QR Code Business Card
Articol postat de

Munții Buzăului: sare și dezolare în Masivul Ivănețu

Motto: Omul în soare trăieşte, în spaţiu închis doar supravieţuieşte.

La o tură în Masivul Ivăneţu cuvântul de ordine e… dezordinea.

O dezordine geologică, cu straturi de gresie întoarse la verticală, cu lacuri dulci deasupra depozitelor de sare şi trovanţi dispuşi alan-dala peste nisipurile grezoase.

O dezordine a drumurilor, cele trecute pe hărţi, întrerupte de alunecări de teren, cele noi, deabia deschise cu buldozerul, nici măcar văzute de sateliţi.

O dezordine a oamenilor, cu case aşezate acolo unde te aştepţi mai puţin, cu ogrăzi ocupate de rămăşiţele pământeşti ale unor răposate Dacii, cu hlujani refuzaţi şi de cele mai flămânde vite, cu oi şi capre lăsate de izbelişte, cu copii trişti şi miraţi, cu bătrâni împăcaţi cu viaţa şi blazaţi.

O Românie sordidă, pe care doar natura trezită la viaţă ar mai putea-o colora puţin, împrejurări în care noi pornim la drum pentru a desoperi dacă nu frumosul, măcar ineditul.

Plecăm din Galaţi sâmbătă dimineaţa, în două maşini. Prima oprire prilejuieşte şi cunoaşterea echipierilor, dar şi o aşteptare de jumătate de ceas la bariera de la Cilibia.

Ca o Cassandră de rău augur, Ştefan povesteşte că într-o tură anterioară a aşteptat aici să treacă trei trenuri. Ne împăcăm cu soarta şi pornim motorul abia după al treilea tren. Şi aşteptăm… şi aşteptăm… Deabia se târa un al patrulea, cu vagoane ruseşti pline cu cărbune. Haide, băi! Bagă cărbuni! Dăm noi din mâini spre mecanici, iar aceştia ne fac cu mâna şi dau semnale se salut…

Trecem prin Buzău şi la Mărăcineni facem stânga pentru a urma drumul de pe Valea Slănicului.

Înainte de intrarea în localitatea Mânzăleşti, chiar la confluenţa pâraielor Slănic şi Jgheabul, remarcăm Piatra Albă, numită aici şi Grunjiul de la Mănzăleşti.

Mai întâi fotografiem, apoi ne apropiem, luăm pe deget şi gustăm. Nu e sare, ci un fel de marne albe, material geologic ce nu a ferit formaţiunea geologică de eroziune, având în vedere faptul că acum o sută de ani pe locul în care acum se înalţă doar o cruce, era un platou mai larg, pe care se putea ţine chiar hora satului.

img_7170-j

La Grunji drumul se desparte în două şi după gps noi prindem pe cel din dreapta, cel care urmează spre amonte Valea Jgheabului. Deabia după ce valea se strânge îngrijorător oprim şi întrebăm localnicii: ,,Pensiunea Meledic?” ,,Ă-hă-hă! Tre să vă-nturnaţi la Grunji!…”

Întorşi la Grunji constatăm că există şi un al treilea drum, poate mai scurt, ca o bisectoare între direcţiile celorlalte două. Cu toate că începutul noii variante e abrupt şi cu serpentine strânse, ne ambalăm tare la deal.

Şi când să zicem că am ajuns în capătul de sus al pieptişului, numai ce ne trezim în faţa unui car cu boi. Nu-mi vine să cred… N-am mai văzut căruţă trasă de boi din copilărie. Clipa de uimire se risipeşte repede şi înţelegem ca va trebui să coborâm cu spatele tot ce am urcat în forţă. Să fi întâlnit un atelaj cu câini…

De jos ne orientăm pe drumul ocolit, prin Lopătari, pe la sud de Platoul Meledic.

Apropierea de acest masiv de sare este evidentă atunci când vedem primele aflorimente de sare.

img_7183-jjj

La baza peretelui de sare descoperim gura unei peşteri, din care iese la lumina zilei un firişor de apă. Este vorba de Peştera de la Şosea.

img_7204-jjj

Detaliu în peretele de sare, cu formaţiuni de recristalizare.

img_7196-jjj

După zona pereţilor de sare trecem şi de locul în care Valea Izvorului Sărat debuşează în Valea Slănicului. La o nouă intersecţie prindem spre dreapta drumul comunal ce duce la satul Trestioara şi la Lacul Mare de la Meledic. Oprim în dreptul ultimilor case pentru a vedea formaţiunile carstice din sud-vestul Platoului Meledic.

Dolină în sare, posibil să fie însoţită la partea inferioară de deschiderea unei peşteri.

img_7212-jjj

Ştim că nu numai calcarul amorf este o rocă de carstificare, ci şi calcarul cristalin (M. Rodnei), şistul (Făgăraş şi Rodnei), gresia (Grohotiş şi Rodnei), loessul (Dealul Cetăţii jud. Suceava) şi aici sarea gemă. Doar că stalactitele din sare se numesc anemolite…

Doline, cueste, steiuri şi creste de eroziune în sare în zona de sud-vest a Platoului Meledic.

img_7219-jjj

Revenim la maşini şi urcăm din greu pe drumul dintre livezile de pruni. Înainte de a ieşi la nivelul platoului părăsim drumul spre Trestioara şi ne îndreptăm spre Pensiunea Meledic, unde avem tocmită cazarea pentru la noapte.

img_7240-jjj

Lăsăm rucsacii mari la cabană şi pornim într-un circuit, sperând să atingem cât mai multe obiective de pe întinderea platoului de sare.

Trecem pe lângă 3-4 lăcuşoare cu apă dulce. Acestea îşi pot afla existenţa înaceastă lume de sare doar datorită stratului de circa 10-20m grosime de argile şi marne impermeabile aşternute peste stratele de sare groase de câteva sute de metri.

img_7247-jjj-bbb

Coborâm la baza Marelui Amfiteatru, formaţiune carstică brăzdată de numeroase ravene şi lapiezuri. La o înălţime de circa 10m de la baza amfiteatrului se deschide gura Peşterii 3S de la Meledic.

img_7258-jjj

Se spune că diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie poate fi făcută uneori şi doar de miros.

Aici noi ne folosim de gust pentru a fi siguri că am rămas în arealul carstului de sare. Firicelul de apa e sărat şi conduce în aval spre intrarea în Marele Canion, obiectiv pe care îl avem şi noi în vizor.

img_7266-jjj

Muncim din greu să străbatem un mărăciniş de cătină şi măceşi. Când ieşim la lumină ne dăm seama cu suntem la o înălţime relativă de peste 100m deasupra firului Canionului. img_7275-jjj

Pe noi ne cuprinde disperarea la gândul că trebuie să revenim la desişul de cătină, în vreme ce gps-ul e foarte încântat că ne-a scos acolo unde trebuie. Mai mult, ne spune că mai spre stânga vom afla cele două intrări ale Tunelului de Sare.

De fapt cred că e vorba de cele 3 intrări ale Peşterii cu Trei Intrări de la Săreni.

Urmăm canionul spre stânga, pe marginea prăpastiei. (Marele Canion poate fi parcurs pe talveg, de preferat de jos în sus, echipaţi cu cizme de cauciuc pentru noroi. Într-o zona de prăbuşire apa din vad a săpat o mică ,,peşteră”.)

Aici cred că suntem în zona de formare a Izvorului Sărat, afluent în pereţii caruia se deschid mai multe guri de peşteră.

img_7282-jjj

După efortul pentru parcurgerea unei zone imposibile, găsim şi răgazul unei mici relaxări…

img_7294-jjj

E jumătatea lunii martie, vremea cornului înflorit.img_7297-jjj

De la canion prindem o cărare ce ne scoate din nou la nivelul platoului. Pe latura estică a acestuia găsim Lacul Castelului.

   Pe promontoriul împădurit de deasupra lacului se mai pot vecea şi astăzi ruinele de la fundaţia palatului care ar fi urmat să fie construit aici de către Regina Elisabeta a româniei (Regele Carol I). Doar moartea subită a arhitectului a făcut ca noua alegere a amplasamentului să o cunoaştem astăzi drept Castelul Peleş…

img_7308-jjj

Trecem prin cătunul Meledic şi pe malul lacului omonim aflăm Teiul Lui Alexandru Vlahuţă.

(Am recitit fragmentul ,,Meledic” din ,,România Pitorească” a marelui călător şi stilul lui literar m-a dus cu gândul la versurile din poezia ,,Mamă ţară” a lui Tudor Arghezi.)

img_7316-jjj

De la tei coborâm uşor în găvanul Lacului Mare de la Meledic. Vremea e frumoasă şi poposim pe marginea apei abia după ce facem şi obişnuita poză de grup. De la stânga: Marin, George, Marian, Costel, Constantin, Cornel, Lucian, Ciprian şi Ştefan.

img_7320-jjj

Lacul are 5,4m adâncime, are apă dulce şi lumea vorbeşte că aici se pot prinde crăpălăi de 15-18kg.

Pe malul lacului sunt risipite cele 25 de lucrări de sculptură în lemn realizate cu ocazia taberei din anul 2001, an declarat atunci Anul internaţional Consatantin Brâncuşi.

Aici întâlnim un voevod Ştefan cam prea înalt, prea subţirel şi prea timid. Adică prea ca la ţară…

img_7323-jjj-bbbb

De la tabăra de sculptură şi campingul de pe malul lacului urmăm spre nord-est emisarul Lacului Mare de la Meledic, un firicel de apă ce ne conduce într-o zonă mai joasă, dar deosebit de frământată geologic.

Aici, dealungul timpului, apele de suprafaţă, scurse iniţial pe argile, au ajuns la stratul de sare şi, prin dizolvare subterană, au format trei depresiuni carstice, de fapt trei uvale rezultate din unirea la bază a mai multor doline.

img_7324-jjj

Pe fundul dolinei în care se scurge firul de apă din lac se află intrarea (acum se pare colmatată) a Peşterii 6S de la Meledic, cea care între anii 1980-1986 a deţinul recordul mondial la lungime peşteri în sare, cu o dezvoltare totală de 3234m. Ulterior s-a găsit una şi mai şi în Israel.

img_7328-jjj

După circuitul din arealul Platoului Meledic ne întoarcem la cabană şi în loc de o binemeritată odihnă, urcăm în maşini pentru a ne îndrepta spre localitatea Terca, de unde vom urca la Focul Viu.

Dincolo de localitatea Lopătari drumul devine tot mai greu, cu multe zone stricate de camioanele cu lemne.

La Terca trecem apa Slanicului pe o punte.

img_7333-jjj

Când treci prin sate din astea uitate de lume, simţi privirea oamenilor de după garduri, de parcă pe drum ar trece un alai împarătesc. Chiar dacă noi suntem absolut la fel ca şi ei. Dacă depăşeşti aceste bariere, vei vedea că localnicii sunt dispuşi la orice fel de dialog. Te simţi bine primit, şi chiar confortabil în starea asta de musafir, trăire pe care ai putea-o încerca chiar şi în alte ţări, dar musai unele cam la nivelul nostru, ca de exemplu Grecia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru.

În schimb nu mă încântă ideea să fiu tratat cu indiferenţă, dacă nu cu sictir, ca român, în ţări ca Franţa, Austria etc.

La raportul de tură pe care l-am prezentat la Mecanturist, am povestit totul cu umor, cu superioară ironie faţă de cele văzute. Acum îmi dau seama că de fapt în amintire îmi rămân alte trăiri.

Totdeauna sunt impresionat de tristeţea copiilor întâlniţi, dar şi de ochii lor avizi de cunoaştere. Se spune că orice copil se naşte rege, în regatul său, în schimb mulţi astfel de ,,regi” ajung să se autoexileze, mai întâi într-o tristeţe, apoi poate chiar într-un alt regat…

De multe ori constat că nu am pus în rucsac lucrul cel mai important: ciocolăţele şi bomboane cu care să-mi umplu buzunarele pentru astfel de împrejurări. Atunci mă străduiesc să găsesc o vorbă simplă, ca de la egal la egal, cu ajutorul căreia să mă pot apropia de sufleţelul din faţa mea.

Văzându-mă că am răbdare să ascult, la o nu ştiu care poartă, într-un nu ştiu care sat, o fetiţă subţirică şi fragilă ca o trestioară mi-a spus odată că atunci când va fi mare, i-ar plăcea să fie ca la televizor, cu un cal alb cu care să sară peste obstacole…

Oamenii visează, împingând în visele lor toate resturile de viaţă netrăite, toate dorinţele încă neîmplinite. Căci dorinţele neîmplinite nu se uită. Trec în uitare numai dorinţele împlinite.

img_7338-jjj

Din curte apare şi paznicul.

img_7340-jjj

Ieşim deasupra satului şi găsim prin poieni alţi şi alţi vestitori ai primăverii: podbalul.

img_7343-jjj

Poteca până la Focul Viu nu e marcată, dar poate fi urmată destul de uşor.    Văzuţi cum hălăduim fără nicio noimă prin aceste locuri sterpe, am putea fi asemănaţi unor capre. Totuşi nişte capre intelectuale. …Asta dacă şi inginerii pot fi consideraţi ca atare.

img_7346-jjj

Ieşim deasupra unor livezi de pruni prin care se zăresc case părăsite, cu geamurile ferecare cu scânduri.

Într-un loc mai mult decăt banal, fără nicio formaţiune geologică ce ar putea să îl individualizeze, pur şi simplu într-o fâneaţă puţin deteriorată, vedem minunea.

img_7367-jjj

Focul viu de la Terca (Lopătari) se prezintă ca un grup de 4-5 flăcări mai mari sau mai mici, ce ard la suprafaţa calcinată a pământului datorită aprinderii de la sine (autoaprindre datorată frecării gazelor emanate cu solul de suprafaţă) a gazelor venite din adâncuri.

img_7358-jjj

Coborârea o facem mai încet şi mai grupaţi decât la urcare, fiecare dorind să-şi împărtăşească impresiile, dar şi ideile trăsnite cu lucrurile care s-ar putea face în locurile astea curioase.

De la Terca ne îndreptăm cu maşinile spre Luncile, apoi urcăm serpentinele grele până în satul Plaiul Nucului.

Un drum cam nedemn de încredere, dar singurul recomandat de gps, ne conduce pe culmea sudică a muntelui până la Lacul Mocearu.

Frumuseţea lacului e surprinzătoare. Cu greu poţi crede ochilor, că în aceşti munţi sălbatici şi dezordonaţi poţi afla undeva atâta linişte şi liniaritate în afara prezenţei omului.

Doar câţiva piţigoi, o ghionoaie şi şase raţe sălbatice…

img_7376-jjj

Iar acestei inerţii a primăverii de la munte doar asfinţitul îi mai dă o undă de culoare.

img_7379-jjj

Ţărmul celălalt pare să fie şi mai frumos, cu mesteceni pe mal şi stufăriş pe oglinda apei.

img_7381-jjj

Facem înconjurul lacului şi vedem cum zarea se aprinde de văpaie.

img_7399-jjj

Ne întoarcem la cabană şi aprindem un foc, care de data asta nu mai merge aşa, în gol, ca cel de la Lopătari. Până una-alta ne sporim şi mai mult foamea cu ţuică de Buzău şi măsline de Kalamatta, de colea, din marginea Peloponezului.

img_7406-jjj

Totdeauna veselia e antidotul împotriva eventualei depresii venită din prea multă contemplare.

Gata, acum ne însuşim geografia din altfel de toponime: Văleni, Pleşcoi, Conachi.

Şi nici vinurile nu sunt toate la fel. Diferenţa dintre ele o face şi numai povestea fiecăruia. Şi Marin se străduieşte să facă diferenţa dintre vinul de Hanul Conachi de cel de Costache Negri şi amândoua cele româneşti faţă de basarabenele de la Cricova.

Apoi nu mai eram siguri dacă de la Dan Spătaru, Constantin trecuse cumva la Aurelian Andreescu…

img_7415-jjj

 Şi nici nu reuşeam să ajungem la un consens dacă Adam şi Eva s-au şi iubit (nu scrie nicăieri asta), ori întrei ei a fost doar păcatul originar. Cum e părinte?…

img_7421-jjj

Dimineaţa, când căram rucsacii la maşini, dădea vârtos cu lapoviţă, iar culmea nordică a Ivăneţului era ascunsă în spatele unei perdele întunecate. Spre acolo trebuia să mergem noi.

Plecăm la drum într-o muţenie totală. Doar şoferul mai dădea mărunţel din buze când toba se hârşâia de vreo piatră din drum.

Din Valea Slănicului urcăm din nou serpentinele spre Plaiul Nucului, dar de la drumul spre Lacul Mocearu ţinem tot înainte.

Bobiţele de lapoviţă nici măcar nu se mai lipesc de parbriz. Suntem derutaţi şi de schimbarea asta bruscă a vremii, dar şi de faptul că mergând tot înainte pe culmea muntelui vom ajunge în cele din urmă la Varlaam, pe Bâsca Rosilei. Iar gps-ul arată spre stânga, pe unde trebuie să coborâm noi, doar o linie punctată.

După o vreme bună în care străbatem sălbăticia pustie, întâlnim un grup de vreo patru localnici. După îmbrăcămintea ,,mai de duminică” e posibil să meargă la vreun târg, dar unde, că suntem departe de orice localitate.

Întrebăm cum putem ajunge la Bozioru.

,,De la troică ţineţi stânga, la vale, pe drumul de clisă.”

Ajunşi la troiţa de piatră înţelegem că aveau dreptate: dacă te prinde o ploaie pe drumul ăsta noroit, parcă abia deschis de buldozer…

Mai jos apar case de o parte şi de alta a drumului, dar şi aici unele par a fi părăsite, altele rămase fără garduri şi cu vite şi păsări lăsate de izbelişte.

Privim muţi atmosfera de dezolare, aerul de ,,after ceva” de parcă s-a petrecut ceva, nu ne dăm seama ce, şi oamenii par a nu mai avea nicio speranţă, nicio tragere de inima de a mai face ceva, de parcă ar fi nevoie să o ia din nou de la un capăt…

Doar numele locurilor au rămas nespus de frumoase şi autentice. Căci autenticitatea nu ţine de progres, de bogăţie, ori de cultură.

Aici satele se numesc Bozioru, Fisici, Văvălucile, Pârscovelu.

De data aceasta oprim la capătul drumului, lângă ultima casă din satul Nucu.

img_7425-jjj

De la Nucu mergem să vedem mulţimea de schituri si biserici rupestre risipite în întreg muntele Colţi. Trecerea în lumea asta cu vădite dimensiuni spirituale, numită în legendele locului ,,Ţara Luanei”, o facem printr-o poartă în care Timpul a devenit pur si simplu scoarţă de copac.

img_7437-jjj

Urcăm agale şi aducem în discuţie feluritele energii de care se face vorbire că ar fi emanate de locurile astea…. Păi, ce fel de energii?!… Să le numărăm pe degete: energie cinetică, energie potenţială, energia electronului pe diferitele sale niveluri…

Mai sus am un sentiment de ,,deja vu”: am ajuns în Poiana Cozeana, locuri pe unde am mai trecut şi acum doi ani, dar venind aici de peste munte, dinspre Aluniş.

Acum urcăm mai întâi la Fundul Peşterii, grotă de origine tectonică în care a fiinţat Schitul Profiru, şi asta pe la anul 1639.

img_7440-jjj

Grilajul metalic e pus pentru a proteja desenele rupestre descoperite pe pereţii de gresie. Ca această figurină umană stilizată.

img_7441-jjj

Ori o stea cu patru colţuri şi un pumnal persan. Şi de ce tocmai persan?!

Pentru ca folclorul turistic e delicatesa oricărei călătorii. Totdeauna poveştile locului exagerate până dincolo de limita credibilului, chiar neadevărurile, au prezentat mai mult interes decât o explicaţie raţională.

O astfel de poveste spune că arhitectul lui Alexandru Macedon, pe numele său Dinocrates, ar fi proiectat străzile din viitorul oraş Alexandria nu cu creionul pe planşetă, ci la faţa locului, cu un pumn de făină. Astel că şi astăzi vânturile deşertului mătură singure gunoaiele de pe străzi şi le împinge în mare.

Poveştile acestor locuri buzoiene au fost strânse în coperţile unei cărţi de către Diana Gavrilă.

Uneori îndoiala poate fi un păcat…

img_7442-jjj

Mai departe mergem spre Stânca Salamandrei. De aici, mai de sus, vedem în urmă un colţ al Poienii Cozeana şi drumul de la Nucu pe unde am urcat noi acum.

img_7443-jjj

În Piatra Peşterii vizităm Chilia lui Dionisie Torcătorul. Poate Storcătorul, căci Dionysos era zeul vinului. Să te cheme ca pe zeul vinului şi tu să torci lână ca femeile…

Reţinem trei perioade istorice care fac referire la acest lăcaş creştin: incinta a fost săpată în gresie prin sec. 4-5d.Hr., biserica rupestră a fost atestată documentar în anul 1639, iar respectivul pusnic ce se îndeletnicea cu torsul ar fi trăit în prima parte a sec.19.

img_7448-jjj

Bisericuţa lui Iosif o aflăm ceva mai sus.

Aşezământul a fost săpat în peretele de gresie încă din sec.3 al creştinismului. Urmele exterioere rămase în perete arată că într-o vreme intrarea a beneficiat şi de un acoperiş adiacent. Iar interiorul era compus în altă vreme din două spaţii, repectiv pentru locuit şi pentru rugăciune.

img_7460-jjj

Altarul bisericuţii lui Iosif.

img_7464-jjj

Aproape de culmea muntelui se distinge printre copaci un bloc de gresie ce poate fi asemănat unui chip de dac ce poartă şi cuşma specifică.

img_7467-jjj

Ajungem în culmea principala a Muntelui Crucea Spătarului şi vizităm schitul rupestru numit Agatonul Nou, dupa numele Agaton al primului monah ce a viaţuit în aceste locuri, nu singur, ci alături de vreo 12 ucenici ai săi.

img_7480-jjj

Oarecum simetric ca aşezare pe culme faţă de Agatonul Nou, găsim şi schitul rupestru Agatonul Vechi.

Coborâm pe faţa estică a muntelui şi jos, la marginea pădurii, am surpriza să descopăr şi Schitul Fundătura, bisericuţă rupestră săpătă într-un bloc izolat de gresie. Şi pe care nu reuşisem să îl vedem în tura de acum doi ani.

img_7503-jjj

Interiorul schitului rupestru Fundătura, cu hramul ,,Schimbarea la Faţă”. Ştim că icoana care reprezintă hramul unei biserici se află în partea dreapta a altarului.

img_7506-jjj

Blocul de granit văzut dinspre nord-est.

img_7509-jjj

Dintr- poiana de deasupra satului Nucu vedem în spate Vârful Crucea Spătarului. (În trecut spătarul era dregătorul care se îngrijea de sabia ori de buzduganul domnitorului. Cu timpul acesta a devenit şi comandantul cavaleriei.)

Legenda spune că aici s-ar fi refugiat un spătar, pe nume Cristea, împreună cu familia şi avutul său (cupoane de privatizare, carduri bancare, ordine de plată, cambii, acţiunii futuress), bineînţeles pentru a scăpa de turci.

Drept recunoştinţă că a scăpat teafăr, omul nostru a urcat pe acest vârf de munte o cruce de piatră mare cât să fie cărată cu 12 boi.

Un cap de cerb incizat pe stânca de alături e doar un indiciu în aflarea locului comorii.

Noi reţinem că de pe Vârful Crucea Spătarului se vede Vârful Penteleu.

img_7516-jjj

Un indicator turistic la intrarea în satul Nucu.

img_7525-jjj

Bisericuţa veche, de lemn, de la Nucu.

img_7530-jjj

Un fel de casă, cu uşă în faţă şi o ferestruică sub grindă.

img_7535-jjj

De la Nucu revenim în centrul localităţii Bozioru.

Puţin mai jos trecem firul apei pe un pod nou, poate singura construcţie ridicată aici după bisericuţele paleocreştine. Lăsăm maşinile în poarta unui localnic, lucru care omul se pare că l-a interpretat ca l-am şi ales ca ghid pentru a ne duce la vestita zonă cu trovanţi de deasupra acestui sat, pe nume Ulmet.

Drumeagul ne poarta printre gospodăriile ieşite din iarnă cam ciufulite.

img_7543-jjj

 Mai sus ne dă ,,sărumâna” un puşti care şi el se oferă să ne conduca până la ,,babe”.

img_7545-jjj

Deasupra satului locurile devin chiar frumoase.

img_7547-jjj

Continuăm să credem ca ghidul nostru are cele mai bune intenţii de a ne fi de folos, chiar dacă nu a scos nicio vorba tot timpul cât a stat cu noi. Şi ce-ar fi putut să ne spună? Probabil că singura hartă după care s-o fi ghidat (sau nu) în viaţă a fost cea pe care soarta i-a desenat-o în palmă…

img_7559-jjj

Noi am venit până aici pentru a fotografia ,,trovanţii”.

Trovanţii de la Ulmet sunt blocuri de gresie autocimentaţi, care au luat astfel naştere într-o pânză de nisipuri grezoase. Pânză care aici se întâmplă să fie şi înclinată de la orizontală. Motiv pentru care aici corpurile de rocă sunt aplatizate şi înclinate.

(Spre deosebire de ,,trovanţii” de la Costeşti (Vâlcea), care sunt aproximativ sferici şi dispuşi în plan orizontal. Vezi Articolul meu cu acest subiect:

http://www.carpati.org/articol/trovantii_de_la_costesti/975/ )

img_7569-jjj

Forme la realizarea cărora natura a cam tras cu ochiul la formele perfecte ale sculpturilor lui Brâncuşi…

img_7582-jjj

Trovanţii de la Ulmet sunt dispuşi dealungul unei muchii bine evidenţiate, aeriană şi cu o frumoasă perspectivă, ei fiind aliniaţi pe o distanţă de câteva sute de metri.

img_7590-jjj

Poza de grup de la trovanţii din Ulmet.

img_7601-jjj

Urcăm pe coama înclinată până spre pădure.

img_7604-jjj

OZN-uri căzute în derizoriu.

img_7605-jjj

Peste tot astfel de obiecte zburătoare mai vechi de 10 ani. Bune doar pentru ,,programul rabla”.

img_7612-jjj

Cu buna dispoziţie pe care ne-o dădea faptul că am văzut şi acest ultim obiectiv pe care în aveam în planul turei, facem o chetă rapidă şi răsplătim omul pentru efortul de a ne însoţi. Să zicem ca ghid.

Imediat localnicul dispare brusc, ca imaginea televizorului care se strânge instantaneu în punctul din centrul ecranului, când se arde PLF-ul, lampa de imagine.

Ca să îl vedem în uşa cârciumii din sat, umplând conturul ,,ecranului”, ca atunci când revine imaginea şi respiri uşurat: e de la ei.

Ca şi noi, omul venise să se răcorească cu o halbă de bere. Era în bani şi mă îndoiesc că s-a gândit vreo clipă să intre cu ei pe piaţa regulară de valori mobiliare, ori pe Rasdaq.

De fapt şi cârciuma era tot într-o piaţă.

La întoarcerea spre casă, ca un bonus al turei de două zile prin coclaurii din Masivul Ivăneţu, vizităm şi Mânăstirea Ciolanu.

…Unde locurile sunt mai largi, mai aşezate într-un rost al lor şi cu mult mai multă linişte. img_7621-jjj

Biserica Mânăstirii Ciolanu. În curtea de incintă se intră pe sub clopotniţa din dreapta.

img_7638-jjj

Biserica veche a Mânăstirii Ciolanu.

img_7633-jjj

În aceeaşi poiană în care se află mânăstirea, dar ceva mai sus, stau adunate într-o colecţie sculpturile în piatră realizate în taberele din anii 1970-1977.

img_7640-jjj

Noi am zis că acest ansamblu reprezintă un hotel japonez, din acelea în care clientul dispune doar de o nişă pentru odihna de peste noapte.

img_7642-jjj

La raport.

img_7648-jjj

Trepte spre cer.

img_7649-jjj

Rugăciune.

img_7661-jjj

Am încheiat tura cu Tabăra de sculptură de la Măgura pentru a realiza un întreg al piatrei în acest spaţiu al Buzăului.

Dacă sihaştrii afundaţi în munte defineau golul din piatră, forma ei negativă, întunecată, luminata doar de flacăra lumânărilor, omul nou doreşte ca formele pozitive pe care le ia piatra să fie solare, ca spiritul său liber.

Înclinarea spre romantic al oricărui turist din ziua de azi e aliatul cel mai temeinic al tiranului care a ridicat piramide, ori al dilimanului care fuge de oameni ascunzându-se în pântecul muntelui.

Ţi-a plăcut ce ai urmărit? Trimite şi altora:

10 comentarii laMunții Buzăului: sare și dezolare în Masivul Ivănețu

  • Catalin Florescu

    Bun jurnalul, de dat la „Romania, te iubesc”! Felicitari!

  • rosca corneliu

    frumos jurnal, frumoase locuri, pacat ca-s locuite

  • Felicitari pentru Jurnal Gigi, din nou o combinata reusita de geografie, istorie si reality show, asezonate cu umor fin! Felicitari lui Lucian Vlad pentru organizarea turei si pentru efortul de informare pentru a atinge atât de multe obiective in doar 2 zile. Despre Muntii Ivanetu sunt multe de spus, si de faptul ca populatia rurala in zona este inca destul de numeroasa, avand in vedere conditiile dificile de trai. De fiecare data cand am mers in aceste zone am avut o senzație a întoarcerii în timp. Si nu o întoarcere recenta de 100-200 de ani, ci o întoarcere in perioada de dinainte de întoarcerea românilor spre vale de după marile migrații ….

  • Gabi Totolici

    Frumos! Felicitari!

  • Doina

    „Oamenii visează, împingând în visele lor toate resturile de viaţă netrăite, toate dorinţele încă neîmplinite. Căci dorinţele neîmplinite nu se uită. Trec în uitare numai dorinţele împlinite.” . Adevarat…si atat de frumos spus…
    Minunata lectia de geologie si geomorfologie…Am avut in facultate la acest obiect un profesor in varsta acrit de viata si poate de prea multe vise neimplinite. In Gigi am intalnit un profesor si un ghid care a avut ca intotdeauna vorbele alese la el si a mai si stiut sa le ticluiasca cu talc. Felicitari !

  • Gigi Cepoiu

    Multumesc tuturor prietenilor pentru aprecierea jurnalului!
    Apoi multumesc lui Lucian pentru organizarea turei, lui Cornel si George pentru ca ne-au dus cu masinile pe niste drumuri imposibile!

    Cred ca intr-o tura cei mai importanti oameni sunt, in ordine: ,,organizatorul”, pentru toata munca de pregatire si cea din teren, apoi ,,soferii”, in seama caraora ne lasam pe tot drumul si care isi expun masinile la toate chinurile, ,,navigatorilor”, pentru ca gasesc in teren, cu gps-ul, orice obiectiv pe care l-am propus, ,,fotografilor”, pentru ca sunt tot timpul cu ochii dupa un cadru perfec, ,,agitatorului”, cel care spune glumele, canta, face gratarul, cel care agita balta ca o stiuca.
    Si mult mai tarziu, ,,jurnalistului”, cel care trece lucrurile in posteritate, ca sa stie toata lumea cum a stat treaba, cine a baut, cine a fumat, ca dirigintele… Hai, unde te bagi?

  • simona

    Tehnica naraţiunea aceasta! Tot din seria „pentru minte, inimă şi literatură”.
    Felicitări realizatorului !

  • george

    Cred că orice tură implică efort din partea tuturor( sîc, ca înainte de 89),altfel nu s.ar realiza scopul.Pe hîrtie nu se vede decît efortul celui care se încumetă să aştearnă evenimentele ,aşa cum au fost sau crede că s-au desfăşurat.Şi cîte mai rămîn încă nepovestite.
    Un jurnal cu o densitate a evenimentelor,acoperit de imagini edificatoare,plin de informaţii ,care face plăcere pentru lectură şi în primul rînd te îmbie să ajungi în acele locuri.
    Felicitări Gigi pentru jurnal şi participanţilor pentru atmosfera creată , dovadă fiind ingredientele de la Hanul Conachi,Pleşcoi sau Costache Negri.

  • ciocanel nicusor

    Rigoare, natura, sare, toate capata culoare sub pana lui Gigi Cepoiu…
    Multumim Jiji!

  • Autorul a sesizat bine absurdul neo-mitologiei zonei. Însă tonul general este puțin cam băscălios, iar unele informații sunt eronate.

    ”Grilajul metalic e pus pentru a proteja desenele rupestre descoperite pe pereţii de gresie. Ca această figurină umană stilizată”. Poza prezintă un desen recent, un vandalism. Însă în acea peșteră sunt incizii începând cu epoca bronzului și poate chiar mai vechi.

    ”Ori o stea cu patru colţuri şi un pumnal persan. Şi de ce tocmai persan?! Pentru ca folclorul turistic e delicatesa oricărei călătorii”. Redarea pumnalelor de tip Akinakes în peșteră nu ține de folclorul turistic, ci de cercetările arheologice. Ia ghiciți originea pumnalelor!

    ”Chilia lui Dionisie Torcătorul. Poate Storcătorul, căci Dionysos era zeul vinului. Să te cheme ca pe zeul vinului şi tu să torci lână ca femeile…” Legătura dintre Dionisie ăl din peșteră și zeul vinului a fost invalidată încă din anii 80. Călugărul Dionisie are o existență atestată istoric. În acest caz, ”glumițele” sunt total nepotrivite, chiar de prost gust.

    Poate ar mai fi și altele. Problema reală a zonei este că datorită unui anumit tip de publicitate esoterică deșanțată (făcută de un număr restrâns de persoane, fără asentimentul localnicilor) se ajunge la reacții ca cele din articolul de mai sus: ”Doar numele locurilor au rămas nespus de frumoase şi autentice”. Pe cuvântul tău, Gigi Cepoiu?

Lăsaţi un răspuns

  

  

  

*