Valea Stânii de la bifurcaţia către Pasul Boncuţa

Stâncării în partea sudică a Culmii Şuviţelor, văzute din Valea Stânii de la bifurcaţia către Pasul Boncuţa

Sosim unii după alţii la intervale considerabile de timp, după cum ne-a lăsat sufletul să admirăm, mai mult sau şi mai mult, peisajul din Cheile Văii Stânii. Ne povestim la reportofon impresiile despre chei şi conchidem că sunt admirabile, încântătoare, excepţionale şi multe alte epitete la superlativ. Eu cred că sunt cele mai lungi chei din ţară săpate în conglomerate, iar îngustimea lor şi gradul de meandrare m-au făcut să mă gândesc la Canionul Horoabelor din Munţii Bucegi (doar că acesta este tăiat în calcare).

Dar cum orice e frumos are şi un sfârşit, începem să ne pregătim pentru întoarcerea acasă: ne punem hainele de oraş, bocancii dispar, fiind înlocuiţi de sandale, ne aşezăm rucsacii de tură în maşini care pe unde apucăm (seara în Galaţi a fost o urmărire ca în filme între două maşini pentru recuperarea unor bagaje). Cristi Iosifescu se grăbeşte la o întâlnire pe care o are în Ploieşti; îi ia pe George, care trebuie să ajungă la Bucureşti, şi pe Ştefan (pe care trebuie însă să îl lase la ieşirea în drumul naţional). Eu evit să iau în maşină alte 4 persoane de teama ţevii de eşapament (am povestit la început – un colier rupt; mai făcuserăm între timp încă un atelier de reparaţii auto şi verdictul era clar – ţine!), aşa că îl recuperez pe Ştefan de la locul stabilit. În celelalte două maşini nu apar modificări.

Cristi Vidraşcu, ieşeanul, o ia înspre Cheia. Cu toţii îl invidiem: mai are două zile libere şi îşi prelungeşte şederea în Ciucaş şi luni, când vrea să parcurgă Culmea Bratocea – Tigăi – Vf. Ciucaş. Cei care am mai fost pe acolo îi descriem traseul, îi dăm sfaturi şi informaţii utile. Sper să fi avut parte de vreme bună şi poteci însorite!

Ultimele emoţii ale turei, pentru ei, bineînţeles…! Am în maşină patru bărbaţi (cred că toţi au permis auto), al căror şofer este o femeie! N-au zis nimic, pentru că sunt nişte finuţi, dar şi obişnuiţi cu emoţiile tari oferite de parcurgerea traseelor montane. Doi mai fuseseră cum mine, dar pentru Edi şi Ştefan era o premieră. Mă tot gândesc ce-o fi fost în sufletul lor! Edi, un maestru dovedit la volan în nenumărate alte ieşiri, deşi a stat pe bancheta din spate, a fost cel mai bun copilot cu care am mers până acum în aproape 20 de ani!

Ne mai regrupăm parţial la Merei pentru deja devenita tradiţională masă şi bere de după tură. Ajungem acasă târziu, în noapte, dar mulţumiţi de ceea ce am putut savura în cele trei zile petrecute pe traseele turistice de la Poiana Stânii.

Şi acum concluzia finală. Frumoase locuri ţara are… şi multe trebuie încă descoperite. Zonele cu adevărat speciale sunt într-adevăr tăinute şi se lasă cu greu cucerite, divulgându-şi cu parcimonie secretele! Dar asta e: nu tuturor le e sortit să le găsească! Noi vom fi însă perseverenţi şi vom scotoci cu încăpăţânare după ele. Şi vă invităm şi pe alţii să le descoperiţi alături de noi, în turele pe munte sau măcar din jurnalele pe care le scriem după ture.

Autor: Smaranda Enică

Poze: Smaranda Enică, Ştefan Bako, Eugeniu Teodorof

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

17 comentarii laCiucaşul inedit pentru … unii (sau … 3 în 1) – zona Poiana Stânii

  • Superba zona !
    Recunosc ca dupa ce am vazut pozele voastre ,am decis sa vizitez si eu in concediu din vara asta ,muntii Ciucas ,desi eu nu am vazut nici o treime din ce ati vazut voi,nu am regretat .
    Ciucasul nu are bogatia oglinzilor limpezi de lac din Fagaras sau Retezat, dar are, în schimb, bogatia crestelor armonios daltuite, cu forme rotunjite, dulci, încadrate de pajisti multicolore sau paduri de molizi si fag datatoare de echilibru si seninatate.Cel putin pe mine m-au cucerit ,sunt foarte pitoresti .
    Felicitari dna Smaranda pentru organizarea acestei ture si pentru jurnal !
    Ps. :Ëdi sa-mi zici unde-i izvorul ala ,ca eu una, nu l-am gasit:(

  • romeo

    cand face astfel de ture si as vrea sa merg si eu cu al meu caine unde as putea sa aflu cand se fac aceste iesiri? si bineinteles daca am si eu loc cu voi?

  • Smaranda

    Romeo, noi postam anunturile privind organizarea turelor pe adresa de mail a grupului, cu cel putin o saptamana-doua inainte. evident ca loc este pentru toti cei amatori de iesiri in natura. Dupa anuntul fiecarei ture, ramane lista deschisa tuturor celor care vro sa participe. trebuie doar sa confirme participarea cu 2-3 zile ianite pentru a putea face pregatirirle necesare – cazare, repartitia pe masini etc.

  • Doina Popa

    Multumesc Smaranda pentru acest frumos jurnal direct proportional ca si calitate a continutului cu tura in sine ! Mi-a facut placere sa-l lecturez.

    Ma minunez de modestia ta ! Dupa atatea informatii pertinente spui :”jurnalul turei îl scriu cu destul de multă reticenţă, fiind conştientă că eu ştiu doar o fărâmă din informaţia ştiinţifică deţinută de Gigi, iar pe de altă parte nici nu am harul de povestitor înţelept cu care el ne-a obişnuit în articolele şi jurnalele sale.”
    Felicitari !

  • Ciprian Rosu

    Frumos jurnal si frumos povestit. Zona foarte frumoasa ce am descoperit-o cu mai multi ani in urma iar traseele alese au fost interesante.
    Smaranda sa stii ca s-a strecurat o mica eroare, sticla de vin era carata de mine D;.
    Felicitari si mai astept si alte jurnale.

  • Smaranda

    Cipriane, sa stii ca tocmai de la sticla de vin mi se trage amnezia! Vezi tu, n-au mai iesit calculele asa cum trebuie!

  • Un jurnal excelent, foarte bine documentat si ilustrat, in unii din cei mai frumosi munti din Romania! Felicitari Smaranda pentru munca depusa in realizarea acestui jurnal, felicitari tuturor participantilor pentru spiritul de echipa si buna dispozitie!

    P.S. Un mare bravo pentru surprinderea in fapt a hotului de la Izvorul Hotului, sa vada toata lumea cine e infractorul :)!

  • george

    Ca participant la tură,după citirea jurnalului,nu pot să spun decît că mai trebuie mers încă o dată.După multitudinea de informaţii şi detalii, asupra punctelor de interes parcurse în cele 3 zile,sigur la următoarea tură voi avea cu mine un rezumat al jurnalului.A fost o atmosferă de grup f.plăcută care a făcut să nu resimt efortul pe anumite porţiuni mai tari,iar recuperarea seara să fie deplină.Cum ştiu că realizarea unui jurnal-mai ales bine documentat ca acesta- nu este o activitate uşoară,din partea mea tot respectul pentru munca depusă ,şi …..fiind primul jurnal, aşteptăm următorul.

  • Smaranda

    Va multumesc pentru aprecierile facute, pentru incurajari si, cu siguranta, daca nu va fi inghesuiala prea mare la scris jurnale, voi mai incerca si altele.

  • Ciocanel Nicusor

    Bun material didactic Doamna profesoara !!! Multumim pentru tura si felicitari!
    P.S. Infractorul surprins de Stefan „imprumutand” apa de la Izvorul Hotilor este fericit ca Profa n-a postat in jurnal imagini de la degustarea de licori din Crama Lacul Tulburel, Saua Stanii, 1435 m.( Sa stiti ca vinul alb demisec „merge” cel mai bine daca ai conglomerate in dreapta, calcare in stanga, un lac tulbure la Vest si-n fata o poiana si multi prieteni).
    Tot P.S. In prima seara sedinta tehnica s- a frant brusc la 2:21 a.m., ultimii doi mohicani fiind fugariti, de la focul de tabara, de interventia KGB-ului, tocmai cand aveau „ceva important de discutat”( Emilia dixit).

  • Ciocanel Nicusor

    Bun material didactic Doamna profesoara. Multumim pentru tura si felicitari !
    P.S. Infractorul surprins de Stefan „imprumutand” apa de la Izvorul Hotilor se bucura ca Profa n-a postat in jurnal instantanee de la degustarea de licori din Crama Lacul Tulburel, Saua Stanii, 1435m. Un demisec alb „merge” cel mai bine daca ai in dreapta conglomerate, in stanga calcare, la Vest un lac tulbure si-n fata o poiana si multi prieteni care te fotografiaza…
    Tot P.S. Elanul ultimilor doi mohicani aflati la focul de tabara, in prima seara, s-a frant la 2:21 a.m., urmare directa a interventiei KGB-ului personal, exact cand aveam „ceva important de discutat” (Emilia dixit)

  • Smaranda

    Pai n-ar fi fost tocmai didactic daca apareau imagini de la degustarea de licori! Iar cu 2,21 trebuia sa fi tinut minte, ca a fost lait-motivul iesirii! Tot licorile sa fi fost de vina!

  • paraschiv elena

    DRAGA SMARANDA ,am citit cu mult interes jurnalul tau,imaginile f. bine realizate.Ce tara avem! Sper sa particip si eu la o tura.Am apreciat toate comentatiile. Multumesc f. mult.

  • Constantin Popa

    va felicit si-mipare rau ca nu amputut sa va insotesc

    • Gabor Cornel

      Țiglăi e corect şi desemneaza stanci inalte formate prin eroziune .
      Prin partea locului „Turnul Goliat ” poarta denumirea de „moşul cu oile” denumire mult mai frumoasa si mai apropiata neamului nostru .

      • Smaranda Enica

        Va mulțumesc pentru observații. Cunosc faptul ca acestor stânci/ grupări de stânci li se spune si așa. Da, corect e Țiglăi, dar prea putini mai stiu explicația etimologica a termenului cu pricina.

  • george r

    Mii de scuze nu prea am citit comentariile.
    IMAGINILE AU SPUS…
    CIUCASUL NU TREBUIE PANGARIT DE TOT FELUL DE CONSTRUCTII.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*