QR Code Business Card
Articol postat de

Dobrogea – O scurtă istorie a migraţiilor

Dobrogea, pentru noi gălățenii și brăilenii, e cel mai adesea spațiul ”evadării comode”, lumea sălbatică și magică de dincolo de Dunăre, locul aventurii de lângă casă, indiferent că această aventură se cheamă trekking, cățărare, mountain-bike sau descoperirea vestigiilor unor lumi de mult dispărute. Când am hotărât să realizez acest articol, ce nu are nici un cuvânt al meu propriu, original, ci doar cuvintele și expresiile unor istorici, am avut la bază două motive:  – unul emoțional, din dragoste de Dobrogea, al căreia parțial fiu îi sunt și al doilea – rațional din dorința de a aduce și celor din jur puțin mai multă lumină despre istoria lungă și zbuciumată a acestor meleaguri. Am condimentat  textul cu câteva fotografii ale altor pasionați de Dobrogea, Andrei Raftopol, Gigi Cepoiu  și Lucian Bălănică pentru a retrăi și prin imagini o fărâmă din vremurile de mult apuse. Pentru că doar dacă ne înțelegem trecutul ne putem construi viitorul. Deci vă invit să pășim cu mare atenție prin pulberea istoriei.

1. Geto-dacii

La sfârșitul neoliticului și începutul epocii bronzului își fac apariția în spațiul carpato-balcanic triburi indo-europene de păstori, provenite din Asia și Europa răsăriteană. În perioada târzie a bronzului se formează aici o singură mare grupare etnică, tracii, din care au provenit ulterior geto-dacii:  ”Geții vorbeau aceeași limbă cu tracii” (Strabon). Prima mențiune a geto-dacilor este legată de expediția lui Darius contra sciților (514 î.Hr.). Zona locuită de geții dobrogeni este atestată printr-o serie de descoperiri funerare în Dobrogea și în nord-estul Bulgariei. Din conținutul unei inscripții de la Histria, descoperim că aceasta avea parte, în secolul al III-lea de un protectorat destul de apăsător din partea regelui get Zamoldegikos. Urmează perioada sec II î.Hr. – începutul secolului II e.n., definind cultura așa numit clasică, marcată prin așezări cu caracter civil sau militare (dave), construcții cu caracter sacru, descoperiri funerare, depozite, tezaure, unitare pe întreaga lor arie de răspândire.

Primele acțiuni mai închegate sunt întreprinse de regele Burebista (82-44 î.Hr.), care printr-o politică de cuceriri, a reușit să întemeieze un întins regat, care a inclus timp de 11 ani (55-44 î. Hr.) și Dobrogea. Ultimul conflict militar important geto-roman în Dobrogea va fi bătălia de la Adamclisi (102) soldată cu victoria armatelor romane în fața coaliției conduse de Decebal.

Monumentul funerar Tropaeum Traiani

Monumentul funerar Tropeaum Traiani – Adamclisi

2. Grecii

Diversificarea etnică a provinciei pontice începe odată cu colonizarea greacă (sec. VII-VI î. Hr.). Alături de traco-geţi, grecii vor reprezenta timp de mai multe secole un element etnic bine individualizat şi influent. Prezenţa grecilor în Dobrogea este legată de înfiinţarea celor mai importante oraşe întemeiate de ei pe ţărmul de apus al Pontului Euxin. Astfel, ionienii din Milet (Asia Mică) fondează în secolul al VII-lea î.Hr. oraşul Istros (numit de romani Histria), apoi Tomis iar dorienii din Herakleea Pontica fondează în secolul VI î.Hr. oraşul Callatis.

  Histria-1A

Histria (1)

Histria-2A

Histria (2)

Dintre acestea, Histria a avut o dezvoltare neîntreruptă atât în perioada greacă cât şi în cea romană, reprezentând pentru multă vreme cel mai important centru economic şi cultural de la gurile Dunării.  Venirea grecilor în Dobrogea a determinat pe lângă apariţia unor înfloritoare centre comerciale şi meșteșugărești, realizarea unor intense schimburi cu populaţia autohtonă, difuzarea culturii şi civilizației elene şi îmbogățirea toponimiei locale cu denumiri greceşti. Printre acestea, mai importante amintim: Histria, Tomis, Callatis, Axiopolis, Halmyris, Orgame (Argamum). De altfel, pe litoralul Mării Negre, conform informaţiilor furnizate de Pliniu cel Bătrân numărul oraşelor întemeiate de greci se ridica la 90, acestea furnizând la jumătatea secolului IV î.Hr. cca. 2/3 din consumul anual de cereale al Aticii (Demostene), drumul de acces spre Pontul Euxin fiind numit şi „drumul pâinii”.

Tomis-A

Tomis

Halmyrys

Halmyris 

Ultimele două secole înaintea erei noastre au reprezentat pentru cetăţile greceşti din bazinul pontic o epocă de grele încercări. Două evenimente sunt notabile: apariţia armatelor romane, care în 72 î.Hr. sub comanda lui Terentius Lucullus Varo atrag oraşele greceşti în sfera de influenţă a Romei şi cuprinderea acestor colonii în statul dac creat de Burebista (55-44 î.e. n.).

Argamum

Argamum

Callatis-ACallatis

3. Sciţii

Sciţii, popor nomad de origine iraniană. se stabilesc începând cu sfârşitul secolului al-VII-lea î.Hr. în ţinuturile nord pontice. Stăpâni timp de 4 secole ai unor vaste teritorii între Don şi Carpaţi (până la sfârşitul secolului IV î.Hr. când sunt supuşi de sarmaţi) sciţii intră în contact cu triburle geto-dace din Dobrogea prin intermediul schimburilor economice sau al unor incursiuni militare. Puterea acestora a făcut ca la sfârşitul secolului al VI-lea să reprezinte ţinta marii expediţii  a lui Darius (514-513 î.Hr.) prilej pentru Herodot să aprecieze calităţile geţilor de pe coasta de vest a Mării Negre: „Înainte de a ajunge la Istru, Darius lovi mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori… Geţii, însă fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, cu toate că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”

Prezenţa sciţilor pe scena istorică dobrogeană este reflectată de izvoarele vremii: „Datorită mulţimii locuitorilor de acolo, care au trecut peste Tyras (Nistru) şi Istru şi s-au aşezat în ţinutul de dincoace, o bună parte din Tracia s-a numit Sciţia Mică. Tracii, adică geţii, le-au dat pământ, fie cedând forţei, fie pentru faptul că pământul era nefolositor, o mare parte din el fiind mlăştinos” (Strabon). De aici începe încetăţenirea numelui de Mikra Scythia (Sciţia Mică), sub care ne este cunoscută (din secolul II î.Hr.) secole de-a rândul Dobrogea.

Singura mare încercare a sciţilor, conduşi de regele Ateas, de a pătrunde decisiv la sud de Dunăre a fost respinsă în 339 î.Hr. Inițial o coaliţie geto-istriană nu reuşeşte să se opună cu succes, însă o ripostă macedoneană promptă din partea regelui Filip al-II-lea este decisivă, sciții fiind nevoiţi să se retragă peste Dunăre.

4. Macedonenii

După victoria împotriva sciţilor conduşi de Ateas, teritoriul traco-getic dintre Dunăre şi Mare, inclusiv cetăţile greceşti intră sub stăpânirea macedoneană. Această politică se observă şi la Alexandru cel Mare care păstrează frontiera dunăreană, dar vizează şi cetățile de pe ţărmul nordic al Mării Negre. După moartea prematură a acestuia, unul din generalii săi, Lysimach, fondează regatul Propontida, cu capitala Lysimachia, ce se întindea de la strâmtori şi până la Dunăre. Aceasta înseamnă  o dominare şi nu o supunere a triburilor geto-dace. În această perioadă aflăm despre o formaţiune politică condusă de Dromichaites (297-292) care iese învingătoare în două rânduri în conflictele cu Lysimach. Dominaţia macedoneană se sfârşeşte odată cu moartea lui Lysimach în anul 281 î.Hr.

5. Celţii

Celţii, popor cu multe necunoscute (cel puţin pentru acest spaţiu) vor ajunge în regiune în jurul anului 280 î.Hr., după ce au creat în Europa o civilizație înaintată. Aceştia apar la Dunărea de Jos, intră în conflict cu daco-geţii, depășesc opoziţia macedoneană şi se răspândesc în Peninsula Balcanică şi Anatolia. Între anii 280-218 se resimt acţiunile celţilor constituiţi în regatul din Tylis (la sud de Balcani). Câteva toponime cu rezonanţă celtică păstrate: Noviodunum, Arrubium, Durostorum, Tulcea (tul=deal în vechea celtă)

Durostorum-A

Durostorum

NoviodunumA

Noviodunum

6. Sarmaţii

În Muntenia şi Moldova cei mai mulţi sarmaţi (iazigi, roxolani, alani) au pătruns la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., presaţi de goţi, noii stăpâni ai stepelor nord-pontice. Aceştia zăbovesc mult timp pe teritoriul Moldovei, de unde fac nenumărate incursiuni spre gurile Dunării. Se poate aminti anul 16 î.Hr. când consulul Tarius Rufus poartă lupte cu sarmaţii ce invadaseră Scythia Minor, alungându-i peste Dunăre. Ei îşi lasă urmele proprie lor culturi materiale şi spirituale, dar adesea acestea sunt descoperite laolaltă cu cele geto-dacice şi carpice. Chipuriule aspre ale soldaţilor sarmaţi le vedem dăltuite în piatră atât pe Columna lui Traian, cât mai ales pe pietrele Monumentului de la Adamclisi (au participat alături de geto-daci şi bastarni la coaliţia antiromană condusă de Decebal).

Metopa - Tropaeum Traiani

Metopă  – Monumentul funerar Tropaeum Traiani – Adamclisi

7. Bastarnii

Cam în acelaşi timp cu sarmaţii (sec. III-II î.Hr.), la nordul Mării Negre îşi fac apariţia din regiunea văilor superioare ale Oderului şi Vistulei, triburile bastarnilor, popor de origine germanică. Bastarnii, aşezaţi la nordul gurilor Dunării vor depăşi adesea fluviul spre sud, producând prin incursiuni de jaf numeroase prejudicii geţilor, grecilor pontici iar ulterior romanilor. Sub presiunea sarmaţilor au hotărât să emigreze cu turme şi oameni în anul 29 î.Hr. în Balcani.

8. Dobrogea – provincie romană

Începutul Dobrogei ca provincie romană coincide cu victoria guvernatorului Macedoniei, Terentius Lucullus Varo asupra tracilor (besii si moesii) și supune pe rând (72-71 î.Hr.) orașele grecești până la gurile Dunării. După ce trupele romane, sub conducerea lui Licinius Crassus, vor învinge conducătorii geto-daci locali: Roles, în sudul Dobrogei, Dapyx în centru Zyraxes în nord, Dobrogea va intra  în stăpânire romană (28 î.Hr.). Necesitatea unui hotar pe malurile Dunării, obstacol continuu (limes), va deveni imperioasă pentru romani datorită numeroaselor atacuri ale popoarelor nord-dunărene. Instituirea frontierei romane pe Dunăre  a avut ca urmare cuprinderea Dobrogei în Imperiul Roman, aceasta fiind anexată începând cu anul 45 e.n.  provinciei Moesia și este supusă unui intens proces de romanizare.

36

Capidava

47

Capidava – imagine din satelit

Situată la gurile fluviului, cea mai primejdioasă poartă de invazii și migrații, Scythia Minor a căpătat o importanță primordială de ordin strategic în cadrul apărării romane. Capidava a constituit una din cele mai importante fortificații ale limesului Dunărean încă de la începutul secolului al-II-lea. Era așezată strategic, pe un pinten de calcar lângă un important vad al Dunării, prin care un drum ce venea din Carpați și străbătea Dobrogea până la mare. Pe lângă Capidava din sistemul de fortificații trebuie amintite: Carsium, Tropaeum Traiani, Beroe, Ibida, Dinogetia, Troesmis, Noviodunum, Aegyssyus.

Beroe-A

Beroe

Carsium-A

Carsium

Ibida-A

Ibida

Basilica Forensis - Tropaeum Traiani

Orașul Tropaeum Traiani – Basilica Forensis

Odată cu Dioclețian (284-305) începe perioada romano-bizantină. În încercarea de a reface puterea imperiului, acesta întreprinde o serie de reforme cu caracter administrativ, militar, financiar, ideologic, care aveau să prelungească, dar nu să salveze Imperiul Roman. Printre aceste măsuri au fost consolidarea fortificațiilor de pe limesul dunărean, refacerea drumurilor provinciei, zidirea de noi cetăți (Dinogeția). Această politică este continuată de Constantin cel Mare (306-337), ce rezidește din temelii cetatea Tropaeum Traiani, cea mai mare din Scythia Minor, distrusă de o invazie a goților din timpul lui Dioclețian.

Tropaeum-1A

Tropaeum Traiani – poartă secundară de intrare

După divizarea Imperiului Roman (395) autoritatea asupra Dobrogei revine Imperiului Roman de Răsărit, cunoscut în istorie și sub numele de Imperiul Bizantin (sec V-XIII). Profunde reforme de întărire a frontierei Dunării și de restaurare a zidurilor cetăților Histria, Tomis și Dinogeția au loc sub domnia lui Atanasios I (491-518). Maxima expansiune teritorială a Imperiului Bizantin se realizează în timpul domniei împăratului Iustinian (527-565), care a inițiat un amplu plan de construcții militare la frontiera dunăreană: ”Voind să facă din fluviul Istru o foarte puternică pavăză de apărare a acestor cetăți și a întregii Europe, el a încins malul fluviului cu o centură deasă de fortărețe” (Procopiu)

Dinogetia-A

Dinogeția

Troesmis-A

Troesmis

Bazilica martirica Niculitel

Bazilica martirică Niculițel

În secolul VI începe să se modifice concepția de apărare a frontierei, prin creșterea rolului trupelor compuse din foederați, tranziție spre faza următoare de concepție strategică bizantină (thema), bazată pe preeminența forțelor locale. În anul 602 frontiera dunăreană a Imperiului Bizantin se prăbușește sub presiunea avarilor, slavilor, bulgarilor și a altor neamuri nomade, care ocupă vaste teritorii până la Balcani.

9. Carpii

În general în istorie se vorbește despre carpo-goţi, de atacurile lor pustiitoare, începând cu mijlocul secolului al III-lea. Carpii formau partea nordică a tracilor, fiind daci liberi aşezaţi în Moldova, iar goţii erau de origine germanică.  Incursiunile carpilor din anul 238 constituie începutul unor atacuri ale populaţiilor de la graniţele Imperiului, ce ating culmea la mijlocul secolului al -III-lea (242, 245-253, 267) şi la capătul cărora Dobrogea suferă distrugeri însemnate (Histria este distrusă în totalitate). Carpii au lăsat mărturia prezenţei lor în cultura materială, contribuind la îngroşarea elementului autohton. Un moment decisiv in istoria carpilor a fost victoria împăratului Galeriu asupra lor în 297. Ultima dată sunt amintiţi de Zosimos: „Theodosius respinge pe sciţi şi pe carpo-daci, amestecaţi cu hunii, învingându-i în luptă, îi sili să treacă Istrul şi să se întoarcă la locurile lor”. Slăbirea puterii politice a carpilor a favorizat expansiunea spre vest a goţilor.

10. Goţii

Popor de neam germanic, goţii domină mult timp scena istoriei ponto-dunărene. Inițial ei năvălesc împreună cu carpii, care joacă prim rol, pentru ca din secolul al IV-lea ei să aibă rolul major.  În Dobrogea istoria consemnează conflicte sângeroase cu goţii de-a lungul secolelor IV-V şi chiar mai târziu, când vor fi aşezaţi la graniţele imperiului ca foederaţi (plătiţi pentru a asigura paza graniţei) pentru a asigura liniştea şi mai ales pentru a fi ei  înşişi liniştiţi. Theodosius cel Mare (379-395) si vizigoţii conduşi de Athanaric încheie un tratat de alianţă prin care, sub presiunea hunilor, se admite prezenţa la sudul Dunării, inclusiv în Sciţia Mică a vizigoţilor (goţii de vest) ca foederaţi.

11. Hunii

Hunii erau un popor de nomazi de neam turanic veniţi din stepele Asiei în jurul anului 375. Sub conducerea lui Attila ei devin stăpânii necontestaţi ai unor vaste ţinuturi, care se întind din Europa Centrală până în stepele nord-pontice. Ţinuturile carpato-dunărene cunosc o dominaţie politico-militară hună şi Dobrogea este frecvent atacată. În anul 447 o expediţie de jaf a lui Atilla duce la cucerirea şi distrugerea cetăţii Sucidava şi a altor 70 de aşezări de pe ambele maluri ale Dunării. După moartea lui Atilla (453) hunii sunt învinşi de o coaliţie a popoarelor supuse, condusă de gepizi.

12. Slavii

Istoria veche a Dobrogei se termină când slavii și bulgarii se stabilesc la sudul Dunării, primii alcătuind elementul etnic iar ceilalți preluând rolul politic. Așezați în nordul Mării Negre, la est de Prut, slavii (anți și sclavini) aliați cu bulgarii și cutrigurii (popor nomad înrudit cu hunii) inițiază la începutul sec. VI primele incursiuni în Imperiul Bizantin. La sfârșitul secolului al VI-lea unele triburi slave se instalează în Moldova și Muntenia, în special în zona Dunării de Jos, pe care le transformă în bază de atac împotriva imperiului.

În anul 602, profitând de prăbușirea frontierei bizantine la Dunăre, slavii se revarsă în imperiu, stabilindu-se definitiv la sud de Dunăre, colonizând întinse regiuni până în sudul Greciei, Dobrogea fiind o etapă în înaintarea lor spre sud și vest. Astfel lumea traco-romană primește o infuzie slavă, mai slabă în nordul fluviului, puternică în sudul său. Două atribute concură la transformările radicale aduse de slavi: numărul lor masiv și sedentarizarea. Spre deosebire de celelalte popoare nomade perindate prin aceste regiuni în secolele IV-VII, slavii erau o populație agricolă. În enclavele de traco-romani care s-au păstrat în Balcani după migrația slavă s-au format vlahii sud-dunăreni.

13. Avarii

Avarii au jucat un rol important în istoria Europei Centrale și Orientale. Încă de la sfârșitul domniei lui Iustinian (561) avarii, păstori nomazi de neam turcic,  devin stăpânii stepei din vestul Caucazului astfel încât triburile slave au trebuit să le recunoască supremația. În 562, o mare invazie a avarilor amenință Occidentul iar în 567, aliați cu longobarzii, îi înfrâng pe gepizi în Panonia, această regiune devenind centrul puterii avare. Aceștia vor  constitui un vast imperiu care timp de peste 2 secole, va domina întreaga Europă Centrală și de Răsărit, dând puternice lovituri Imperiului Bizantin (orașul Tropaeum Traiani va fi distrus complet de aceștia în raidul avaro-slav din 586-587). Campaniile militare ale francilor din 795-796 în Câmpia Panonică duc la înfrângerea avarilor și alungarea acestora spre răsărit. Avarii dispar definitiv din istorie în cursul secolului IX.

Tropaeum Traiani - strada principala

Orașul Tropaeum Traiani – strada principală

14. Bulgarii – I

Sub presiunea avarilor și apoi a chazarilor, bulgarii, popor de neam turcic, din nordul Munților Caucaz, se împart în 2 grupuri, din care unul se deplasează spre sud-est , ocupând poziții în nordul Deltei Dunării (480), de unde vor întreprinde frecvente incursiuni în Imperiul Bizantin. În anul 679, după campania eșuată a împăratului Constantin al IV-lea, sub conducerea hanului Asparuh, bulgarii trec Dunărea și se stabilesc pentru totdeauna în regiunea Varnei și a munților Stara Planina. În urma acestui eveniment Bizanțul semnează un tratat prin care recunoaște pe teritoriul său țaratul bulgar independent cu capitala la Pliska. În 864 bulgarii se creștinează sub Boris, iar etnic vor fi înghițiți de slavi, mult mai numeroși. În anul 1018 ia sfârșit primul țarat bulgar după mai multe victorii ale împăratului bizantin Vasile al-II-lea (Bulgaroctonul) și se instituie dominația bizantină asupra teritoriilor fostului țarat bulgar.

15. Dobrogea, provincie bizantină

După înfrângerea bulgarilor, începând cu anul 971 Dobrogea reintră efectiv în componența Imperiului Bizantin, parte a Themei Paristrion, ce cuprindea nord-estul Bulgariei și Dobrogea, cu scopul de a apăra linia Dunării de Jos și a litoralului până la Varna împotriva atacurilor popoarelor turanice din stepele asiatice. În acest sens sunt refăcute cetățile Dorostolon, Axiopolis, Capidiava, Carsium, Troesmis, Dinogeția, Noviodunum și se construiește baza flotei bizantine de la Păcuiul lui Soare. Dominația bizantină în zonă se sfârșește odată cu marea răscoală condusă de frații vlahi Petru și Asan (1186), an în care se întemeiază Imperiul Asăneștilor (Imperiul româno-bulgar/Al doilea țarat bulgar) recunoscut de bizantini în 1201.

Pacuiu-A

Păcuiul lui Soare

16. Pecenegii

Spre sfârșitul secolului IX sudul Moldovei este invadat de pecenegi (popor turcic care s-a deplasat aici din nordul Mării Negre), iar până la sfârșitul secolului vor lua în stăpânire Câmpia Română. Anul 934 marchează începutul șirului lung de conflicte ale acestora cu bizantinii, thema Paristrion suferind devastatoare distrugeri ale acestora (Dinogeția, Capidava, Troesmis). In anul 1045 Constantin al IX-lea Monomahul încheie o înțelegere cu o parte a pecenegilor să păzească hotarul și vadurile Dunării de atacul altor triburi pecenege, dar grănicerii pecenegi  vor deveni o forță ostilă, care va provoca secesiunea provinciei dunărene timp de aproape 20 de ani. Ultimul atac al pecenegilor împotriva bizantinilor are loc în 1122, când sunt învinși clar, ceea ce a însemnat și sfârșitul acestora.

17. Uzii

Uzii, grup etnic înrudit cu pecenegii, ajung în regiunea dunăreano-pontică la jumătatea secolului al IX-lea. Pentru a evita pericolul cnejilor ruși, ei trec Dunărea în 1064 și pătrund în regiunea Salonicului, iar după ce sunt înfrânți de către bizantini se stabilesc pe malul stâng al Dunării, iar o parte din ei sunt colonizați în Macedonia sau încorporați în armata bizantină.

18. Cumanii

Cumanii, popor de origine turcică, pătrund între anii 1067-1071 în teritoriile românești din nordul Dunării și pun capăt dominației politice a pecenegilor. Invaziile cumane (1094, 1114,1122) au avut efecte serioase asupra themei Paristrion. Dominația lor politică s-a menținut până la invazia tătară (1241). Au jucat un rol important în formarea primului stat român (Ungrovlahia).

19. Tătarii

Secolele XIII-XIV sunt marcate de cucerirea spatiului nord-pontic de către mongolo-tătari. În anul 1241 are loc campania din Europa care determină un mare proces de transformare în nordul Mării Negre. Așezarea stabilă a tătarilor  în regiunea pontică (1242) a constituit actul de naștere al Hoardei de Aur (1240-1502), cea mai mare putere in Europa răsăriteană. După constituirea Hoardei de Aur, influența politică a tătarilor s-a extins și spre ținuturile de la gurile Dunării. Extinderea dominației tătare asupra Dobrogei și întregului curs al Dunării de Jos a avut loc în anii 1284-1285 sub conducerea puternicului emir Noghay. Centrul comercial Vicina (probabil actuala Isaccea) a atins în acea vreme maximul dezvoltării sale. Între cei mai importanți auxiliari ai lui Noghay sunt menționați selgiucizii din Dobrogea, alanii din nordul Moldovei și Rutenia, iar dintre supușii de la Dunăre sunt menționați rutenii și ulakhii (adică românii). În prima jumătate a secolului XIV , așa numitele ”părți tătărăști” se limitează la Bugeac și Dobrogea de Nord până în regiunile împădurite ale Babadagului.

Moske_Isaccea

Geamia Mahmud Iazîcî – Isaccea

20. Republicile italiene (Genova și Veneția)

Primele contacte ale negustorilor italieni cu așezările pontice este menționată în 1206. Până în 1261 preponderența aparține negustorilor venețieni, dar după restaurarea de la Constantinopol a lui Mihail al VIII-lea (1261) ea trece de partea genovezilor. Ei au obtinut de la hanul tătarilor concesionarea portului Caffa (din Crimeea), care va deveni cel mai puternic centru comercial din Marea Neagră. Vechea colonie a Miletului, Tyras de la gurile Nistrului a devenit în scurt timp importantul centru comercial Montecastro (Cetatea Albă), iar in Delta Dunării, unde se află astăzi Chilia Veche au întemeiat o factorie, protejată de o puternică citadelă, Licostomo. Vicina, o colonie cu administrație bizantină, dar stăpânire economică genoveză, a înflorit. Prin aceste porturi genovezii dețineau controlul asupra marelui drum comercial Marea Neagră -Lvov – Marea Baltică. Din dorința de a profita de comerțul din bazinul pontic, Dobrotici, despotul Dobrogei, ocupă Chilia (1381), dar fiul acestuia Ivanco (1387) încheie un tratat prin care recunoaște influența genoveză pe litoralul vest-pontic. La începutul secolului XVI comerțul și influența Genovei în estul Europei decade din cauza apariției  în zonă a turcilor otomani.

Fortareata genoveza Enisala

Cetatea genoveză Enisala

21. Rromii

Rromii reprezintă un grup etnic originar din India, de unde au emigrat începând cu secolul al IV-lea în Iran și apoi în Imperiul Bizantin iar în secolele X-XIV în sud-estul și centrul Europei. Cea mai timpurie informație despre rromi (numiți tziganos de greci) în Principatele Române datează din 1385. Ei au venit pe aceste meleaguri odată cu invazia tătarilor, după retragerea acestora rămânând aici ca robi. Rromii din Dobrogea au pătruns dinspre sud odată cu apariția trupelor otomane, o bună parte din aceștia fiind turcizați.

22. Turcii

Campania otomană din 1393 contra țarului bulgar Ivan Șișman de la Târnovo se încheie cu transformarea Bulgariei în pașalâc. În 1417 campania lui Mahomed împotriva lui Mircea cel Bătrân se încheie cu cucerirea cetăților Enisala și Vicina (Isaccea). Dobrogea a fost încorporată pe deplin în sistemul administrativ otoman abia la sfârșitul secolului al XV-lea, imediat după cucerirea marilor porturi Chilia și Cetatea Albă (1484). După acestă dată, timp de aproape 400 de ani Marea Neagră devine ”lac turcesc”, comerțul fiind riguros monopolizat și controlat.

Geamia Gazi Ali Pasa Babadag

Geamia Gazi Ali Pașa – Babadag

Pentru otomani Dobrogea are o importanță strategică ridicată prin:
– menținerea unei baze permanente și sigure de ofensivă împotriva Poloniei și statului rus în curs de centralizare;
– asigurarea unei legături permanente cu hanatul Crimeei, furnizor de trupe auxiliare;
– controlul drumului comercial ce trecea prin Dobrogea, venind din Polonia și străbătea Moldova;
– supravegherea atitudinii Țărilor Române aflate într-o necontenită răzvrătire;
– controlul fluviului Dunărea, drum comercial important și obstacol greu de trecut, mai ales pentru o mare armată.

Geamia Macin

Geamia Mestan Aga – Măcin

În acest scop Dobrogea a fost încadrată în sistemul administrativ otoman cu condiția juridică de raya (supuși nemusulmani). Apoi a fost realizată o puternică colonizare cu elemente turco-tătare. Colonizarea cu elemente turcești din Anatolia s-a făcut în special de-a lungul drumului militar Istanbul-Babadag-Isaccea, o mare parte din aceștia fiind organizați ca trupe auxiliare pentru armata otomană. Toate acestea au dus la schimbarea situației demografice a Dobrogei, aceasta primind o semnificativă componentă musulmană.

Cimitir turcesc Praporgescu

Cimitir turcesc – Praporgescu

23. Rușii lipoveni

După sinodul din 1654 în care Patriarhul Nikon a reformat biserica rusă, au început să se ia măsuri restrictive din partea autorităților laice și religioase ruse, care au culminat odată cu venirea la putere a lui Petru cel Mare (1682-1725) și introducerea de către acesta a unor măsuri drastice de europenizare. Refuzul unor credincioși de a accepta înnoirea a făcut ca aceștia să fie supuși la taxe insuportabile și forțați să poarte o vestimentație specifică. Nemaiputând să suporte toate aceste restricții, staroverii (credincioșii de rit vechi) au luat drumul pribegiei, inclusiv la gurile Dunării, tocmai pentru că, la origine fiind pescari, din zona râurilor Don și Nipru, și-au putut relua practicarea acestei meserii. După un popas în Basarabia sudică, în pădurile de tei (lipa=tei), staroverii s-au așezat în mod deosebit în Dobrogea și Bucovina, în două mari valuri: primul după răscoala lui Bulavin, pe vremea lui Petru cel Mare, al doilea, în timpul țarinei Ecaterina a-II-a (1762-1796).

Manastirea Uspenia, Slava Rusa

Mânăstirea ortodoxă pe rit vechi Uspenia – Slava Rusă

Rusi lipoveni la slujba

Ruși lipoveni la slujbă

24. Ucrainienii / cazacii zaporojeni

Aşezarea ucrainenilor în Dobrogea (în Delta Dunării şi în zonele limitrofe) este legată de unele din cele mai tragice momente din istoria Ucrainei: distrugerea şi lichidarea, în anul 1775, de către ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, a Sicei Zaporojene, leagănul secular al năzuinţelor de independenţă şi libertate a poporului ucrainean. Pentru a se salva de represalii, circa 8000 de cazaci zaporojeni se stabilesc, cu încuviinţarea Înaltei Porţi, în zona Deltei Dunării. Aici, la Dunavăţul de Sus, ei organizează în anul 1813, tabăra militară „Zadunaiska Sici”, care a funcţionat 15 ani, când a fost desfiinţată de către turci. Spre acest tărâm al salvării, populat la început de cazaci, se îndreaptă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grupuri de ţărani din regiunile de sud ale Ucrainei, pentru a scăpa de iobăgie şi de recrutarea în armata ţaristă. Ei întemeiază localităţi, construiesc biserici şi se ocupă îndeosebi cu agricultura, pescuitul, vânătoarea şi creşterea animalelor. Pentru a-i deosebi de vecinii lor ruşi-lipoveni, localnicii îi numesc haholi.

Cetatea zaporojeana Gratiana

Cetatea zaporojeană Grațiana

25. Bulgarii – II

De la începutul secolului al XVIII-lea au început să vină și să se așeze succesiv în Dobrogea grupuri de slavi lipoveni, cazaci zaporojeni,  bulgari ucraineni. Exodul bulgarilor spre Basarabia în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 și în timpul războiului Crimeii face ca unii din ei să se așeze prin părțile Babadagului.

Cimitir bulgaresc, Camena

Cimitir bulgăresc –  Camena

26. Cerchezii

Originari din munții Caucaz, unde formau un stat liber încă din vremurile cele mai vechi, au fost supuși de ruși în 1859 după lupte eroice. După înfrângerea lor, rușii i-au silit să-și părăsească ținuturile, iar un număr de 400.00 au cerut refugiu în Imperiul Otoman. Astfel, până la războiul din 1877, Dobrogea era presărată cu sate cerchezești: Băltăgești, Ghiolpânar, Slava Cercheză, Armutlia, Ortachioi, Comber, Isaccea, Accadînlar, Bașchioi, Atmagea.

Biserica ortodoxa rit  vechi Slava Cercheza

Biserica ortodoxă pe rit vechi Slava Cercheză

27. Germanii

În cursul secolului al XIX-lea, se stabilesc în mai multe etape (1841, 1872-1878, 1890-1891) grupuri de germani pe teritoriul Dobrogei. Aceştia nu vin ca celelalte grupuri din centrul sau vestul Europei, ci din Basarabia şi din sudul Rusiei, zone unde fuseseră colonizaţi în secolul anterior din iniţiativa Imperiului Ţarist. Motivul părăsirii primei zone de colonizare a constat în special în pierderea vechilor privilegii. Cum până în anul 1878 Dobrogea făcea parte din Imperiul Otoman, așezările întemeiate de germani s-au bucurat de autonomie administrativă fiind conduse de primari aleşi din rândul comunităţii, singura obligaţie fiind cea a plății punctuale a impozitelor. Chiar dacă în primii ani coloniştii au avut de luptat cu multe greutăţi, fiind nevoiţi să locuiască în bordeie şi să facă faţă incursiunilor de jaf ale unor grupuri de tătari şi cerchezi, către sfârşitul secolului al XIX-lea aşezările lor se consolidează. Odată cu trecerea Dobrogei sub administraţie românească, în majoritatea satelor locuite de germani sunt instalaţi primari români şi sunt împroprietăriţi cu terenuri veterani ai Războiului de Independenţă din 1877-1878. Germanii dobrogeni neavând resurse pentru susţinerea unui învăţământ propriu, vor frecventa şcolile româneşti, doar limba germană şi religia fiind predate de învăţători din rândul propriei comunități, după încheierea cursurilor. Cu toate acestea, la începutul secolului al XX-lea se înregistrează un spor demografic ce duce la întemeierea de noi aşezări, la construirea de biserici şi şcoli proprii şi la angajarea a tot mai mulți preoți și învățători.  În perioada interbelică aşezările germane din Dobrogea cunosc o nouă etapă de dezvoltare, dar deja în anul 1940, în urma unui acord între guvernele României şi Germaniei, comunitățile de germani dobrogeni au fost mutate  în Germania.

Biserica catolica germanica Malcoci

Biserica catolică germanică Malcoci

28. Italienii

Demararea lucrărilor de exploatare industrială a granițelor din Turcoaia şi Greci, la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea, a atras contingente însemnate de locuitori din satele din jur dar şi de la distanțe mai mari, inclusiv venirea unor colonii de pietrari italieni, în mai multe etape, începând cu 1870. Cei mai mulți italieni au locuit în Iacob-Deal, după cum arată statisticile oficiale realizate până în anul 1913. Apogeul l-a reprezentat anul 1910, după care numărul lor a scăzut, cei mai mulți părăsind România, mai ales înaintea celui de-al doilea război mondial.  Cea mai importantă colonie de pietrari italieni, care s-a menținut până în zilele noas­tre, a fost cea din Greci, urmată de cea din Turcoaia și mai ales cătunul Iacob-Deal, unde a funcționat o importantă carieră de granit. Alături de pietrari au venit și alte categorii de muncitori și țărani, care au locuit vremelnic în câteva sate tulcene (în special Cataloi), cultivând pământul, după care, în perioada tulbure dintre cele două războaie mondiale, cei mai mulți s-au întors în țara natală.

Fantana italienilor1

Fântâna italienilor – Greci (foto Doina Popa)

29. Românii sud-dunăreni (balcanici)

Știința românească îi numește aromâni sau macedoromâni, ei își zic armâni sau rumăni sau rămăni (cei din Albania). Popoarele vecine folosesc pentru ei diferite nume între care și unele porecle: la greci vlahi și porecla cuțovlahi (vlahi șchiopi), la bulgari vlasi, belivlasi (vlahi albi, diferiți de caravlași, adică dacoromâni), la turci ulah, la albanezi rămăr și cioban iar la sârbi vlahi (și porecla țințari).
Vlahii sud-dunăreni s-au format în enclavele de traco-romani care s-au păstrat în Balcani, după migrația slavă. Prima mențiune despre vlahii sud-dunăreni apare în 976 la cronicarul Ion Skylitzes. La realizarea marii răscoale a fraților vlahi Petru și Asan (1186) împotriva Imperiului Bizantin (și constituirea Țaratului Vlaho-Bulgar) un rol important l-a avut populația vlahă.
În România numeroși aromâni, provenind din țări balcanice s-au stabilit întra anii 1925 și 1938 în Cadrilater. După pierderea acestui teritoriu ei s-au răspândit în toată țara, cu precădere în județele Constanța, Tulcea,Ialomița și în București. Numărul lor este estimat la cca. 200.000 vorbitori nativi.

30. Românii nord-dunăreni

Dobrogea, datorită climei sale mai blânde, a reprezentat o atracție pentru păstorii români din celelalte regiuni istorice. Astfel, Dumitru Șandru îi grupează pe localnici în 3 categorii: românii vechi, băștinașii (numiți dicieni sau turcomani). Acestora li s-au adăugat, în cursul timpului, români veniți din diferite părți ale Principatelor Române, mai ales din județele Ialomița, Buzău și Brăila, numiți cojani, apoi din județele vecine ale Moldovei și Basarabiei, numiți moldoveni și basarabeni. Românii veniți din părțile Ardealului  sunt cunoscuți cu termenul generic de mocani. Transhumanța ciobanilor în Dobrogea are o mare vechime, încă din 1474, ca urmare a revoltei contra dominației ungurești, repetându-se în 1514,1785 și 1848.

După  războiul de independență (1877-1878) și instalarea administrației românești în Dobrogea, atât în timpul domniei regelui Ferdinand I când și ulterior s-a realizat un proces de colonizare cu elemente românești pentru a înlocui populația musulmană care a părăsit regiunea și a popula spațiile rămase goale după numeroasele conflicte desfășurate aici.

Iată-ne la finalul filmului, la finalul unei povești ce se întinde pe mai bine de 2500 de ani de istorie a migrațiilor pe meleagurile dobrogene. Un final la care au ajuns cei care avut înțelegerea și străduința să treacă cu mintea trează prin atât de multele valuri cu care a fost udat plaiul dobrogean, mai multe care orice alt ținut din lumea asta. Un film din care putem înțelege poate încă o fărâmă din ceea ce istoricii numesc ”miracolul românesc” și la capătul căruia simțim o picătură din sângele străbun, mai domol sau mai iute, ce ne curge prin vine.

Bibliografie:

Vasile Popa – Dobrogea – Spațiu de interferențe geopolitice

Stelian Brezeanu – Istoria Imperiului Bizantin

www.cjtulcea.ro -> Comunitati Etnice

————————————–

Foto: Andrei Raftopol, Gigi Cepoiu, Lucian Bălănică

Realizator: Eduard Munteanu

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

12 comentarii laDobrogea – O scurtă istorie a migraţiilor

  • popa

    Cum ne conducem dupa dictonul ca cine nu-si cunoaste istoria isi merita soarta, documentarul prezentat de colegul nostru Edy este mai mult decit bine venit felicitari.

  • Felicitări și … mulțumiri !

  • Foarte interesant, uimitor intr-un fel si de s-ar putea merge pe firul generatiilor mult in urma, cred ca multi ar fi mirati de propriile origini…
    Felicitari pentru articol!

  • Andrei Raftopol

    Ca sa se incurce si mai mult treburile, minoritatile dobrogene sunt raspandite mozaicat -faramitzat, adica n-au fiecare o zona compacta a lor (precum zona secuiasca din Ardeal)

  • simona

    Ca sa fie pomana completa, eu una as si dorit (tot aici) si o harta.
    Foarte concentrata expunerea. Multumiri si Felicitari, totodata!

  • @all: Multumesc la toata lumea pentru aprecieri, ma bucur ca lumea apreciaza si articolele istorice, nu numai jurnalele de calatorie
    @Radu Puscarciuc: Ma bucur ca ne urmariti si eu apreciez mult site-ul dvs. http://www.muntesiflori.ro. Cred ca trebuie scrisa si o scurta istorie a migratiilor in Moldova.
    @Claudia: interesant modul propus de abordare. L-am incercat in dimineata asta si am vazut ca sunt partial ud (singularul de la uzi). De la zapada bineinteles 🙂
    @Simona: O harta cu directiile de migrare ar fi fost imprecisa si destul de complicat de realizat, daca la asa ceva te refereai.

  • Gabi Totolici

    Foarte interesant! 🙂

  • roscacoco

    FOARTE INSTRUCTIV, FELICITARI !

  • Gigi Cepoiu

    Am citit pe nerasuflate acet articol, apoi, la o a doua lectura, mi-am inchipuit ca suntem din nou intr-o discutie din aia tematica intre noi doi, ca in vremurile bune, cand povesteam pana tarziu in noapte cam ce stiam fiecare despre episoadele mai controversate ale istoriei noastre.
    In acelas spirit de completare as adauga si eu cateva opinii.

    -la colonizarea greceasca din Dobrogea din sec. 8-6 i.Hr. nu poate fi vorba de elenism, acesta fiind un atribut al culturii grecesti de dupa Alexandru cel Mare.

    -se socoteste ca istoria veche a Dobrogei tine pana la inceputul domniei imparatului bizantin Justinian, adica 527.
    Istoria romanilor se imparte astfel:
    Preistoria: din paleolitic pana al primele scrieri, Darius 512 i. Hr.
    Istoria veche: 512 i. Hr.- 527 d. Hr.
    Istoria medievala: 527-1541, ocuparea Budei de catre turci.
    Istoria moderna: 1541-1821 T.Vladimirescu.
    Istoria contemporana: 1821-pana la Serghei Mizil si Bianca Dragusan.

    -poate ca Apostolul Andrei a crestinat locuitorii de pe atunci ai Dobrogei, greci, sciti, geti, poate Ovidiu… dar nu si poporul roman. Se socoteste ca romanii au fost crestinati de catre episcopul Niceta din Remesiana prin anii 364-414.
    El a facut misionariat in randul dacoromanilor de pe ambele maluri ale Dunarii, chir el fiind de neam dacoroman.

    -eram foarte nerabdator sa vad daca in neamul pecenegilor ai amintit si de uzi. Mi-i inchipui pe acei salbatici veniti din stepe pe o vreme ploioasa, cu blanurile lor ude, ca niste mâţe plouate.

    -paradoxal, ultimii dintre navalitori, tatarii, au avut si un rol pozitiv in istoria noastra, ei formand o rezistenta in fata expansiunii unguresti din sec.13, o expansiune militara, dar si religioasa. Vezi episcopatele catolice unguresti din Banat si Oltenia sprijinite de Papa, asta prin anii 1240 si ceva, inainte de formarea statului centralizat romanesc al lui Tihomir, Basarab si Nicolae Alexandru.
    Fara tatari poate ca acum cantam la focurile de tabara ale Mecanturistului ,,Ighen, ighen, seretlek!”

    -cred ca folosirea altrenativa atat a expresiei e.n. , cat si d.Hr. e o mica neglijenţă de exprimare venita din faptul ca bibliografia citata a fost redactata in perioada comunista.

    Felicitari pentru acest colaj de portrete de neamuri care s-au preumblat prin Dobrogea chiar inaintea noastra, a galatenilor!
    Ramane sa si conduci cititorii pe la fata locului…

    P.S. Dupa Hunedoara, Tulcea, si apoi Constanta, sunt judetele cu cele mai multe situri arheologice. De aici atata treaba pe capul nostru in turele din Dobrogea.

  • Edy ,nu de felicitări cred că ai nevoie pentru această lecţie de istorie,deşi le meriţi cu prisosinţă,ci de aprecierea efortului pentru desfăşurarea turelor în locurile pline de istorie din Dobrogea şi concentrarea informaţiilor în acest jurnal demn de a fi prezentat celor dornici de informaţii.Cred că va stîrni interesul în Mecanturist pentru ture în zonele istorice ale Dobrogei.

  • @Gigi: Multumesc Gigi pentru apreciere si efortul de a scrie un comentariu lung si consistent. Iata cateva observatii referitoare la completarile tale:
    – referitor la elenism: dupa cum ai vazut i-am mentionat distinct pe macedoneni, care tot neam de greci sunt, Lysymach a fost unul dintre diadohi;
    – referitor la periodizarea istoriei: evul mediu, concept occidental, incepe o data cu caderea Imperiului Roman de Apus (476). Cu privire la domnia lui Iustinian (527-565) si efortul acestuia de reconstruire a Imperiului Roman, perioada este inclusa in ceea ce istoricii au numit „Supravietuirea bizantina a Imperiului”. Inceputul evului mediu in est este considerat a incepe o data cu sfarsitul dinastiei iustiniene, sub domnia lui Mauriciu (602) si pierderea a numeroase teritorii ca urmare a atacurilor persilor in est si avarilor si slavilor in vest;
    – nu am mentionat nimic despre crestinarea Dobrogei, e un alt subiect. Trecerea Apostolului Andrei prin Dobrogea nu este mentionata in izvoarele scrise, cred ca tine mai mult de legenda;
    – referitor la tatari, ai dreptate, voi incerca alta dată să scriu o istorie a migratiilor si prin alte teritorii românești, acum referința a fost Dobrogea
    – eu am folosit in text peste tot expresia corecta d.Hr.

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*